#unitisalvam #adakaleh

Acum 50 de ani mai exista încă pe Dunăre, mai în amonte un pic de Turnu Severin, o frumoasă insulă pe numele său Ada Kaleh. Apoi n-a mai fost.

Poveştile, că atât ne-a mai rămas, spun că locul era deosebit. Clima mediteraneană, curios rezultat al amplasării geografice, învăluia insula în parfum de măsline, iasomie şi smochine. La toate astea se adăugau miresmele de cafea, narghilea şi rahat turcesc, întrucât Ada Kaleh a rămas până în 1923 teritoriu turcesc, amintire a cuceririlor otomane din secolul XVII. Habsburgii şi otomanii s-au bătut pe ea mai bine de-un secol, lăsând în urmă o cetate-fortăreaţă şi, efect al confluenţei dintre civilizaţii, o cultură locală complet unică.

Familia mea a locuit o vreme în învecinata Orşovă, cea veche, scufundată şi ea. Din generaţie în generaţie au ajuns până la mine tot soiul de poveşti despre Ada Kaleh şi toate par a zugrăvi insula într-un mic colţ de paradis, cumva afară din prezentul timpului, un loc special unde curgerea secundelor avea altă însemnătate. Cu toate astea, istoria nu ţine minte zeci de mii de oameni care să protesteze împotriva construirii barajului de la Porţile de Fier I. Ar fi fost şi greu, prin natura vremurilor – erau anii ’60, iar România şi Iugoslavia, co-autoare a proiectului, erau în plină expansiune socialistă sub Dej respectiv Tito.

De pe malul românesc al Dunării au fost strămutate 11 localităţi, inclusiv Ada Kaleh şi Orşova, totalizând aproape 15,000 de locuitori. La început, locuitorilor insulei li s-a promis că întreaga comunitate, împreună cu cetatea, moscheea şi cimitirul, ar fi urmat să fie strămutată pe insula Şimian, câţiva kilometri mai în aval, lângă Turnu Severin. Autorităţile începuseră deja demontarea şi reasamblarea cetăţii în noul loc (nişte ziduri mai supravieţuiesc şi astăzi, anonime, pe insula Şimian), însă ulterior a devenit din ce în ce mai clar că întregul proiect era sortit eşecului, în mare parte datorită rezistenţei din partea locuitorilor – se pare că autenticitatea nu poate fi, totuşi, mimată, oricât ai încerca. Mulţi au preferat astfel să se mute fie în Constanţa sau în alte părţi din Dobrogea, fie în Turcia, la invitaţia premierului turc Suleyman Demirel care a făcut o vizită pe insulă în 1967. La final de tot, moscheea a ajuns să fie dinamitată pentru ca minaretele să nu încurce circulaţia navală.

Deşi insula a fost scufundată abia în 1971, Ada Kaleh murise de fapt cu aproape un deceniu mai devreme, odată ce oamenii care o locuiau au început să o părăsească sub apăsarea ameninţării care plana. Înainte de scufundarea ei definitivă, Ada Kaleh mai păstra doar o umbră din ceea ce fusese odinioară, tărâm de basm pentru care se luptaseră imperii. De pe urma sacrificiului făcut atunci ne revin astăzi cam 5,65 TWh de energie electrică pe an, plus câteva sute (probabil, n-am găsit un număr exact) de locuri de muncă la hidrocentrală. Dacă a meritat sau nu, e greu de spus chiar şi după 40 de ani.

Nimeni n-are de unde să ştie dacă Roşia Montană n-a murit şi ea, între timp, în toţi aceşti ani. Oameni ca Eugen David ne dau în continuare speranţa că nu, dar cu adevărat doar timpul va putea spune. Cert este că România nu ar trebui să-şi mai permită încă o distrugere de asemenea magnitudine. Cei patru munţi care vor fi scobiţi n-o să ni mai dea nimeni înapoi, oricâte sute de milioane de dolari ar depune Gabriel Resources în garanţii de mediu (lucru pe care nu îl fac). Iazul de decantare, în schimb, va rămâne moştenire generaţiilor viitoare care vor trebui să-l întreţină zeci de ani după finalul exploatării. Asta fără să aducem în discuţie nici un moment riscurile enorme de mediu pe care le presupune cea mai mare exploatare cu cianură la suprafaţă încercată vreodată în Europa. Peste 40 de ani, însă, doar cu munţii săpaţi şi cu cianura vom rămâne. Aurul va fi dispărut, la fel şi locurile de muncă şi banii rezultaţi din exploatare, oricât de mulţi ar fi – asta apropo de cei care se ceartă mai degrabă pe procente. în loc să vadă poza de ansamblu.

