Scobitori de porţelan

Vineri s-a petrecut în Suburbia o seară de răutăţuri marca One Event/Axa Valahă, cu 5 trupe în program printre care veteranii de la Negură Bunget, în premieră în Bucureşti cu noua componenţă. ‘Zdai seama că soiul ăsta de eveniment nu prea mă lăsa sufletul să-l ratez, cu tot cu sesiune şi astea – de altfel, nici nu se afla în imediata proximitate a vreunui examen (cum am avut nenorocul cu Lu Cozma de aseară şi Dordeduh din seara asta) aşa că era ok. Dacă mai adăugăm şi preţul biletului (modic, după mine, luând în calcul amploarea evenimentului – două trupe româneşti bune, o trupă de bulgari, una de suedezi şi Negură, care totuşi sunt cine sunt) de 25 de lei, obţinem imaginea unui concert cum să zic io… musai.

Bine, fireşte, principala curiozitate era să văd cum sună Negură Bunget în noua componenţă, fără 2/3 din miezul de odinioară al trupei. Asupra aspectului ăsta n-am să mai insist şi io, că s-au umplut multe pagini de net despre asta – suficient să zicem că Negura de pe timpuri era alcătuită din Hupogrammos, Sol Faur şi Negru, iar cea de-acum din Negru & friends.
Pe lângă asta, voiam să-i văd odată şi pe oamenii de la Akral Necrosis, nume care a crescut încet, dar steady în undergroundul metalelor autohtone. În comunicatele de promovare a concertului se zicea că sunt “raw black metal”, dar eu prin asta înţeleg chestii gen ai noştri Irkalla de pe timpuri. Sau uite, ce făcea Burzum în tinereţe. Akral Necrosis sunt mai degrabă un fel de deathened black metal, cu un sound agresiv dar modern şi compoziţii mai degrabă complexe. În rest, un toboşar capabil (chiar dacă mai avea momente scurte când era depăşit de situaţie), doi chitarişti care sunau bine împreună (pentru că e atât de uşor să ai doi chitarişti doar de dragul de-ai avea, habar n-având în schimb ce să faci cu ei) şi o voce bună, cu o prezenţă scenică ok. Myspace-ul lor zice că sunt în studio, deci aştept cu interes rezultatul.

Clubul deja se cam umpluse până la ora la care pe scenă au urcat Inopia, ceea ce mi-a confirmat că trupele din deschidere au fost bine alese, convingându-i pe oameni să vină din timp. Despre oamenii ăştia nu ştiam mare lucru, decât că sunt români şi că şi-au lansat mai demult ceva produs discografic care se intitulează Monuments of Sadness. De-aia am avut o oarecare surpriză când i-am văzut instalându-se pe scenă – cu clapă, vioară, trei tipe ;)) şi un solist care arată mai degrabă a actor decât a metalist. Ulterior m-am prins care-i faza şi m-am bucurat.
Pentru că eu mă aşteptam la ceva black sau gothic – cu teama că ar fi putut fi gothic prost. Am primit însă o porţie sănătoasă de folk/prog/power metal, ce aducea mai degrabă a Korpiklaani pe alocuri. Apoi am aflat că ei se intitulează “symphonic epic metal” – ceea ce se potriveşte cu ce se aude pe scenă. Versuri cu castele şi regi si bătălii şi alte asemenea, solistul cu o voce potrivită, mai mult declamând decât cântând, tipele de la bass şi clape mai cântau şi ele din când în când, la stilul operatic. N-am prea auzit vioara, pentru că avea tendinţa de a fi acoperită de celelalte instrumente – aici un minus pentru sunet.
Au cântat şi piese de pe Monuments of Sadness (care poate fi ascultat în întregime la ei pe Myspace), şi altele mai noi – dintre toate ţin minte că una nouă mi-a plăcut cel mai mult, dar nu mai ţin minte cum se chema – să fie “The Siege”?
Oricum, o prezenţă plăcută pe scenă şi o muzică simţită, făcută bine. Mi-am luat şi eu Monuments of Sadness la ieşire, pentru audiat acasă. Tot acasă am descoperit că mastermindul trupei, Salex Iatma, e un dude extrem de valabil – check out interviu cu el pe Metropotam.

