Scobitori de porţelan

nişte indivizi teribil de dubioşi şi-au oprit maşina pe stradă în dreptul ferestrei mele şi au deschis uşile iar acum
acum pe o rază de 60 km în toate direcţiile, în spaţiul meu, în mintea mea răsună

e chef de chef şi toţi banii mei
îi dau pe femei
nu ţin cont de ei

noaptea-i de smoală, trei ferestre mai ard în însingurare iar clopoţeii! zeilor, iar s-au pornit clopoţeii să sune.
noaptea asta bate vânt de cenuşă.
cercuri, linii curbe şi frânte joacă pe foile albe
hai să ne schimbăm locurile, vrei?
păşeşte tiptil afară din visul tău şi lasă-mă pe mine în loc
promit că nu stric mare lucru
atâta doar, sper că nu ţii prea tare la ochii ăia de sticlă
îmi place să sparg chestii când visez.

iar tu să vii aici în locul meu
e frumos, confortabil, avem şi apă şi ceva urme de căldură
cafea să nu ne ceri totuşi, cafea dacă am fi avut altfel ar fi stat lucrurile acum
cu totul altfel fir-ar ele să fie

o scândură urlă-n podea de nesomn
eu am să urlu în zori

What are we left with, in the absence of truth?
We can hope. We can shape a perfect, shiny little future in our heads. Or we can choose to escape. You know, trying to find yourself through something else, be it music or words or weeds or whatever.
What do you usually do when you’re lost? I mean, like those Blair Witch dudes, say, lost in a forest with no map or compass or any orientation devices whatsoever. Sometimes I feel I threw my own map away. I’d throw my forest away just as well, if I only knew how. Sometimes I’d even throw myself away.

It’s a story of pain. Pain has a way of making itself heard. You can’t ignore it. At best, you are very much aware of its presence. At worst, you die.
Right now I’m somewhere in the middle of those two extremes. I’m curious to see to which one I lean towards

Do you ever get that feeling that you’re sinking?
I do.

Mă uit pe geam şi văd un cer pe care nu pot să-l descriu. Parcă ar vesti un sfârşit de lume, de viaţă, un cataclism în colţişorul ăsta de univers, naiba ştie. Care-ai pictat aşa peisaj suprarealist? Te-ai cam întrecut cu gluma de data asta, zău. Dă-mi cerul întunecat şi înstelat înapoi, sau dă-mi-l chiar şi neînstelat dar măcar să fie negru. Violetul ăsta portocaliu e teribil de unsettling, în special la 1 noaptea. Ai milă de nervii mei.

Vizavi la 7 e aprinsă o lumină percutantă, albă, un alb sanitar, de spital, de farmacie, de vată îmbibată în spirt. Nimic de bun augur. Nimic firesc. Numai o muzică stranie, de zăpadă, se aude în frânturi de după vibraţii de geamuri, de corzi, de stele. O noapte pictată în apă minerală.
Acum, la sfârşitul tuturor viselor, nici noaptea nu mai e ce era odată.
Atât de odată.

Deci da, am decretat, asta o să fie noapte de King Crimson şi de informatică. Ciudat cum merg atât de fain împreună, adică mă rog, nu tot Crimsonul, dar improvizaţiile alea demente de prin ’73-’74, cu bassul lui Wetton, vioara lui Cross, tobele lui Bruford şi nu în ultimul rând, chitara lui Fripp. Dacă pare ciudată fraza de adineauri este pentru că am căutat jumătate de oră câte un epitet pentru fiecare instrument, dar mi-a fost pur şi simplu imposibil să găsesc ceva care să nu sune imbecil. De fapt e greu să găseşti ceva care să nu sune măcar pueril, dacă nu imbecil de-a dreptul, când vorbeşti despre aşa ceva. Am încercat, naiba ştie de câte ori, să scriu articole cu pretenţii de cronică despre Red, despre Larks’ Tongues, despre In the Court, dar m-am blocat invariabil după câteva fraze. Citite, sunau stupid. Parafrazând pentru a enşpe mia oară citatul ăla genial care cică ar fi al lui Elvis Costello, a scrie despre King Crimson este ca a dansa despre Église Saint-Eustache. Dacă nu de-a dreptul imposibil, cel puţin teribil de greu. Şi de epuizant.
Aşa că am să mă las în voia arborilor şi-a grafurilor orientate for now, iar pe voi am să vă invit să faceţi împreună cu mine Schimbul de noapte.

PS. Aproape uitasem că creioanele nu s-au născut mecanice.