Nu ştiu cum să spun asta mai clar: absolut nici un beneficiu, oricât de mare, nu consider că justifică distrugerea totală şi ireversibilă.

În plus, istoria ne învaţă, fie şi dacă ne uităm doar la Ada Kaleh, că şi cele mai bune intenţii de la început nu ajung aproape niciodată să fie puse în practică întocmai. Există atât de multe necunoscute în întregul proces de aşa zisă “dezvoltare” propus de RMGC (inclusiv însăşi existenţa entităţii Gabriel Resources peste 20 de ani, pentru a putea fi măcar trasă la răspundere) încât certitudinile (nici măcar riscurile!) pentru România pur şi simplu nu au cum să acopere potenţialele beneficii.

Ieri, vreo 15,000 de oameni am mărşăluit prin Bucureşti pentru ca exploatarea propusă la Roşia Montană să nu se întâmple. Din punctul meu de vedere, am protestat împotriva unui viitor cu certitudine sumbru şi în favoarea unui viitor cu posibilităţi infinite – inclusiv de dezvoltare durabilă. Şi de data asta vom avea grijă ca istoria să ţină minte.

Yesterday was not the end – but quite the beginning.

Floaters

Floaters

Arată cunoscut? :)
Ei bine, eu văd chestii din astea cam de când mă ştiu şi mereu m-am întrebat ce naiba sunt. Cine nu vede aşa ceva s-ar putea totuşi să nu priceapă care-i faza.
Poza de mai sus ilustrează destul de exact cam ce văd eu (şi încă o bună parte a lumii, de fapt – în Marea Britanie de exemplu se estimează că 1 din 14 oameni vede aşa) când mă uit la un cer senin. Cu chestiuţele alea transparente plutind prin câmpul vizual, urmărind mişcările ochilor. Sunt acolo mereu, dar de cele mai multe ori se pierd în peisaj sau sunt ignorate. Devin însă destul de evidente atunci când mă uit pe cerul senin, pe un perete zugrăvit sau, bunăoară, pe ecranul alb al paginii de admin din WordPress. Cam aşa se văd ele “live”.

Englezii le zic floaters, din motive relativ lesne de înţeles :) Francezii le zic mouches volantes. Românii habar n-am cum le zic, mă şi îndoiesc că există un termen medical în română, dar am întâlnit pe mai multe forumuri denumiri precum flocoane sau puncte Fudds (nu m-am prins de la ce vine, în engleză n-am găsit nimic asemănător). [Notă târzie – am tot auzit ulterior termenul de flotoane, pe care îl susţin şi îl recomand]. Atunci când percepi chestiuţele astea, în engleză se zice că ai myodesopsia, am găsit şi în română termenul “tradus” ca miodezopsie. Într-un context asemănător, floater-elor acestea le zicea, destul de eronat presupun, miodezopsii. Niciodată însă n-am întâlnit aceste denumiri într-un context medical, de exemplu pe site-uri de profil, ci numai pe forumuri de discuţii între persoane care aveau afecţiunea asta şi nu ştiau care-i faza. Se observă aşadar, pentru a câta oară?, problema uriaşă pe care o are limba română cu terminologia de specialitate – îndeosebi în domenii ştiinţifice, fie că-i IT, fie că-i medicină.

Dar, la urma urmei, ce sunt?
Ei bine, nu, nu sunt microbi :)) În principiu sunt nişte reziduuri (fragmente de proteine, de cele mai multe ori, dar pot fi şi celule sau rămăşiţe de celule, globule albe sau roşii de exemplu) suspendate în corpul vitros (umoarea sticloasă), materia aia gelatinoasă şi transparentă care ocupă mare parte a interiorului ochiului. Ideea e că acest corp vitros este alcătuit, în linii mari, din apă cu săruri şi zaharuri, plus o reţea de fibre de colagen (proteină). Proteinele astea nu-s nici ele Superman, aşa că din când în când se mai dezintegrează, rezultând nişte fibrile cam de un nanometru în diametru. Asta n-ar fi o problemă uriaşă… dacă fragmenţelele astea ar sta locului.
Creierul uman face nişte lucruri tare interesante. De exemplu, embrionul uman posedă o arteră, artera hialoidă, care trece prin corpul vitros cu scopul de a iriga cristalinul cu sânge. După un timp cristalinul începe să se descurce de unul singur, aşa că artera asta se atrofiază. În urma ei rămân canalul lui Cloquet şi nişte celule moarte, care câteodată se desprind şi devin floaters.