Au urmat pe scenă bulgarii de la Eufobia – care-şi lansau şi ei ceva album cu ocazia asta. Băi, pe mine nu m-au încântat deloc. La început, cel puţin, dar la final cred că mai degrabă începusem să mă obişnuiesc decât să-mi placă pe bune. Încercau ei un fel de death metal, dar le dădea cam cu virgulă; se simţea acut lipsa unei a doua chitare, mai ales în momentele când chitara o mai lua solo şi se auzea numai riffăială de bass – cam anticlimactic. Also, piese scurte, de maxim trei minute, ceea ce-i recomanda mai degrabă pentru ceva grindcore (se simţeau, de fapt, oarecare influenţe). Mă şi gândeam ce funny ar fi să participe la Eurovision :))
Also, Eufobia au dat startul manifestărilor de hardcorişti, în mijlocul clubului încingându-se un mosh-pit de toată frumuseţea (cu ochelari rupţi şi nasuri sparte, aud – mă rog, oamenii se simţeau bine [!]). Am mai zis şi cu alte ocazii cât de “mult” apreciez eu starea de pogo permanent în care zemuieşte metalarul român. Vreţi full-body contact, mergeţi fraţilor şi faceţi nişte rugby. Sau mergeţi la concerte de hardcore. Uite, la Guano Apes n-am comentat, I actually enjoyed it.

Moshuiala a continuat şi pe muzica celor de la Daemonicus – de data asta un death metal cinstit, cu un strop de inspiraţie Cannibal Corpse-iană, cu un strop şi mai mare de inspiraţie din şcoala Göteborg – că na, suedeji. Frontmanul, energic şi entertaining, îi mai dădea din când în când cu satanele şi trebuie să punem capăt tiraniei creştinilor şi we’ll be glad to be back here someday, if Satan wants. Drăguţ.
Mă oftic că n-am mai multe de zis despre ăştia care mi-au plăcut decât despre bulgarii care nu mi-au plăcut :))
Ah, am senzaţia că la un moment dat au făcut un cover după Lamb of God, la “Walk With Me in Hell”. Apoi tipul care băga muzică între prestaţii a rămas fixat pe piesa asta şi a băgat-o pe un repeat extensiv până am plecat, la ceva timp după ce-au terminat Negură. E mişto, dar mi s-a luat de ea :))

Eh, şi în sfârşit, după vreo trei ore jumate de aşteptare, avea să înceapă concertul serii – trupa pentru care de fapt mersesem. De fapt nu, mersesem şi pentru Akral Necrosis, reformulez: trupa pentru care am stat să-i îndur pe ăia de la Eufobia :D
Pe Negură Bunget îi văzusem ultima dată la lansarea albumului Om, în octombrie 2006. De-atunci am tot reuşit să-i ratez – fie în Suburbia, fie în deschidere la Paradise Lost, fie la ArtMania 2008. După vestea schimbării de componenţă am zis hai totuşi să le dau şi ăstora o şansă – after all, muzica ar trebui să dicteze preferinţele publicului, nu detalii de culise. Iar dacă Negură Bunget ar reuşi să rămână o trupă la fel de bună, landmark în metalul european, nu văd de ce eu, ca ascultător, aş fi văduvit în vreun fel.
Ei bine, uite că Negură Bunget mi-au plăcut.
Am avut şi condiţii să mă bucur de prestaţia trupei, recunosc – mosheala de mai devreme dispăruse fără urmă, clubul umplându-se de oameni atenţi, aproape nemişcaţi. Pesemne nu eram singurul pentru care concertul de vineri a fost un test al trupei, test de care avea să depindă ulterior atitudinea adoptată faţă de aceasta. Dacă Negură n-ar fi reuşit să facă faţă ştachetei teribil de înalte impuse de publicul bucureştean ar fi fost o lovitură cumplită de imagine şi credibilitate. Damn, abia acum îmi dau seama de fapt ce miză extraordinară a avut concertul ăsta :)) Pentru că multă lume a venit pentru a-şi da seama dacă merită sau nu să fie în continuare alături de trupă. Iar ăsta e un lucru care se cere digerat, de-aia atunci când câte-un dude de prin public începea să scandeze “Ne-gu-ră! Ne-gu-ră!” lumea nu i se alătura, înăbuşindu-l rapid.

