Despre cum să NU gestionezi un fiasco

Un om înţelept mi-a spus odată, referitor la organizarea de evenimente, că singurul lucru universal valabil în domeniul ăsta este apariţia problemelor. Axioma cu care trebuie mereu să pleci la drum este “shit WILL happen”; pornind de la ea, vei putea apoi identifica potenţialele surse de probleme şi îţi vei putea planifica din timp răspunsuri adecvate la acestea.

Aşa că problema mea nu este cu anularea în sine a concertului Opeth & Katatonia de duminica asta, deşi faptul că s-a ajuns la acest lucru este regretabil, de rău augur, şi reuşeşte să arunce un semn de întrebare pe reputaţia, altfel, destul de puţin şifonată a celor de la One Event. Au mai avut ei un fail acum vreo doi ani, când se anunţase prima dată un concert AC/DC la noi, dar atunci au scăpat (cât de cât) basma curată pe ideea că şi ei au fost cam la fel de ţepuiţi ca şi restul publicului. În rest portofoliul lor arată destul de mişto, cu multe evenimente organizate profesionist şi cu succes: Paradise Lost (2005), Apocalyptica (2006), Muse (2007), Negură Bunget & Paradise Lost (2008), Massive Attack (2008, 2010), Moonspell (2008), Editors (2009) to name just a few. Tocmai de asta mi-e relativ greu să accept rateul ăsta, pentru că nu vine, totuşi, de la nişte începători, dar îl înţeleg în virtutea lui “shit WILL happen” şi mă gândesc că probabil la ce probleme or fi apărut altă soluţie chiar nu mai era, că nimeni nu-i nebun să anuleze de bună voie un eveniment aflat pe aşa un trend ascendent de imagine şi de popularitate în rândul publicului.

Ce NU pot, însă, înţelege, este atitudinea mizerabilă care a răzbătut din partea One Event în tot acest timp.
Ieri dimineaţă, anularea concertului de la Bucureşti a fost anunţată unilateral pe site-urile şi canalele de social media ale celor două trupe. În timp ce ştirea era dezbătută pe site-urile de specialitate de la noi, toată lumea aştepta o reacţie din partea organizatorilor. De înţeles, lumea voia să afle ce s-a întâmplat de fapt şi cum îşi pot recupera banii. Timp de o zi, de ieri până azi, cei de la One Event n-au putut fi contactaţi, potrivit presei. Ok, oamenii nu răspund la telefoane. E neprofesionist, dar până şi asta pot înţelege. Să nu răspunzi la telefon e o chestie pasivă, şi in extremis poate fi raţionalizată – bă, suntem un pic cam în căcat acum, şi preferăm să ne canalizăm eforturile spre a ieşi din el decât să-ţi răspundem ţie la telefon. Sigur, cel mai indicat ar fi să scoţi capul un pic, fie şi cât să anunţi că vei da o declaraţie oficială în curând. E ok să încerci să câştigi puţin timp, câtă vreme cât îi asiguri pe oameni că eşti la curent cu dorinţele lor şi faci tot posibilul să le răspunzi cât mai repede. Plus că oamenii care “fac treaba” şi oamenii care comunică cu exteriorul n-ar trebui niciodată să fie aceiaşi.

Să ştergi mesajele de pe Facebook ale celor care îţi cer lămuriri este, însă, o chestie activă pentru care nu pot găsi nici o scuză. Până şi să le ignori ar fi fost ok, pe ideea nerăspunsului la telefon. Dar apucându-te să ştergi mesajele unor oameni descumpăniţi care, pe un ton de altfel civilizat, nu încercau decât să afle care e, până la urmă, programul lor de week-end, denotă fie o lipsă incomensurabilă de respect faţă de proprii tăi clienţi, fie o înţelegere total anapoda a comunicării on-line şi a felului în care aceasta îţi afectează imaginea, fie un amestec fatal între cele două. Iar să te apuci să banezi de pe pagina ta de Facebook clienţi care până una alta au iniţiat un dialog cu tine (adică exact ăia cei mai importanţi, visul oricărui manager social media cu capul pe umeri), mi se pare pură inconştienţă. Practic One Event au confirmat că sunt la butoane, sunt pe fază, şi totuşi nici un mesaj nu venea din partea lor. Altul decât cel indirect că cei care comentează şi vor să afle informaţii sunt de fapt nişte fraieri care-şi pierd vremea.