De ce nu obturează vederea canalul lui Cloquet, probabil vă întrebaţi?
Ei bine, o face. Însă e subţirel şi stă locului, astfel încât creierul s-a obişnuit cu prezenţa lui acolo şi pur şi simplu îl ignoră. La fel cum ignoră, de exemplu, zona petei oarbe. Rămăşiţele de proteine, în schimb, nu stau locului. Ba mai mult, odată cu vârsta sau ca urmare a diferite afecţiuni (de exemplu miopia) corpul vitros începe să-şi piardă consistenţa de gel, lichefiindu-se. Floater-ele devin, aşadar, şi mai zburdalnice şi mai uşor de observat.
Percepţia acestor “scame” este, fireşte, mult influenţată de poziţia acestora în interiorul ochiului. Practic, noi vedem umbra acestora proiectată pe retină. Cu cât fragmentul e mai aproape de retină, cu atât mai clar îl vom percepe. Dimpotrivă, un fragment mai apropiat de cristalin va produce mai degrabă o umbră întunecată şi difuză.

Spuneam însă mai devreme că aceste floaters pot fi şi globule de sânge. Ei bine, dacă fragmentele de proteine şi deşeurile celulare sunt inofensive, globulele de sânge de obicei prevestesc ceva rău. Aşa că dacă brusc vederea vă e invadată de o mulţime de “scame” mici şi rotunde, mergeţi de urgenţă la oftalmolog – hemoragiile au mai multe cauze şi cu ele nu-i de glumă.
Însă majoritatea floater-elor sunt, cum spuneam, inofensive. Cel puţin la nivel fizic, căci uneori efectul lor psihologic este nasol – ducând la deficienţe de atenţie, probleme de concentrare şi chiar (în cazuri extreme, mind you) la sinucidere.
Însă cazurile grave sunt, din fericire, destul de rare. Lucru bun căci…

Se pot trata?
Nu.
Sau cel puţin nu se poate face nimic pentru ca ele să nu mai existe. Există operaţia numită vitrectomie, care constă în îndepărtarea corpului vitros şi înlocuirea sa cu un gel sintetic, însă riscurile sunt foarte mari (mergând până la orbire) aşa că operaţia nu e recomandată decât în cazurile extrem de grave. Ar mai exista un tratament cu laser, însă laserul nu face decât să “spargă” fragmentele existente în altele mai mici, mai uşor de ignorat. În plus, metoda aceasta este destul de nouă – în consecinţă foarte costisitoare – şi momentan nu se practică decât în foarte puţine locuri din lume.
Singura chestie viabilă ar fi, aşadar, prevenţia. Un pas ar fi o dietă sănătoasă, fără carenţe de zinc sau cupru, care să menţină sănătatea vaselor de sânge, prevenind astfel microhemoragii la nivelul retinei.
Căci proteinele oricum se dezintegrează, fie că ne place fie că nu :)

Acestea fiind spuse, vă doresc o vedere clară :) Am încercat în postul ăsta să acopăr câte puţin din toate, însă fireşte că Internetul este mare şi plin de informaţii. Dacă vă interesează mai mult puteţi porni de pe Wikipedia. Puteţi eventual să treceţi şi pe la floaters.info, aparent un site dedicat, însă nu prea-mi place tonul cu care tratează ei problema acolo. Plus că fură content de pe Wikipedia şi îl plasează sub copyrightul propriu. Mai există şi un forum specializat, deşi activitatea e cam… redusă.

Ia ziceţi, care mai vede floaters? It’s confession time :))

Firefly

În primul şi în primul rând, observ, salut şi sunt încântat de reapariţia lui Angie în peisajul blogosferistic. Văd că a fost darnică şi m-a fericit şi cu o leapşă la care am să răspund ceva mai târziu. Mersi :) În extensie, însă, poate fi şi postul ăsta considerat un soi de răspuns.
Iar acum să purcedem la gâzele noastre.