Însă uite, mie mi-au plăcut.
Probabil şi scena relativ mică i-a ajutat, pentru că au reuşit să fie impunători. Mă rog, aşa cum ar trebui să fie Negură Bunget. Corb e un frontman plăcut – pentru scena mică de vineri a avut o atitudine foarte potrivită, prezentând piesele, mulţumind publicului, vorbind molcom. Nu ştiu, totuşi, cât de bine se descurcă cu mulţimi mari, gen Wacken. Mai e timp, însă. Un rodaj de calibrul ăsta se face greu. Ce-am văzut vineri, însă, m-a făcut să fiu optimist. Piesele vechi, precum “Cunoaşterea tăcută”, “Hora Soarelui”, “Cel din urmă vis” sau mai vechea “Al locului”, au fost interpretate bine, “de acolo”. Piesele noi au sunat bine, mai ales pentru o primă audiţie, recogniscibile imediat ca fiind Negură Bunget – aici de o reală importanţă sunt şi tobele, cu amprenta pe care-au imprimat-o sound-ului trupei de-a lungul timpului. Mă gândesc că adevăratul test la care va fi supusă trupa nu este următorul album, Vîrstele pămîntului, care o să fie lansat anul ăsta, ci albumul pe care-l vor lansa după el. Pentru moment, e uşor să se autocopieze – iar din câte am auzit, prin piesele interpretate vineri – “Ţara de dincolo de negură”, “Pămînt”, “Chei de rouă”, “Dacia hiperboreană”, Vîrstele pămîntului cam aşa o să sune. O reîntoarcere la atmosfera de pe ‘n Crugu Bradului, cu multe inserţii folclorice. Nu mă îndoiesc că va fi un album reuşit – autocopierea nu e inerent rea, şi poate da rezultate foarte bune dacă e făcută cum trebuie. Şi dacă nu durează foarte mult. Amorphis, de exemplu, se află la limita de trei albume la care se mai poate întinde pelteaua – un al patrulea foarte similar cu precedentele şi deja ar fi cam mult.

Sper, însă, ca formaţia să aibă succes cu albumul ăsta şi să-şi regăsească un făgaş propice. Pentru că vineri m-a lovit o chestie: România, cel puţin în momentul de faţă, are nevoie de Negură Bunget. Iar în acest caz, Negură Bunget, dincolo de o formaţie de black metal, devine o stare de spirit, un “fel de a face lucrurile”, cum zicea Robert Fripp despre King Crimson. Dacă ar dispărea Negură, golul rămas n-ar mai putea, pe moment, fi umplut nici cu 10 Dordeduhi şi Din Brazi. Sper că asta a realizat şi Negru şi că asta l-a împins să acţioneze în maniera în care a făcut-o.
Yeah, well, eu mereu caut oamenilor circumstanţe atenuante :))
Oamenii au încheiat concertul cu un bis scurt, o versiune condensată a piesei IIII, după care, cu tot cu strigătele din public, n-au mai revenit. Eu am plecat de-acolo optimist.
Diseară, în Silver Church, concert Dordeduh – trupa lui Hupogrammos şi a lui Sol Faur, în prima reprezentaţie live. Eu n-am să ajung, că na, sesiune, dar se poate urmări şi live streaming de la faţa locului pe http://tscarena.ro/tsca/livestream.

Pentru o noapte n-au mai fost atât de “secreţi” şi au ieşit la lumina candelabrelor, făcliilor şi reflectoarelor din The Silver Church. Şi ce impresionantă a fost ieşirea lor în lume.

Un club din ce în ce mai plin pe măsură ce orele treceau iar celor percepuţi ca headlineri li se apropia reprezentaţia. Un club plin cu oameni pestriţi care se conversau în vreo 10 limbi europene. Oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă. Unii poate s-au speriat – în România e încă uşor să şochezi printr-o ţinută, o coafură sau un machiaj. Dar după ce am văzut sâmbăta trecută, îmi permit să fiu optimist – we’re getting there. Sămânţa a fost sădită iar pământul nu e tocmai nefertil.

M-am dus la Dark Bombastic Evening în special pentru Of the Wand and the Moon şi Rome. Lui Kim Larsen îi datorez continuarea iniţierii mele în neofolk (începută de Tenhi) prin albume simple, sincere şi de suflet ca Nighttime Nightrhymes sau Lucifer. Pe Rome i-am descoperit ceva mai recent, iar concertul de sâmbătă m-a ajutat să “get into them” de tot – similar cu efectul pe care l-a avut Peninsula asupra relaţiei mele cu Nine Inch Nails. Am mai avut parte de două experimente interesante, TriORE şi Cascadeur, de martial/industrialul celor de la Triarii şi de cei care, oarecum pe nedrept după mine, erau priviţi în general ca headlinerii serii: Ordo Rosarius Equilibrio şi Spiritual Front.
Dacă din momentul TriORE n-am înţeles mare lucru (asta şi din cauză că am ajuns în club pe la mijlocul setului), Cascadeur, proiectul solo al lui Alex de la ORE m-a surprins plăcut. Un soi de pagan/ritualistic martial ambient (băi, voi să nu luaţi de bune toate clasificările astea, eu le zic cum îmi sună mie mai descriptiv şi mai aproape de adevăr :)) ), cu un invitat la un soi de trompetă (care avea să apară şi mai târziu, cu ORE parcă) şi, per ansamblu, cu o doză de teatralism potrivită şi aproape convingătoare, în special pe final – chiar dacă Axel nu e cel mai expresiv sau mai carismatic frontman. Ultima piesă m-a impresionat cel mai tare, şi nu numai prin prezenţa pe scenă a tipelor cu făclii. Din câte înţeleg, materialul discografic are să iasă cândva pe la anul. Aştept cu interes.