Procedând în felul în care au făcut-o, cei de la One Event n-au făcut decât să-şi atragă antipatia celor care, altfel, poate ar fi fost dispuşi să le înţeleagă şi chiar să le accepte acest rateu. Pentru că, la urma urmei, “shit WILL happen”. Dar reducându-i la tăcere pe cei cărora chiar le păsa, pe cei care erau realmente interesaţi, n-au reuşit decât să creeze multe, multe resentimente care sunt convins că-i vor costa destul de mult, in the long run. Iar cu atât mai absurdă mi se pare situaţia cu cât nimeni nu voia mai mult decât un acknowledgement al situaţiei din partea lor şi perspectiva unei îndreptări a celor întâmplate. Un update de trei rânduri ar fi fost mai mult decât suficient pentru a-şi salva onoarea până la comunicatul oficial pe care l-au dat azi.

“Confirmăm cu regret anularea concertului de duminică. Lucrăm intens în vederea reprogramării acestuia şi vom reveni în curând cu un comunicat oficial în care vă vom da mai multe detalii.”

Atât. Era aşa de complicat? Nici măcar nu erau nevoiţi să răspundă fiecărui om în parte.

Dacă te uiţi acum pe pagina de Facebook a celor de la One Event, nu sunt semne că s-ar fi întâmplat ceva notabil în ultimele zile. Lucru ce dovedeşte că cineva, undeva, n-a înţeles care e de fapt toată treaba cu Facebook şi cu social media în general. Dacă eşti o organizaţie, n-are rost să fii prezentă în spaţiul ăsta decât dacă ai o deschidere reală către un dialog direct cu publicul tău. Dialog, da? Comunicare. Feedback. Mină de aur dacă ştii cum să-l faci şi cum să-l gestionezi.
Sau ai putea la fel de bine să stai să latri în gol, minţindu-te că ăia 400 şi ceva de “fani” chiar te ascultă. Numai că pe Internet nu prea se mai poartă ca oamenii să înghită tot ce le dai tu cu lingurica, şi apoi eventual să-ţi mai zică şi săru’mâna.

Dar uitându-mă mai atent la situaţie, aproape îmi pare rău că am pretenţii de maturitate în comunicarea online. Până una alta, username-ul de Facebook OneEvent este adjudecat de un profil personal al celui care este, cel mai probabil, managerul companiei.
Iar constatând asta, nici nu ştiu ce e mai greşit – ideea ca şeful cel mare să se asocieze în aşa măsură cu afacerea pe care o conduce, sau ideea că şeful cel mare se ocupă de comunicarea online a unei afaceri care totuşi nu e un magazin la parterul unui bloc din Drumul Taberei.

Oricum ar fi, chit că evenimentul “s-a amânat pentru toamnă” şi teoretic biletele luate acum vor fi valabile şi atunci, am să merg să-mi iau banii înapoi. Who knows what shit will happen again.

Tăiem panglica

Adică nah, post de inaugurare, cu tot cu întârzierea de o săptămână, ca să nu mă dezmint :)) Însă promisesem ultima dată că primul post din casă nouă avea să fie unul retrospectiv, iar până acum n-am prea fost în mood de aşa ceva. Bine, că nici acuma n-aş fi foarte tare, însă la naiba! menta nu mai poate fi frecată în asemenea hal.

Povestea începe acum aproape 3 ani (fără vreo 3 săptămâni) când, din naiba mai ştie ce impuls constructiv (sau distructiv, whichever you prefer), am deschis taraba pe “Scobitori de porţelan”. Aşa s-a chemat încă de la început, câţiva oameni ştiu şi povestea din spatele titlului însă trebuie să mărturisesc că nu e atât de fascinantă precum ar putea părea :) Aşa că n-am s-o mai detaliez aici, mai bine vă imaginaţi voi tot felul de chestii.
Ah, shit, iar am vorbit la persoana a II-a. Promit că nu mai fac.