Firefly

Ar trebui, first of all, să spun că îmi plac SF-urile. Atât în literatură cât şi în film, parcă ceva mai mult în film. N-am să zic de ce îmi plac, pur şi simplu îmi plac. Am crescut cu Star Trek – The Next Generation (seria originală nu mi-a plăcut de nici o culoare şi sunt mai mult ca sigur că acum nu mi-ar plăcea nici atât), cu Darkskies, cu First Wave şi cu cărticele despre omuleţii gri şi marii blonzi. Dosarele OZN se chemau, dacă şi le aminteşte cineva, şi erau în serie cu alte cărticele despre fel de fel de chestii interesante. În sfârşit, apoi am descoperit şi Star Wars, Andromeda, Voyager, Enterprise şi, târziu de tot, Stargate. Asta ca să menţionez doar serialele, căci filmele sunt prea numeroase. Mă fascinau poveştile petrecute în lumi uneori atât de diferite de a noastră, departe de cotidianul banal şi de mizeria pe care o vedeam şi o trăiam mereu. Îmi găseam nu de puţine ori un refugiu, iar tendinţa asta am păstrat-o, la o altă scară, şi azi. That kinda makes me an escapist, doesn’t it? Dar mă rog, nu zice nimeni că asta ar fi rău.
Oricum, ideea e că o slăbiciune pentru SF am avut demult, terenul era propice cum s-ar spune.

Demult, când acum defunctul (din păcate, căci tare-mi mai plăcea locul ăla) nasparau.com era încă în viaţă, auzisem pe forumul de acolo vorbindu-se despre un serial nou. Numai cuvinte de bine, laude peste laude, toată lumea era atât de entuziasmată proclamându-l the next big thing. Era vorba despre Battlestar Galactica. Mai erau unii, tot acolo, care îl comparau cu alt serial, Firefly, şi îl dădeau câştigător pe acesta din urmă. Nu văzusem nici unul din ele, nici nu prea aveam intenţii să o fac prea curând, cert e că multă vreme mi-au circulat numele astea prin cap. Apoi nasparau.com n-a mai fost, iar viaţa şi-a continuat cursul. La multă vreme după aceea, nici nu mai ştiu ce m-a determinat, am început să mă uit la Battlestar Galactica. Şi n-am mai fost acelaşi ever since.
Se spune despre o carte bună că are capacitatea de a te schimba radical – de a te face să-ţi pui întrebări pe care nu ţi le-ai mai pus, de a te face să priveşti lucrurile din jurul tău într-o altă lumină. Perfect de acord. Însă niciodată n-am auzit spunându-se treaba asta despre un serial TV. I mean… seriously, serial TV? Ăla-i divertisment ieftin pentru mase, e ridicol să spui că aşa ceva ţi-a schimbat viaţa. Cărţi sure, anytime, dar wtf, seriale?!
Ei bine, da.
Fiecare episod mă uimea din ce în ce mai mult. Era ceva grozav cum nu mai văzusem niciodată. Era ceva atât de adevărat, atât de nou, atât de… O experienţă care m-a format, într-un fel, care mi-a deschis ochii, care mi-a ascuţit simţurile. Eram convins că niciodată nu aveam să dau în domeniu peste ceva mai reuşit, mai percutant, mai profund. Ei bine, m-am înşelat.

I’m a Firefly guy.
Galactica este desăvârşit – o poveste cu implicaţii adânci, o atmosferă deseori tensionată şi misterioasă, un studiu aproape brutal al naturii umane. Însă Firefly vine deasupra. Firefly este de suflet.
Povestea în sine este destul de simplă – undeva în viitor, singurele mari puteri supravieţuitoare sunt S.U.A. şi China, care fuzionează spre a forma Alianţa, un guvern la scară globală. Pământul devine de nelocuit iar oamenii pleacă în căutarea unor noi lumi, stabilindu-se într-un alt sistem solar şi păstrând numai amintiri despre Pământul de odinioară (Earth that was). Planetele centrale sunt guvernate de Alianţă, în timp ce planetele de la margine şi sateliţii lor sunt populate de colonişti independenţi. Starea aceasta nu durează mult, căci Alianţa doreşte să-şi extindă influenţa şi asupra lumilor independente, declanşând războiul împotriva acestora. În cele din urmă, după ani de război, independenţii sunt înfrânţi fără drept de apel, intrând sub guvernarea Alianţei. Astea au loc prin 2500.