Kim Larsen a oferit publicului un set scurt, doar el şi chitara lui. N-a fost prea comunicativ iar din câte mi-am dat seama nu multă lume era familiarizată cu muzica lui. A trecut prin albumele :OTWATM:, parcă a cântat ceva şi de pe Solanaceae, o parte din public a reacţionat pozitiv auzind primele acorduri din “I Crave for You”, eu m-am înmuiat la “Lucifer” iar la “Raven Chant” era frumos să fi fost şi un clarinet pe-acolo pe undeva. Frumos, esenţializat şi special. Doar că prea scurt.
Cu Triarii începea seria “greilor”. La propriu, aproape, căci judecând după unele cronici post-eveniment, muzica apăsată, cadenţată a nemţilor a picat cam greu la câteva stomacuri. Cu tot cu manifestările presupuse antisemite şi fasciste (!) şi mai ştiu eu ce, bălării din punctul meu de vedere, alimentate numai de câteva Sieg Heil-uri executate din public (şi asta numai de câţiva indivizi numărabili pe degete dintr-o audienţă de vreo 600 – nicidecum de o majoritate, cum s-ar putea înţelege din unele cronici) şi proiecţiile oarecum ambigue ce rulau pe ecranele din lateral. Suficient să spunem că “Bombastic”-ul din titlul evenimentului s-a potrivit cel mai bine recitalului Triarii – dincolo de muzica în sine, păşim deja pe tărâmul interpretărilor şi al presupunerilor unde fiecare e liber să creadă ce-l taie capul. Eu unul ştiu că mi-a plăcut mult.
Un moment funny în toată rigoarea aceea marţială a avut loc în timpul piesei “Europa” atunci când pe ecranele de pe margini se derulau drapelele naţionale europene pe fundalul unei hărţi politice a continentului. La o privire mai atentă, puteai să observi că Bulgaria nu apărea pe hartă, Marea Neagră începând direct de la sud de Dunăre :)) Săracii bulgari (1).

După Triarii am mers ceva mai în faţă pentru a vedea “the ultimate trio” mai de aproape. Primii în program – luxemburghezii de la Rome.
Pe scenă arătau aproape a trupă rock obişnuită, cu frontmanul Jerome la voce şi chitară în centru, Patrick la chitară în stânga şi Nikos la vioară şi chitară în dreapta. Momentan nu-mi amintesc dacă aveau sau nu şi toboşar, dar înclin să cred că nu, pentru că Rome s-au bazat suficient de mult şi pe sample-uri preînregistrate pentru ca totul să sune cât mai complet. A fost un concert savuros, ăsta cred că e cel mai potrivit cuvânt, care ne-a plimbat prin aproape toată discografia. O muzică stilată, şlefuită, întunecată dar nu exagerat şi, surprinzător, nişte oameni aproape dezarmant de deschişi. Un Jerome comunicativ şi glumeţ, totuşi suficient de grav şi de implicat cât să ceară la început unor spectatori mai “perturbatori” să nu se mai manifeste (n-am înţeles exact care-a fost faza, dar cică ar fi fost tot ăia cu Sieg Heil-urile de la Triarii; mă rog), un Patrick emoţionat şi un Nikos mai nou în trupă, care-a reuşit să şi rupă o coardă de la chitară. Când un tip de la Spiritual Front a venit să-l ajute, pentru ca trupa de pe scenă să nu piardă timp, Jerome n-a putut să se abţină: “Oh, we have roadies now to do that for us! This is great, seems we’re moving on!”.
Printre altele au cântat “The Accidents of Gesture”, “Odessa”, “The Secret Sons of Europe”, “To Die Among Strangers”, “The Torture Detachment” pe care o aşteptam mult, mult de tot şi, ca al doilea bis (că lumea nu-i mai lăsa să plece), minunata “Swords to Rust – Hearts to Dust”. Mai vreau.