In any case, început relativ modest, pe Blogger, cu nişte coordonate mai degrabă vagi referitoare la direcţie. Bine, coordonatele au rămas până în ziua de azi la fel de vagi (deşi lately am vorbit mai mult despre muzică şi concerte, că na), aşa că asta nu e neapărat relevant. O singură coordonată constantă am avut, cred, şi la aia ţin – no advertising. Pentru că deşi Scobitorile sunt, in the end, mai degrabă un blog de opinie decât unul super-personal, îmi sunt totuşi prea aproape pentru a avea detaşarea aia profesională care să-mi permită să bag reclame pe-aici. Pe lângă faptul că ar cam da cu bâta în balta designului, la care un pic, acolo, chiar am muncit.

Seismul major a venit după vreo opt luni (în care din câte se pare câştigasem ceva vizibilitate – yay for me), atunci când Eugen (the one, the only) mi-a propus să aplic pentru membership în comunitatea pe care-o păstorea alături de redecs şi, mai târziu, de nenea Vnimic.org.
Acuma despre istoria comunităţii ăsteia s-ar cuveni scrise mai multe rânduri, dar nu cred că ăsta e locul, la fel cum nici eu nu sunt cea mai potrivită persoană. Mai mult ca sigur, însă, că în Enciclopedia Internetului Românesc pe care cineva trebuie să o scrie, odată şi odată, nimic.org îşi are asigurat un capitol important, alături de alţi granzi precum nasparau.com, grigore.org sau gigel.org (care măcar mai e online). Să zicem doar, for my part, că aşa arăta comunitatea la ceva timp după ce am devenit membru:

Am dat peste oameni mişto pe care încă îi mai citesc, câţi dintre ei au mai rămas online (vezi lista cu nimicitorii) şi cu care încă mă mai văd pe la câte-o bere sau pe la vreun concert. Asta sigur, pe lângă tot ce-am învăţat pe parcurs despre cum să mă joc cu WordPress – să ai locşorul tău unde să faci, mai mult sau mai puţin, ce te taie capul e cu siguranţă o chestie foarte faină şi o oportunitate pentru care le sunt recunoscător. Şi fără de care, probabil, n-aş fi prins gustul în aşa măsură încât să mă mut pe picioarele mele.
Deci cum spuneam, lots of love şi inimioare şi iepuraşi pufoşi.

It’s been fun, până acum. Dincolo de toate, cea mai importantă chestie e că am descoperit şi am luat contact cu foarte mulţi oameni faini (you know who you are), iar în comparaţie cu asta alte amănunte aproape că îşi pierd semnificaţia.
Ne auzim, aşadar, şi în continuare :)
You can’t stop the signal.

Of gingers and other flavors

Mbun, scot capul la iveală după încă o porţie de sesiune, mai mică dar mai a dracului. Sesiune care-a fost prilej de apelat la tainele flăcărilor violet, when all else seemed to fail. Sesiune care s-a soldat, printre altele, cu un referat la Semiotică despre Battlestar Galactica (io v-am zis că aveam de gând) pe care am luat chiar 10. Life is fuckin’ awesome sometimes. Pe bune că l-aş pune la liber, să se delecteze tot cetitoriul, însă e plin de spoilere masive aşa că nu-mi permit. Pentru că desigur, BSG, înainte de toate, se cere văzut. So watcha waitin’ for? :P

Aşa, am băgat şi preambul, să trecem acuma la the juicy stuff.
De nu foarte multă vreme sunt mândrul :)) proprietar al domeniului http://kozminovici.ro (io sincer l-aş fi luat pe http://scobitori.ro, dar s-au gândit alţii înaintea mea :( ). Momentan funcţionează doar ca bancul ăla cu recursivitatea, pentru că dacă dai clic tot aici te trimite. Deci cine vrea să se joace de-a bumerangul e invitatul meu. Situaţia asta n-o să mai dureze foaaarte mult, însă, aşa că puteţi deja, ăştia doi-trei care mă aveţi în favorites sau blogroll sau whatever, să băgaţi un update cu noua adresă. Feed-ul presupun că ar trebui să rămână relativ unharmed, aşa că no problems pentru cine funcţionează pe bază de reader sau, mai ştii, poate chiar e-mail. Mai multe detalii când se va produce efectiv mutarea, momentan nici eu nu ştiu precis (vorba aia – ceasul exact nu-l cunosc, nici eu, nici îngerii din ceruri), dar simţeam nevoia să dau aşa un preaviz :D Şi promit că primul post de după tranziţie o să fie unul retrospectiv, cu multă dragoste, pupicei şi iepuraşi roz la adresa comunităţii care va rămâne în inimile tuturor ca nimic.org.
No, really.

