Once upon a book

De la Angie citire de data asta, cică să-mi aduc eu aminte, să fac aşa o retrospectivă, să aduc trecutul în prezent, să scormonesc prin ungherele alea prăfuite ale memoriei şi să povestesc despre prima carte pe care am citit-o. Prima prima. Păi ce-mi făcuşi fată, că memoria asta a mea e cu scârţ scârţ, s-or oxidat balamalele şi uşa stă să cadă. Poc.

Neah, glumesc :) N-oi fi ruginit eu chiar de tot.
Prima carte. Adică prima carte pe care să pun eu mâna şi să o citesc şi, eventual, să-mi şi placă pentru ca mai apoi să-mi aduc aminte cu plăcere de ea. Ai zice că e uşor. Mă rog, într-un fel chiar e, însă acum pe moment mi-e cam greu să separ exact, să trag linia aia între perioada când mi se citea şi perioada când deja începusem eu să citesc. Însă cu siguranţă una din primele cărţi care a intrat în viaţa mea a fost Pinocchio de Carlo Collodi. Pe ediţia de atunci, pe care încă o mai am (Chişinău 1991), este o dedicaţie – Crăciun 1991. Eu având puţin peste doi ani la vremea aia sigur că mare treabă nu aveam cu ea, însă ţin minte cât de fascinat puteam să o ascult pe bunica mea când îmi povestea despre Pinocchio şi soarta lui de păpuşă de lemn. Şi ţin minte ce fiori reci îmi dădeau ilustraţiile – atât de genial executate de către Gheorghii (Gheorghe) Zlobin, pictor moldovean după toate aparenţele, despre care din păcate n-am reuşit să aflu mare lucru. Aşa că sunt şanse tare mari ca, odată “desprins” şi deprins cu cititul de unul singur, asta să fie prima carte care să-mi fi căzut în mână. Şi genială carte mai este – versiunea pe bune, vreau să spun, nu alte prostioare de la Disney sau mai ştiu eu ce. În cea mai mare parte a poveştii atmosfera este atât de întunecată şi apăsătoare, iar ilustraţiile o exprimă atât de viu, atât de suprarealist, încât şi acum unele pasaje îmi mai dau fiori.
Eh, unele peste altele, o poveste care garantat îi va impresiona pe copiii mici cărora nu le place la şcoală :)

Voilà şi câteva ilustraţii, pentru a înţelege mai bine ce voiam să zic.

Despre scobitori

Făcând treaba aia pe care cam orice blogger o face, anume urmărind cuvintele cheie care i-au trimis pe oameni incoace de pe Google, am observat un foarte interesant “totul despre scobitori” acum ceva vreme. Am stat puţin, m-am gândit şi am zis că da, ia uite un subiect tare interesant de dezbătut, plus că ar fi în ton cu titlul blogului ista, nu-i aşa? Deci uite cum am ajuns să ne ocupăm de istoria acestor foarte utile mmm… cum să le zic, accesorii? Chestii, mă rog. Aşa, deci să purcedem.

Pornim de la premisa că mai toată lumea ştie ce e aia o scobitoare. Nu e greu să ne imaginăm că au, ca instrument, o vechime cel puţin considerabilă – vreo câteva mii bune de ani, şi au meritul că de-a lungul mileniilor au rămas la fel de utile păstrându-şi în acelaşi timp înfăţişarea aproape neschimbată. Iată un minunat exemplu de simplitate, funcţionalitate şi statornicie, deci pe bune că le admir pe scobitorile astea. Ca fapt divers, cică până şi cuţitul de armată elveţian conţine o scobitoare de plastic. Sau mai multe, mă rog, sper de dragul lor să fie mai multe.
Aşadar înainte de a avea paste şi geluri de dinţi, aţe dentare, periuţe şi alte minunăţii de genul ăsta, am avut scobitori. Iar în timp ce topoare de cremene nu prea se mai folosesc în zilele noastre, scobitorile au supravieţuit bine-mersi vreme de câteva milenii de dezvoltare a societăţii umane. Un fel de fosile vii, dacă vreţi. Ba mai mult, cică prin Alpii Italieni s-ar fi găsit scobitori de bronz în câteva morminte preistorice – obiecte de valoare aşadar, preţuite, pe care să le iei cu tine pe lumea cealaltă împreună cu oale şi arme şi statuete şi altele de genul.

Oamenilor din Antichitate, după cum vă puteţi aduce aminte gândindu-vă la cele 7 minuni ale lumii antice, le plăcea să facă totul în stil mare, şi bineînţeles că scobitorile n-au făcut excepţie. Pe-atunci au apărut scobitorile de argint, cu modele complicate în filigran, lucrate cu o minuţiozitate desăvârşită. Apoi au venit romanii şi odată cu ei au apărut scobitorile din lemn de mastic, ornamentate şi ele dar care desigur nu se puteau compara cu predecesoarele lor din argint.
După Evul Mediu, în care cam toată lumea a dus-o rău (acest lucru făcându-ne să ne gândim că şi în materie de igienă orală lucrurile stăteau cam… uhm… dezastruos) a venit, bineînţeles, Renaşterea, iar oamenii s-au pus pe redescoperit câteva din chestiile pe care anticii le cunoşteau deja cu multe secole în urmă. Unul din ele probabil că a fost şi scobitoarea, pentru că secolul 17 ne găseşte cu scobitori făcute din aur şi argint şi ornate cu pietre preţioase, veritabile bijuterii, bogat ornamentate şi foarte scumpe. Yeah, se cam exagera pe vremea aia, recunosc, însă aia probabil că a fost epoca de aur a scobitorilor. Adică epoca scobitorilor de aur.

Însă cam prin aceeaşi perioadă pe undeva prin China cuiva îi venise ideea periuţei de dinţi, iar lumea nu a mai fost niciodată la fel. Ideii acesteia i-a luat totuşi cam un secol jumate până să ajungă şi prin Europa, prima periuţă de dinţi fiind produsă în serie în Anglia de către William Addis în 1780. Începutul secolului 19 aducând cu el şi aţa dentară, folosirea scobitorilor a devenit o chestie de ocolit. Îmi şi imaginez, pe lângă faptul că dacă foloseai scobitori toţi te găseau extrem de uncool şi demodat, probabil că toate tipele întorceau acuma capul după puştii cu periuţă de dinţi, and well, I can’t really say I blame them.
Pentru a supravieţui într-o lume în care au devenit aproape un anacronism, scobitorile au trebuit să găsească noi şi noi metode de a rămâne în preferinţele utilizatorilor, dând dovadă de o versatilitate uimitoare pentru un obiect atât de vechi. Aşa au apărut, bunăoară, scobitorile colorate, scobitorile cu arome iar ultima găselniţă în materie sunt, desigur, scobitorile ecologice, ronţăibile, făcute din cartofi.

Despre scobitorile de porţelan nu se povesteşte însă nicăieri. Nu-i nimic, mai e vreme.