Scobitori de porţelan

E parcă o stare de fapt zilele astea. Adică the very fabric of existence, ştii? Parcă toate lucrurile se ţes în jurul ploii ăsteia, n-ai impresia? E oarecum neliniştitor, pe lângă că e frig, parcă mai frig decât ar fi trebuit.
A venit toamna, iar asta e greu de negat. A venit toamna, şi iată că până şi din copacul vieţii au pornit să cadă frunze. Rămâneţi cu bine, maeştrilor… Lumea acum e mai săracă fără voi.

My friend Dany se întreba dacă Rick Wright o mai compune, de-acum, ceva împreună cu Syd. Poate că da. Acum probabil le e mai uşor. Departe de lumea asta grăbită şi nerecunoscătoare. Şi probabil porni-vor un jam-session de proporţii cereşti împreună cu Hendrix, Lennon, Harrison, poate chiar şi Morrison… Iar printr-un colţ Kurt Cobain, Layne Staley şi, probabil, Cliff Burton vor sta şi vor strâmba din nas.
Iar maestrul Ştefan Iordache împarte din nou scena cu alţi maeştri – Dem Rădulescu, Adrian Pintea, Florian Pittiş… şi nu mai scriu, că doare. Dar voi îi ştiţi, sper. Pe toţi cei pe care îi uităm atât de uşor. Pe toţi cei cărora nu ştim să le arătăm recunoştinţa noastră.

Primăria Capitalei a dat recent drumul “dezbaterii publice” privind alcătuirea şi amplasarea memorialului Holocaustului. A scris presa ceva? S-a dezbătut ceva? Pe Internet precis nu s-a dezbătut nimic, nici un articol apărut cu ştirea neavând şi un link. O trimitere, ceva, orice. Pe site-ul şi aşa greu navigabil al Primăriei Capitalei nu este prezentată nici o informaţie referitoare la acest aspect. Dezbaterea cică se încheie mâine, 17 septembrie. Se continuă, aşadar, obiceiul de a face totul pe sub mână – iar când vine vorba de un Memorial al Holocaustului interesele sunt cu atât mai multe şi mai mari. Sărmana Ţeapă din Piaţa Revoluţiei a încasat atât de multe încât zău, am putea-o numi martiră. Însă după cum văd proiectul, memorialul ăsta are toate şansele să fie mult mai hidos şi mai degeaba. Va fi criticat? Probabil nu. Cu atât mai puţin în mass-media importante, se vor ridica poate două, trei voci contestatare însă vor fi rapid reduse la tăcere sub acuzaţia de antisemitism. Vorbim aici de vreo 3000 de metri pătraţi din inima Bucureştiului, între străzile Lipscani, Saligny, Brezoianu şi Mihai Vodă. Am să trec zilele astea să văd ce-i pe-acolo, e cumva teren viran? Că cică voia Videanu să facă parcare subterană.
În sfârşit. Monumentul n-am să-l critic acum, căci va fi greu să nu deviez în “a fost Holocaust în România?”, chestiune care la drept vorbind, mă depăşeşte. Critic însă atitudinea Ministerului Culturii.

Acest Minister al Culturii care se arată atât de dornic să construiască un monument în memoria evreilor şi a ţiganilor ucişi în Holocaust, exercitând presiuni pe la Primărie să elibereze odată autorizaţiile alea, dar care face totuşi atât de puţin pentru a asigura preţuirea culturii româneşti autentice. M-a pornit fotografia asta

făcută în Kiev, Ucraina, găsită printr-un link pornind de la un articol al lui DeCe. În imagine este un monument în cinstea unui iubit actor de comedie care obişnuia să-şi plimbe câinele prin parcul respectiv. Simplu dar atât, atât de de efect. Un monument sincer, fără pretenţii de profunzime, fără înţelesuri absconse, pur şi simplu un omagiu adus unei persoane preţuite de conştiinţa publică. Noi de ce nu avem aşa ceva? La noi de ce nu se poate, fir-ar să fie?! Tot mâine, pe 17 septembrie, se împlinesc 8 ani de la trecerea în nefiinţă a inegalabilului Dem Rădulescu. Îşi va aminti cineva? I se va dezveli vreo statuie? Va primi vreo stradă numele său?

Nu, normal că nu. Noi suntem preocupaţi cu Băsescu şi Vadim, cu Mutu şi Becali, cu Geoană care dansează pe litoral, cu sânii Simonei Sensual. Restul?
Mai există şi altceva…?

Desktop-ul meu, cu alte cuvinte. Pentru că se joacă leapşa prin nimic.org zilele astea, iar Lelaina şi Silviu au reuşit performanţa de a mă prinde în acelaşi timp :))
Se dă mai departe către Sidhiel şi arici, dacă n-au fost atacaţi până acum.
Wee-hee!