Ordo Rosarius Equilibrio au fost mult mai cuminţi decât mă aşteptam, atât în ţinute cât şi în manifestări. Mulţi oameni pe scenă, formând o impresionantă secţie de percuţie, şi cei doi “masterminds”, Tomas şi Rose-Marie, la voci. O muzică senzuală pe alocuri, telurică, uneori cam prea “in your face” pentru gustul meu but not without a point. Un show mai degrabă rece, încălzit de jocurile de lumini şi de proiecţiile care îţi puneau câteva întrebări “ajutătoare” pentru a intra în mood. N-am prea intrat, dar am apreciat un show “altfel” şi am speranţa că-i voi mai revedea, eventual cu un spectacol ceva mai bogat iar eu cu o mai bună cunoaştere a muzicii trupei.

Până la data concertului, Spiritual Front nu ascultasem aproape deloc – decât nişte piese de pe nişte split-uri, dintre care cel mai notabil Satyriasis-ul scos împreună cu ORE. Nimic foarte relevant pentru muzica din prezent a trupei, însă.
Italienii au fost cea mai “rock” dintre toate trupele de la Dark Bombastic Evening, reuşind să anime publicul obosit după aşa un maraton. În cuvintele d-rei Ralu, sunau de ca şi cum “Johnny Cash şi Gogol Bordello ar fi avut un copil şi l-ar fi crescut ascultând Triarii şi Beirut”. Un show eclectic şi energic, cu un Simone care făcea uz de toate stage theatrics-urile posibile pentru a anima mulţimea – în special vorbitul în limba română, care i-a şi jucat feste la un moment dat. Mă rog, lui sau nouă :))
La un moment dat, angajându-se într-o discuţie cu un spectator şi aflând că acesta era rus, a început să întrebe de pe unde mai era lume strânsă atunci în Silver Church. “Russia!” au strigat unii. “Oh my, Russia!” a aprobat Simone. “Poland!” au strigat alţii. “Wow, Poland!” a replicat frontmanul. “Bulgaria!” a strigat apoi un grup mai de la mijloc. “What?” a întrebat Simone. “BULGARIA!!!” au urlat fanii, şi mai tare. “Oh, yes, and of course, Romania!” a râs solistul, începând apoi o nouă piesă. Săracii bulgari (2).
Show-ul Spiritual Front s-a axat în special pe cel mai recent album, Armageddon Gigolo, de pe care am ascultat piese precum “Jesus Died In Las Vegas” (cu varianta Bucureşti), “I Walk the (Dead)line”, “Love through Vaseline” “Bastard Angel” sau “No Kisses on the Mouth”. Am avut parte şi de piese mai vechi, şi de altele noi care urmează a fi incluse pe viitorul album ce iese la anul – Rotten Roma Casino (cu varianta Romanian – aici n-au râs prea mulţi :) ).
Bis-ul şi finalul de concert a fost, din câte înţeleg, clasic pentru concertele italienilor – piesa “Slave”, mult aşteptată de cei din jurul meu, când Simone i-a chemat pe scenă pe toţi cei care ştiau piesa şi erau dornici să o cânte împreună cu trupa. S-a strâns o mulţime drăguţă de vreo 25 de inşi care s-au zbânţuit pe scenă până la final.

Finalul celui mai aşteptat eveniment al iernii. Cel mai important eveniment industrial/neofolk al Europei de Est, zic organizatorii, al Europei, zic eu. A fost un mare succes, cel puţin la nivelul fanilor care fie au plecat acasă obosiţi dar bucuroşi, fie au rămas în continuare în club pentru a petrece cât mai rămăsese din noapte pe ritmuri electro/industriale. Aşa să mai tot avem.
Pălăria jos, Kogaionon & DonisArt. Încă o dată.
__________________________________________

Acest post este înscris în concursul “Blogger la concert” organizat de InConcert.ro şi Bettershop. Scrie şi tu despre cel mai tare concert la care ai fost!

Cu titlul de reparaţie istorică.

“Rock Your High School“, pornit din iniţiativa trupei byron, s-a dorit a fi un concurs prin care trupe tinere, alcătuite mostly din liceeni, să aibă şansa de a scoate capul în lume, de a se face cunoscute printre ascultătorii autohtoni de sonorităţi rock şi, de ce nu, de a câştiga din premiile puse la bătaie de Guitar Shop şi Rulez.
În clipa în care am auzit de concurs mi s-a părut o idee foarte bună, mai ales că helping hands de genul ăsta de la o generaţie la alta sunt deconcertant de rare. Mai ales în domeniul ăsta, al muzicii rock, unde cei de-o vârstă cu mine şi mai tineri duc o acută lipsă de modele şi mentori autohtoni. Am fost puţin sceptic, totuşi, gândindu-mă la short notice (concursul a fost anunţat roughly cu o lună înainte de deadline) şi la dificultăţile pe care participarea la un astfel de eveniment le-ar presupune pentru o trupă din afara Bucureştiului.