Firefly crew

Firefly este povestea a nouă oameni – nine people looking into the blackness of space and seeing nine different things, după cum spunea creatorul seriei, Joss Whedon. Oameni care au luptat pentru convingerile lor, pentru libertatea lor, şi au pierdut. Oameni forţaţi să-şi reclădească viaţa aproape de la 0, abandonând trecutul care, totuşi, a înghiţit o parte atât de mare din ei. Oameni care se ascund, dar cărora nu le e teamă. O poveste despre hotărâre, despre demnitate, despre capacitatea oamenilor de a se adapta. Aş putea spune că aceasta este tema centrală: luatul de la capăt, starting from scratch, întrucât fiecare din cei nouă are, într-un fel sau altul, propriul trecut de îngropat. Pe parcursul celor 14 episoade povestea se desfăşoară încet sub ochii noştri, piesă cu piesă, iar spre final începe să se întrezărească un tablou grandios şi zugrăvit în culori atât de calde, atât de credibile. Păcat că povestea a fost curmată cu mult înainte de vreme.
Căci Firefly este încă o victimă a meschinăriilor unei industrii cu principii aberante de funcţionare. După producerea a numai 14 episoade, din care doar vreo 11 sau 12 au fost difuzate în cea mai mare bătaie de joc, seria a fost anulată.
De aceasta Firefly înseamnă mai mult decât o producţie TV – este, nu în ultimul rând, o poveste adevărată despre vise frânte brutal şi nevoia de a o lua de la capăt într-un fel sau altul, nevoie resimţită acut de însuşi Joss Whedon după ce reţeaua FOX a anulat seria, păstrând totuşi drepturile de autor asupra numelui şi a mai multor chestii, împiedicându-l să-şi continue proiectul la o altă companie. Firefly a devenit aşadar, în timp, simbolul luminii care nu se stinge, al semnalului care nu poate fi oprit.

“You can’t stop the signal” era tagline-ul filmului Serenity lansat în 2005, la 3 ani de la anularea seriei. Studiourile Universal au sesizat potenţialul poveştii şi au cumpărat de la FOX drepturile de a produce un film de lung metraj bazat pe Firefly. Fanilor nenumăraţi li s-a demonstrat că n-au sperat degeaba în tot acel timp, iar Joss Whedon şi-a dat seama că are o ocazie poate unică de a-şi duce povestea la bun sfârşit. Aşadar Firefly a renăscut prin Serenity, lucru nemaivăzut nicăieri în industrie.
Filmul este, desigur, excepţional – păstrează spiritul seriei, melanjul acela extrem de fresh de SF cu dramă, western, personaje bine conturate, dialoguri sclipitoare şi un decor perfect plauzibil, totuşi duce totul la nivelul unei mari producţii cinematografice. Pe mine, însă, m-a întristat teribil – se vede de la distanţă că e un sfârşit, un punct pus prea devreme unei poveşti cu un potenţial uriaş. Poate pare ciudat, dar m-am ataşat enorm de povestea asta, de semnificaţiile pe care le are sau le poate capăta în funcţie de unghiul din care priveşti. Asta este pentru a-i contrazice pe cei care susţin că este imposibil să faci artă la televizor – ei bine, se poate. Chiar dacă de cele mai multe ori nu durează mult.
But you can’t stop the signal.

Firefly ship

Acum Firefly trăieşte în continuare, chiar dacă nu cum şi-ar dori toată lumea, prin intermediul unei serii de benzi desenate scrise de Joss Whedon însuşi. De altfel, chiar zilele astea se lansează al doilea volum din a doua serie. Totodată, în curând se va lansa şi un joc tip MMORPG bazat pe universul Firefly. Povestea încă se mai spune.
Am vorbit enorm, şi tot aş mai avea o grămadă de vorbit. E epuizant să scriu despre aşa un subiect important pentru mine. Nu ştiu ce m-a apucat, dar în sfârşit, it can’t be bad :) Ba poate că am stârnit şi a spark of curiosity acolo în sufletele voastre, and that would mean the world to me.

I don’t care, I’m still free.
You can’t take the sky from me.

