iar întunecarea care a venit era atât de grea că toţi o simţeau târându-li-se pe sub piele

Pe întuneric mă împiedic de papuci. Pe întuneric uşa scârţâie.
Îmi joacă furnici pe ochi. Ca puricii pe ecranul televizorului când se taie cablul. De la vânt. Ploi. Uragane. Secete, viscoluri, inundaţii, potopuri, ierni nucleare, apa Dâmboviţei s-a prefăcut în sânge, bordurile de marmură s-au preschimbat în pâini iar însuşi asfaltul dintre ele nu e nimic mai mult decât
o condamnare, o instanţă, un verdict, zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de Mâna Albă ci de stencil-ul negru
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
ai înţeles ideea, alege-ţi stăpânii, nu te uita, nu gândi, nu căuta să înţelegi, există şi dă-le lor bani, dă-le lor viaţa ta, dă-le lor sensul tău, fă-le copii pe care să poată să-i educe şi să-i formeze ca zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de Mâna Albă, ci de un ciocan şi o seceră încrucişate şi cu Ion Ilici Iliescu rânjind cald, patern şi aprobator de pe tabloul cu Ceauşescu nu încerca să înţelegi, fă-le copii pe care să poată să-i crească în aceeaşi frică şi supunere oarbă faţă de un zeu mincinos, orb şi mut pentru care nici un om nu e nimic mai mult decât un alt fir de nisip dintre alte zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de rugăciunea de seară ci de crucifixul de 24k de aur şi jeep-ul părintelui spiritual, duhovnic, consilier local, soţ, tată, stâlp al comunităţii, barometru al decenţei şi al moralei
Plâng pentru voi! plâng cu P mare pentru voi pentru că o meritaţi atât de din plin
o merităm atât de din plin
să plouă cu sângele celor 1000 2000 3000 de oameni, unii fără nume, care-au murit ca noi să nu fim, încă, liberi, ci să fim în continuare numai zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de unii sau alţii ci, în cele din urmă, chiar de noi
pentru fiecare 10000 de oameni care ascultă manele a murit cineva acum 18 ani
pentru fiecare 10000 de oameni care scuipă pe jos a murit cineva acum 18 ani
pentru fiecare parlamentar care se scobeşte în nas au murit trei oameni acum 18 ani
Avem şi noi Iisuşii noştri.
Ei n-au înviat. Şi n-o vor face.

irigaţii

nişte indivizi teribil de dubioşi şi-au oprit maşina pe stradă în dreptul ferestrei mele şi au deschis uşile iar acum
acum pe o rază de 60 km în toate direcţiile, în spaţiul meu, în mintea mea răsună

e chef de chef şi toţi banii mei
îi dau pe femei
nu ţin cont de ei

noaptea-i de smoală, trei ferestre mai ard în însingurare iar clopoţeii! zeilor, iar s-au pornit clopoţeii să sune.
noaptea asta bate vânt de cenuşă.
cercuri, linii curbe şi frânte joacă pe foile albe
hai să ne schimbăm locurile, vrei?
păşeşte tiptil afară din visul tău şi lasă-mă pe mine în loc
promit că nu stric mare lucru
atâta doar, sper că nu ţii prea tare la ochii ăia de sticlă
îmi place să sparg chestii când visez.

iar tu să vii aici în locul meu
e frumos, confortabil, avem şi apă şi ceva urme de căldură
cafea să nu ne ceri totuşi, cafea dacă am fi avut altfel ar fi stat lucrurile acum
cu totul altfel fir-ar ele să fie

o scândură urlă-n podea de nesomn
eu am să urlu în zori

That sinking feeling

What are we left with, in the absence of truth?
We can hope. We can shape a perfect, shiny little future in our heads. Or we can choose to escape. You know, trying to find yourself through something else, be it music or words or weeds or whatever.
What do you usually do when you’re lost? I mean, like those Blair Witch dudes, say, lost in a forest with no map or compass or any orientation devices whatsoever. Sometimes I feel I threw my own map away. I’d throw my forest away just as well, if I only knew how. Sometimes I’d even throw myself away.

It’s a story of pain. Pain has a way of making itself heard. You can’t ignore it. At best, you are very much aware of its presence. At worst, you die.
Right now I’m somewhere in the middle of those two extremes. I’m curious to see to which one I lean towards

Do you ever get that feeling that you’re sinking?
I do.

Hidden

Mă uit pe geam şi văd un cer pe care nu pot să-l descriu. Parcă ar vesti un sfârşit de lume, de viaţă, un cataclism în colţişorul ăsta de univers, naiba ştie. Care-ai pictat aşa peisaj suprarealist? Te-ai cam întrecut cu gluma de data asta, zău. Dă-mi cerul întunecat şi înstelat înapoi, sau dă-mi-l chiar şi neînstelat dar măcar să fie negru. Violetul ăsta portocaliu e teribil de unsettling, în special la 1 noaptea. Ai milă de nervii mei.

Vizavi la 7 e aprinsă o lumină percutantă, albă, un alb sanitar, de spital, de farmacie, de vată îmbibată în spirt. Nimic de bun augur. Nimic firesc. Numai o muzică stranie, de zăpadă, se aude în frânturi de după vibraţii de geamuri, de corzi, de stele. O noapte pictată în apă minerală.
Acum, la sfârşitul tuturor viselor, nici noaptea nu mai e ce era odată.
Atât de odată.