Scobitori de porţelan

What are we left with, in the absence of truth?
We can hope. We can shape a perfect, shiny little future in our heads. Or we can choose to escape. You know, trying to find yourself through something else, be it music or words or weeds or whatever.
What do you usually do when you’re lost? I mean, like those Blair Witch dudes, say, lost in a forest with no map or compass or any orientation devices whatsoever. Sometimes I feel I threw my own map away. I’d throw my forest away just as well, if I only knew how. Sometimes I’d even throw myself away.

It’s a story of pain. Pain has a way of making itself heard. You can’t ignore it. At best, you are very much aware of its presence. At worst, you die.
Right now I’m somewhere in the middle of those two extremes. I’m curious to see to which one I lean towards

Do you ever get that feeling that you’re sinking?
I do.

Mă uit pe geam şi văd un cer pe care nu pot să-l descriu. Parcă ar vesti un sfârşit de lume, de viaţă, un cataclism în colţişorul ăsta de univers, naiba ştie. Care-ai pictat aşa peisaj suprarealist? Te-ai cam întrecut cu gluma de data asta, zău. Dă-mi cerul întunecat şi înstelat înapoi, sau dă-mi-l chiar şi neînstelat dar măcar să fie negru. Violetul ăsta portocaliu e teribil de unsettling, în special la 1 noaptea. Ai milă de nervii mei.

Vizavi la 7 e aprinsă o lumină percutantă, albă, un alb sanitar, de spital, de farmacie, de vată îmbibată în spirt. Nimic de bun augur. Nimic firesc. Numai o muzică stranie, de zăpadă, se aude în frânturi de după vibraţii de geamuri, de corzi, de stele. O noapte pictată în apă minerală.
Acum, la sfârşitul tuturor viselor, nici noaptea nu mai e ce era odată.
Atât de odată.

Deci da, am decretat, asta o să fie noapte de King Crimson şi de informatică. Ciudat cum merg atât de fain împreună, adică mă rog, nu tot Crimsonul, dar improvizaţiile alea demente de prin ’73-’74, cu bassul lui Wetton, vioara lui Cross, tobele lui Bruford şi nu în ultimul rând, chitara lui Fripp. Dacă pare ciudată fraza de adineauri este pentru că am căutat jumătate de oră câte un epitet pentru fiecare instrument, dar mi-a fost pur şi simplu imposibil să găsesc ceva care să nu sune imbecil. De fapt e greu să găseşti ceva care să nu sune măcar pueril, dacă nu imbecil de-a dreptul, când vorbeşti despre aşa ceva. Am încercat, naiba ştie de câte ori, să scriu articole cu pretenţii de cronică despre Red, despre Larks’ Tongues, despre In the Court, dar m-am blocat invariabil după câteva fraze. Citite, sunau stupid. Parafrazând pentru a enşpe mia oară citatul ăla genial care cică ar fi al lui Elvis Costello, a scrie despre King Crimson este ca a dansa despre Église Saint-Eustache. Dacă nu de-a dreptul imposibil, cel puţin teribil de greu. Şi de epuizant.
Aşa că am să mă las în voia arborilor şi-a grafurilor orientate for now, iar pe voi am să vă invit să faceţi împreună cu mine Schimbul de noapte.

PS. Aproape uitasem că creioanele nu s-au născut mecanice.

Salvările n-au odihnă la nici o oră.
Se pare că nici eu, de vreme ce constat treaba asta. Un rest de ciocolată, un pahar de apă care odată, demult, a fost minerală şi un telefon care nici de-al naibii nu mai vibrează. Plus o lumină prea puternică ce se cere stinsă. Episoade de X-Files care stau cuminţi la rând să fie scrise pe suporturi optice întru eliberarea hardului de poveri împovărătoare, mărunţiş aruncat de-a valma pe noptieră şi câteva poze împrăştiate. Afară e o noapte de ceaţă, o noapte portocalie, un portocaliu stins, întunecat, de foc mocnit. Noapte de jar cu oameni de zgură şi cer de catran. Noapte de ciocolată amară, cu temeri reci sărutându-mă pe gât şi cuibărindu-mi-se leneş în subconştient. Şi parcă toate sunt bizare în noaptea asta bizară de februarie, când parcă nici cerul de deasupra, aşa negru şi lipsit de stele, nu mai e cer.
Are să-mi fie dor de oraşul ăsta pentru câteva zile – primăvara poate fi atât, atât de fascinantă când răzbeşte printre ziduri părăginite şi pavaje prăfuite. Iar primăvara este aproape.
Bună seara, Bucureşti. Acum că te-ai trezit, în sfârşit, la lumina cazinourilor, a cafenelelor cu program prelungit şi a cluburilor de noapte, furnicar cosmopolit, ireverenţios şi promiscuu, fac o plecăciune în faţa ta.