Despre februarie 29 şi altele

Asta din ciclul micilor artificii temporale care, analizate mai atent, ne arată cât de subiectivă e toată treaba asta cu timpul şi cât de fain poate ea fi păcălită, mai mult sau mai puţin. E uşor să ne imaginăm trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat folosindu-ne de calendarul gregorian, de fapt este perfect normal atâta timp cât ăsta e sistemul cu care-am fost obişnuiţi şi care este adoptat la o scară covârşitoare pe toată planeta. Şi, fără a ne minţi prea tare, putem spune că este o soluţie optimă, fiind totuşi produsul unui proces de rafinare care a durat o grămadă foarte mare de timp. Nu trebuie însă să uităm că acest calendar, această împărţire a anului este de dată cel puţin recentă raportându-ne la istoria civilizaţiei, iar calendarul aşa cum îl cunoaştem noi azi datează cel mai devreme de pe la sfârşitul Evului Mediu.
O istorie a calendarelor ar fi teribil de extensivă, iar întocmirea sa un proces cel puţin la fel de laborios ca întocmirea unei istorii a religiilor sau, şi mai mult, a limbilor. Oamenii măsoară trecerea timpului de foarte multă vreme, folosindu-se de mijloace mai rudimentare sau mai sofisticate, măsurând cu mai multă sau mai mare acurateţe mişcărie astrelor şi încercând să înţeleagă care e, de fapt, locul ocupat de ei în Univers. Nu trebuie să ne mire, aşadar, dacă multe din încercările din vechime de a găsi cumva o soluţie la problema organizării duratelor mari de timp ni se par astăzi cel puţin ciudate. Cum ar fi sistemul folosit în Attica (Grecia), unde trei calendare diferite funcţionau simultan – unul cu 12 luni stabilite pe baza fazelor lunii pentru sărbători, unul “democratic” oficial, constând din 10 luni şi folosit în administraţie, şi unul agricol calculat pe baza mişcărilor stelelor pe boltă. Sau, dimpotrivă, remarcabil de complexe şi de exacte, cum ar fi sistemul inventat de mayaşi bazat pe suprapunerea a mai multe cicluri dintre care numai puţine au fost cu adevărat înţelese până azi. Un obiect de studiu de-a dreptul fascinant, right? :)

În orice caz, istoria calendarului pe care îl folosim azi începe mai mult sau mai puţin cu primul calendar roman, despre care se spune că ar fi fost alcătuit de însuşi Romulus cam prin 750 î.Hr. Inspiraţia şi-o trăgea, aparent, de la unul din calendarele lunare folosite în Grecia antică, însă lunile aveau o durată mai mare şi erau în număr de 10:

  • Martius (31 de zile)
  • Aprilis (30 de zile)
  • Maius (31 de zile)
  • Iunius (30 de zile)
  • Quintilis (31 de zile)
  • Sextilis (30 de zile)
  • September (30 de zile)
  • October (31 de zile)
  • November (30 de zile)
  • December (30 de zile)

Rămâneau astfel 61 de zile de iarnă care nu-şi găseau locul în calendar. Weird thing, huh? Probabil că la fel gândea şi Numa Pompilius, succesorul lui Romulus, care prin 713 î.Hr. a introdus o reformă a calendarului, scurtând până la 29 lunile de 30 de zile şi adăugând, în premieră, lunile ianuarie şi februarie. A se remarca, totuşi, că lunile de la Quintilis la December îşi păstrează numele originale, bazate pe ordinea din vechiul calendar, deşi în noul context nu mai sunt relevante. Avem aşadar

  • Martius (31)
  • Aprilis (29)
  • Maius (31)
  • Iunius (29)
  • Quintilis (31)
  • Sextilis (29)
  • September (29)
  • October (31)
  • November (29)
  • December (29)
  • Ianuarius (29)
  • Februarius (28)

Noul calendar însuma 355 de zile, iar pentru a ţine cât de cât pasul cu anul solar o lună Intercalaris era adăugată din când în când la sfârşitul lui februarie. Mecanismul după care funcţiona acest lucru nu este încă bine cunoscut şi se presupune că nici romanii înşişi nu îl stăpâneau prea bine, dar în general se crede că luna februarie era scurtată la 23 sau 24 de zile, urmată fiind de o lună Intercalaris de 27 de zile. Decizia dacă un an urma sau nu să aibă luna Intercalaris era la discreţia pontifes maximus, iar acest lucru a dus de câteva ori la situaţia ca acesta să lungească un an în care aliaţii săi erau la putere, sau dimpotrivă, să nu lungească un an în care la putere erau adversarii săi politici. Abuzul de această practică a dus ca până în vremea lui Iulius Cezar sistemul să fie destul de rău dat peste cap, ceea ce l-a făcut pe acesta să adopte în 45 î.Hr. o reformă a calendarului, rezultând în linii mari ceea ce cunoaştem astăzi ca fiind calendarul iulian: 365 de zile grupate în 12 luni, iar din patru în patru ani 366 de zile, cu o zi în plus adăugată pentru a ţine pasul cu anul solar (întrucât anul solar are, de fapt, 365 de zile şi şase ore).