În altă dezordine de idei, poate v-aţi prins că de ceva mai multă vreme scriu şi pe Ginger Group. Luând cu ghilimele din “About”,

Ginger Group este un proiect pentru o cultură deschisă, înţeleasă ca o legătură strânsă între produsul/actul cultural şi interpretarea individuală a acestuia.
Dorim să aducem un plus de subiectivism pe scena socio-culturală, misiunea întregului proiect fiind de a promova oameni, idei şi acte culturale către publicul larg.

Aşadar fără critici totalitari care-şi împart dreptatea în stânga şi în dreapta, fără “oaaaa frate, stai puţin, aia e artă!“. Consumatori de cultură, în orice formă, ar trebui să fim cu toţii, nu numai nişte “chosen few” cu ochelari de cal care să-şi exercite monopolul.
Deci cum să refuzi aşa ceva? :)
Aşa că, până acum, pe Ginger Group am scris despre
cât de tare mă enervează copiii de 5 ani care ajung tehnoredactori la site-uri şi edituri importante;
cât de mult îmi place mie îndoctrinarea religioasă a copiilor;
concertul de lansare al noului album byron, A Kind of Alchemy, într-un joint effort cu maestrul Andrei Zamfir;
neofolkistul Kim Larsen, cu tot cu Of the Wand and the Moon şi Solanaceae şi cât de mult îmi plac ambele ipostaze ale muzicii lui;
super meseriaşii de la Rome, pe care ulterior i-am văzut şi live la Dark Bombastic Evening;
spectacolul Finnphonia no. 5.0 de la Green Hours, cu şi despre finlandeji, desigur;
duteVINO, albumul lor de debut şi concertul la care l-au lansat;
Joanna Rzeźnikowska, fotografă poloneză;
Oana Cambrea, artist grafic de-al nostru;
– …şi, nu în ultimul rând, meseriaşii de la maudlin of the Well şi cum au scos ei anul trecut, post-mortem, unul din cele mai mişto albume ale deceniului.

De-acum încolo, pentru fiecare articol nou de pe Ginger (în afară de Look What I Found, totuşi) am să bag un mic fragment şi-aici, aşa, de teaser. Deşi eu vă recomand să vă abonaţi la tot feed-ul, pen’că e aur curat ce se întâmplă acolo – cu recomandări şi chestii faine şi discuţii şi toate cele.

Şi, pentru a încheia în acelaşi spirit cult, vă recomand să trageţi o privire şi pe la prietenii de la Cultitudini – cu menţiunea că şi pe-acolo am să mai dau cu subsemnatul din când în când :D

Bun, incursiunea de astăzi se încheie aici. Ştiu că nu obişnuiesc să mă adresez direct cititorilor, aşa, la persoana a 2-a (la fel cum nu obişnuiesc nici să am paragrafe de 2-3 rânduri, dar na), şi promit să nu mai fac în viitorul apropiat. E awkward al naibii.

Google o arde naşpa

Adică nu ştiu, are unele faze cu care mă enervează la culme. Uite de exemplu eu îi dau să caute un cuvânt englezesc da’ împământenit şi în română. Gen “showbiz”. Şi primesc 2, 3, 4, 10, 20 de pagini de rezultate în română.
Păi atunci pentru ce mama dracului mai am şi opţiunile “pagini scrise în limba română” şi “pagini din România”?! Că oricum numai în româneşte îmi dă rezultate. Mai util ar fi să-ţi permită să elimini anumite limbi din căutare fără să te mai duci la opţiuni avansate bla bla bla. Câh.

Şi când te gândeşti că totul a pornit de la idioţii care scriu SHOW-BIZZ, cu doi Z că noi ştim engleză, dom’ne.

Băi, al naibii, repetaţi după mine:
S H O W B I Z