Bucuros am fost să constat, în două rânduri, că am fost sceptic fix degeaba :) În primul rând, pentru că pe lista finală a înscrierilor s-au numărat 24 de formaţii din toată ţara, un număr mai mult decât decent pentru o primă ediţie, zic eu, şi suficient de multe cât să ai de unde alege. M-am mai bucurat, apoi, şi de faptul că o proporţie covârşitoare din entry-uri erau de o calitate foarte bună, atât compoziţional cât şi ca înregistrare (iar pentru o trupă de liceeni ultimul aspect, cel puţin, este cumplit de greu de bifat cum trebuie). De asemenea, înscrierile au acoperit o plajă foarte largă de genuri – astfel am trecut prin gothic metal, alternative, indie/brit, progressive, punk, blues şi chiar şi psychedelic stuff. Toate executate cu mai multă sau mai puţină măiestrie, în funcţie de caz, dar care laolaltă alcătuiesc un foarte interesant mozaic al intereselor muzicale ale tineretului român, în ansamblu. Iar asta-i o dovadă a unei deschideri care-mi place maxim.

În al doilea rând, scepticismul meu s-a dovedit nefondat pentru că în finală, toate cele 6 trupe finaliste au făcut act de prezenţă fără nici o problemă, mai ales cele 4 ne-bucureştene pentru care m-am bucurat cel mai mult. Astfel, duminică seara, în El Grande Comandante, am avut parte atât de Sophisticated Lemons şi Pipes din Bucureşti, dar şi de Emaleth din Timişoara, Akantyss din Galaţi, F.A.M. din Bistriţa/Întorsura Buzăului şi Silver Proof din Târgu Secuiesc. Entry-urile tuturor trupelor pot fi ascultate aici, mie personal cel mai mult mi-au plăcut Akantyss, Pipes, F.A.M., Token (care, de altfel, au fost foarte aproape să intre în finală) şi Sophisticated Lemons, dar am rămas plăcut surprins şi de Methadone Skies şi Fever pentru originalitatea stilurilor şi curajul, să-i zic aşa, de a aborda aşa ceva.

Am ajuns duminică în El Grande Comandante pe la 5 şi ceva, exact la timp pentru a-i auzi pe cei de la Emaleth. Pipes şi Silver Proof cântaseră deja înainte şi mi-a părut rău că nu i-am prins, în special pe cei de la Pipes care se anunţau a fi ceva mai inediţi (acustici + violoncel, mi-a plăcut mult cum suna înregistrarea). Emaleth nu m-au încântat mai mult decât ce auzisem deja, trupa în ansamblu, ca trupă, nu sună rău, dar le lipseşte un “ceva” în compoziţii, cred. Oricum, bilă albă pentru “încăpăţânarea” de a cânta numai compoziţii proprii :) E un pas bun înainte. De asemenea, bilă albă pentru basistul lor care, la soundcheck, se “încălzea” cu o bucată din Schism de la Tool. Nice tastes.
Dacă Emaleth până la urmă n-au cântat nimic Tool, se pare că Akantyss veniseră chitiţi să-mi intre în graţii :)) Altfel nu-mi explic cum au putut să trântească două coveruri Guano Apes, Scratch the Pitch şi Pretty In Scarlet, unul după altul. Foarte fain executate, cu o tuşă de originalitate dată de clape şi de vocea Alexandrei. A urmat apoi piesa cu care s-au înscris, Sweet Lady Passion, pe care cumva n-o ascultasem înainte, însă după aceea a ajuns pe repeat. Nota 10 pentru compoziţie. Au încheiat apoi în forţă, cu The Show Must Go On a celor de la Queen, cântată şi de public (de unde la Guano Apes eram cam singurul care mai fredona, heheh).

La Sophisticated Lemons eram curios puţin, şi mi-a plăcut ce am auzit. Un soi de alternative/brit, foarte zbânţuibil, ce cumva reuşea să nu sune chiar ca o imitaţie palidă a unui sound importat de-afară. Ba chiar, pe alocuri, cu nişte artificii foarte faine la nivel compoziţional (nu mai ştiu acuma la ce mă refer, dar le ţin minte de la faţa locului că erau). De urmărit, de asemenea, pe viitor.
Ultimii pe scenă au urcat cei de la F.A.M., revelaţia serii, care au reuşit să surprindă audienţa printr-o interpretare curată, susţinută şi plină de nerv. Un blues cu accente hard ce părea complet neverosimil venind din instrumentele unor muzicieni atât de tineri, şi care totuşi suna impecabil. Trupa a oferit şi un show reuşit, cu stage theatrics de efect ce lipsesc din recuzita multor trupe care n-au înţeles până acum că un concert e mai mult decât o interpretare live. Pentru tot ce-au făcut oamenii ăia duminică, pentru solo-ul de tobe al lui Flavius, pentru Voodoo Child şi Little Wing… mă înclin în semn de respect.