Fun stuff: se spune că pentru a marca influenţa pe care-a avut-o asupra calendarului (deşi omul din spatele său era astronomul Sosigene din Alexandria, inspirat de un calendar egiptean), Iulius Cezar şi-a luat libertatea de a boteza Quintilis după numele său, de unde vine numele lunii iulie. Succesorul său, Augustus, pentru a nu fi mai prejos, a botezat şi el luna Sextilis după numele său, iar aceasta a devenit august. Totodată, deoarece nu-i convenea ca luna sa să fie mai scurtă decât cea a lui Iulius Cezar, a mai luat două zile din februarie (care, după reformă, ajunsese la 30 de zile) pentru a le adăuga lui august, rezultând un august de 31 de zile, întocmai ca şi iulie :)
Cât adevăr e în povestea asta nu se ştie, probabil că nu foarte mult, însă e adevărat că împăraţii romani căpătaseră obiceiul de a redenumi unele luni după propriul plac – chiar dacă schimbările nu supravieţuiau după ce li se încheia domnia. Adică după ce mureau. Astfel, printre alţii, Caligula a botezat septembrie după tatăl său, Germanicus, iar Nero şi Domiţian au dat lunilor aprilie şi octombrie numele lor – Neroneus respectiv Domitianus. Campion la acest sport a fost însă Commodus, care a dat noi nume tuturor celor 12 luni din calendar, după poreclele pe care şi le atribuise – printre care Invictus, Lucius, Herculaeus. Spune multe despre personalitatea lui, nu?

În orice caz, ideea e că numele lunilor provin în mare parte cam de acum mai bine de 2000 de ani. Nu acelaşi lucru se poate însă spune despre numerotarea zilelor, sistemul actual datând din Evul Mediu. De atunci ziua adăugată în anii bisecţi este prin convenţie 29 februarie. Înainte de aceasta, numerotarea zilelor era făcută după sistemul vechi roman – existau în fiecare lună trei zile speciale, anume Calendele (prima zi a lunii, de unde vine şi numele de “calendar”), Nonele (a 5-a sau a 7-a zi) şi Idele (a 13-a sau a 15-a zi). Celelalte date erau stabilite după câte zile mai erau până la una din aceste date fixe – de exemplu a.d. III Non. Sept., adică 3 zile până la Nonele din septembrie, adică 3 septembrie.
Calendarul gregorian, aşa cum îl ştim şi folosim astăzi, este în esenţă identic cu cel iulian, dar cu o mică îmbunătăţire – deoarece s-a constatat că cel iulian, după perioade mari de timp, o lua înainte, s-a adăugat următoarea regulă: ani bisecţi sunt toţi anii divizibili cu 4, cu excepţia celor divizibili cu 100 atunci când nu sunt divizibili cu 400. Cu alte cuvinte, 1600 a fost an bisect, 2000 a fost an bisect, dar 1900 n-a fost şi nici 2100 n-o să fie. Această reformă a intrat în vigoare în 1582 în urma unei bule dată de papa Grigore al XIII-lea. Astfel, datei de joi, 4 octombrie 1582 i-a urmat data de vineri, 15 octombrie 1582, pentru a compensa diferenţa apărută între timp.

Fun stuff: Adoptarea pe scară largă a calendarului gregorian a durat, desigur, destul de mult, iar unele comunităţi creştine nu îl acceptă nici azi. Cazul Suediei este unul din cele mai interesante, iniţial fiind stabilit ca din 1700 până în 1740 să nu mai existe ani bisecţi, pentru a sincroniza calendarul cu cel gregorian. Regele Carol al XII-lea dă însă peste cap acest plan, declarând că Suedia va reveni la stilul vechi şi adăugând o zi în plus anului bisect 1712 – astfel în acel an a existat şi data de 30 februarie.

Eh, chestia asta s-a vrut a fi aşa, un mic insight, întrucât subiectul este, după cum s-a putut vedea, fantastic de vast. But it’s fun. Ideea e că din când în când avem o zi specială, născută din resturi lăsate în urmă de anii precedenţi. Dacă vreţi, un cadou. De la cine este şi cum îl folosiţi, ei bine, asta decideţi voi.