…they were obviously all so, so wrong :D

Ideea vine în felul următor.
Yes, I’m still in the business. Cam acum o săptămână treceam însă printr-o…
De fapt nu, să începem cu începutul.
M-am făcut fugit vreme de vreo săptămână pe tărâmuri elene. Escapadă despre care plănuiesc să povestesc, cât de curând, mai pe îndelete. De preferat cât încă mai am amintirile cât de cât fresh în cap, hihi. Oricum, ideea e că intenţionat n-am anunţat treaba asta pe blog. Aş fi putut să mă comport ca un blogăr d-ăla profesionist, băi, vedeţi că plec, be sure to check back in a few days. Aş fi putut să mă comport ca un blogăr d-ăla super-profesionist, băi, io mă car, dar am lăsat wordpress-ului câteva articole să le publice automat din 2 în 2 zile ca să aveţi voi mereu conţinut fresh. Şi ca să nu-mi scadă numărul de vizitatori. Să menţin vii feed-urile. Să nu rămân fără nici un subscriber. Să nu scad în clasamentul de la trafic.ro.

Eh, iar în clipa în care m-am surprins gândind aşa I freaked out, am închis pc-ul ş-am mers să beau o bere cu nişte prieteni.

Acu m-am întors. Iar, că parcă mă mai întorsesem odată nu demult, parcă după examene. Da’ oricum, cine mă citeşte probabil deja s-a obişnuit să nu fiu prea… Deci exact, cum spuneam.
Acuma aş asculta o tonă de muzică da’ nush de unde să încep. Momentan am ajuns la Porcupine Tree, dar am un feeling că n-o să ţină mult. Ah, chiar aşa, îmi dăduse V chiar înainte să plec nişte chestii tare, tare mişto. Bun.
Şi mai băgăm şi-un Queens of the Stone Age când se cere.

Atâta bouzouki am auzit zilele astea că celulele corpului meu urlă după nişte chitară electrică.

Sweet.
După lupte seculare care-au durat ohoho, vreo câteva luni, am făcut şi eu upgrade de WordPress. Adică de la 2.3.1 am sărit direct la 2.6 şi pentru moment pot să zic că-mi place. Am realizat cu ocazia asta că nici nu-i mare filozofie, în special dacă ai un client FTP mişto. Evident, cal de bătaie a fost, întâi, nisipuri project – nu-mi permiteam să fac experimente direct pe Scobitori, n-ar fi fost frumos din partea mea, hihi. Dar în cele din urmă degeaba m-am stresat căci totul a mers cât se poate de lin. Surprisingly so.
Atâta doar că am fost nevoit să închid toate pluginurile, deci eventualii vizitatori care-ar fi prins momentul de upgrade n-au putut vedea ecranul ăla foarte şmecher de maintenance la care m-am chinuit atât ;)) eh, atâta pagubă. Data viitoare.

Pe de altă parte, mi-am amintit de vremurile când ascultam muzică la Winamp. Pe vremea aia era o necesitate, căci Windows Media Player 7 era cam mult pentru capacităţile rablei mele. Dacă mai porneam şi efectele alea şmechere de la vizualizări puteam să mă aştept la un blue-screen din moment în moment :D Winamp 2.71, în schimb, era o mică bijuterie – nici nu consuma cine ştie ce resurse, avea o interfaţă simpluţă, aproape minimală, şi plus de asta îi găsisem un skin genial pe care l-am folosit vreo 2 ani fără oprire. Între timp mi-am înlocuit şi eu rabla cu ceva mai… actual, resursele limitate n-au mai fost o problemă, Media Player 10 îmi plăcea al naibii de tare iar Winamp de la 3 încolo a devenit din ce în ce mai urât şi mai greoi.
Azi însă mi s-a făcut dor.
Aşa că am recuperat o versiune veche de Winamp de pe www.oldversion.com (grozavă ideea site-ului, btw – because newer is not always better) şi am purces în căutarea skinului acela care-mi plăcuse atât de mult. Nu mai ştiam cum se chema, prin nişte dischete vechi, supravieţuitoare din vremuri imemoriale, n-am găsit nimic, aşa că m-am apucat să caut şi să caut şi să caut în imensitatea www-ului… iar în final am găsit-o :)
Ladies and gentlemen, I hereby introduce Sunico Skin. Aplauze, vă rog.

Împreună cu un plugin care îmi afişează versurile fiecărei melodii e imbatabilă combinaţia asta. Desigur, versiunea 2.78 nu era recunoscută de pluginul de la last.fm, aşa că a trebuit să-mi calc pe inimă şi să instalez Winamp 2.91. Mult superior, în orice caz, lui 3 şi oricărei versiuni care-a urmat după el, if you ask me.
Eh, so this is how I went old-school today :)

Post cam atipic pentru blogul ăsta, nu?
Gah, what the heck, prinde bine ceva variaţie.