Trupele câştigătoare ale serii au fost F.A.M. (marele premiu, cel mai bun chitarist, cel mai bun toboşar şi cel mai bun vocal), Sophisticated Lemons (premiul publicului şi cea mai bună prezenţă scenică) şi Akantyss (cel mai bun basist). Felicitări tuturor, atât câştigătorilor cât şi celor care doar au participat, finalişti sau nu, şi mult spor în continuare. Uite că totuşi viitorul muzical are pe ce se clădi :D
La sfârşit, după încă o intervenţie a celor de la F.A.M., cei de la byron au cântat şi ei, mai puţin decât într-un concert obişnuit, ca un fel de avanpremieră pentru aniversarea de 3 ani ce avea să aibă loc în curând. Poveşti de-acolo în viitorul cât mai apropiat.

Noaptea de vineri, 23 octombrie am tot aşteptat-o de pe la sfârşitul verii. De fapt, ca să fiu cinstit, am tot aşteptat-o fără să ştiu încă de acum aproape doi ani, când am auzit prima dată într-un concert byron piesele “Blinded by Sunshine” şi “A Peaceful Mind” – noi, neînregistrate pe nimic, disponibile numai live, în stare efemeră. Apoi numărul pieselor noi din concerte a crescut treptat, ajungându-se la preview-ul din Fabrica de la sfârşitul lui iunie unde au fost interpretate (aproape) toate piesele de pe viitorul album. Acolo am putut să-mi fac prima idee cât de cât completă despre cum avea să sune A Kind of Alchemy. Şi uite cum patru luni mai târziu mă găsesc cu albumul pe birou, într-o prezentare grafică exemplară, cu piese cunoscute demult pe care le aşteptam ca pe nişte prieteni vechi şi cu piese mai puţin cunoscute, ce se cer ascultate şi desluşite pe îndelete.

Cum stăteam vineri noaptea în Silver Church, abia ajuns acolo şi cu albumul proaspăt cumpărat în mâini, încercând pe întuneric să desluşesc câte ceva din booklet, aproape că aş fi fugit într-un suflet până acasă doar ca să-l deschid, să-l cercetez, să-l ascult aşa cum îmi dorisem de atâta timp să o fac. Nu mă mai ţinea acolo decât promisiunea unei seri de excepţie cu un concert inedit şi perspectiva de a-i revedea, după câteva luni, pe oamenii ăştia care mi-au devenit atât de dragi făcând ce ştiu ei cel mai bine.
Seara a început cu cei de la cvartetul de coarde A Quattro (René Popescu, Ana Ghiţă, Alexandra Toader şi Alex Gorneanu), care apar şi pe A Kind of Alchemy, interpretând câteva piese clasice. Aşezaţi în cerc în mijlocul clubului (pentru că scena deja se pregătea pentru cei de la Persona) şi cântând rece, fără amplificare, muzica celor patru era aproape acoperită, din păcate, de rumoarea mulţimii. Mulţi dintre cei aflaţi la o distanţă mai mare probabil nici nu bănuiau că “se întâmpla ceva” la câţiva metri de ei. Păcat, căci cei patru au deschis spectacolul într-o notă de eleganţă care avea să dureze până la sfârşit.

Pe scenă au urcat, la câtva timp după aceea, timişorenii de la Persona, trupa ce s-a aflat într-un vârf de formă anul ăsta, băieţi ce au participat şi la B’estfest şi care urmează să-şi lanseze propriul album, “Suburbia Afterlife”, la iarnă. Personal, îi mai ascultasem fugar pe Myspace, dar mai mult din curiozitatea că erau fosta trupă a lui Cătălin de la Kumm. La B’estfest nu i-am prins, însă vineri seara m-au prins ei pe mine: cu o reprezentaţie energică şi cu mult chef de cântat, au reuşit după numai câteva piese să pună în mişcare mare parte din public. Am să-i urmăresc de-acum încolo, pentru că rar trupe pe filonul indie/brit reuşesc să mă convingă din prima. Persona, see you soon!
Tranziţia între cele două trupe a fost asigurată de Marius Florea Vizante, ce a urcat pe scenă în aplauzele publicului şi a reuşit, pentru câteva minute, să ne distragă atenţia de la cei ce lucrau de zor să pregătească scena pentru byron. Ne-au fost relatate câteva momente anecdotice legate de cum i-a cunoscut el pe cei din trupă, dintre care cel care a smuls spectatorilor poate cele mai multe râsete a fost

- Well, Mr. Byron, it’s good to see you. I’m glad you enjoyed my movie.
- E ok, moşule, că vorbesc şi româneşte.

Apoi, după un foarte reuşit moment de intro, cei de la byron au ocupat în sfârşit scena.
Concertul a început în forţă cu “The Alchemist”, piesă nouă care nu s-a mai făcut auzită decât la preview-ul din Fabrica. Piesă care a inspirat titlul albumului, care sintetizează, cumva, conceptul în jurul căruia se învârte lirica acestuia şi care oferă o bună idee despre cum sună byron la momentul de faţă. Un intro zbuciumat, foarte “rock”, ce în Fabrica aproape îmi sunase a Dream Theater, o atmosferă ceva mai dark pe ansamblu, un refren amplu şi uplifting ce oferă deschidere, ca o poiană într-o pădure deasă. Mai târziu, “Diggin’ a Hole”, piesa ce a fost promovată înainte de lansarea albumului ca un soi de single, a beneficiat de o versiune extinsă, cu tot cu mojarul lui Dan şi cu prezenţa lui Petrică Ionuţescu de la Blazzaj la trompetă.
Publicul aproape a explodat când de pe scenă a început să se audă “Crossroads”, una din cele mai îndrăgite piese de pe Forbidden Drama. Cu mulţi dintre cei din jurul meu cântând la unison cu Dan, piesa a curs lin până la ruperea de ritm din mijloc, caracteristică versiunii live, când Costin a luat lucrurile pe cont propriu pigmentând lucrurile cu un solo de chitară. Piesa a continuat apoi calm, în registrul în care începuse, pavând drumul pentru “War” care avea să aducă pe scenă altă colaborare prezentă pe album. “War” a fost interpretată alături de Lu Cozma, care a rămas pe scenă şi pentru “A Little Bit Deranged”, preluând rolul lui Jane D. de pe album care a preferat să-şi păstreze anonimatul.

Un alt moment inedit al serii a fost interpretarea în premieră a piesei “The Song that Never Was”, compoziţia lui 6fingers, care a fost introdusă publicului abia cu o săptămână înaintea lansării, în emisiunea Antidot de la Radio Lynx ce l-a avut ca invitat pe Dan. M-aş hazarda să zic că e, până acum, piesa mea preferată de pe album, singurul meu regret fiind că nu e mai lungă, construind ceva mai mult în stilul oarecum progresiv în care începe. Cine ştie, însă, cum va evolua piesa în interpretările live, aşa că n-am renunţat la speranţa de a o auzi într-o versiune extinsă, oricât de efemeră. “I Don’t Want to Entertain You”, piesa pe care fiecare membru al trupei a avut un moment de virtuozitate (remarcându-se în special Cristi şi Vlady, zeilor, ce ştiu să facă oamenii ăia!) s-a scurs direct în “Blow Up My Tears”; la finalul acesteia din urmă Dan a ţinut să-şi continue mesajul din prima piesă, accentuând un detaliu foarte important – “Not this way!”

Următorul moment notabil a fost “Sirens”, când Lu Cozma a fost din nou invitată pe scenă, în spatele clapelor de această dată, iar 6fingers s-a retras pentru a-i face loc invitatului special Fingerică de la Severin la acordeon. Acordeon care pe piesa asta mărturisesc că face minuni, impregnând-o (în special în varianta de pe album) cu un parfum de vals, o briză veneţiană, în ritmurile valurilor. Deosebit.
“Blinded by Sunshine” ne-a purtat încet spre final, cu versurile sale despre prietenie şi cu mereu proaspătul “duel” dintre Costin şi Vlady, iar o “A Peaceful Mind” pe care n-o mai auzisem de secole mi-a trezit aşa o stare senină, ca şi cum chemarea unei zile noi mi-ar fi umplut pieptul.

Finalul a fost în cel mai veritabil stil byron, mulţimea nelăsându-i pe trupeţi să plece fără să cânte “No Man’s Land”, un veritabil imn despre o altfel de lume în care ne-ar plăcea tuturor să trăim, măcar pentru puţin timp. Mai târziu, când eram în maşină în drum spre casă iar “The Night” de pe album răsuna pe fundal, atât de potrivită cu noaptea de afară, mă gândeam că am fost, cumva, privilegiat.
Şi mai târziu, când răsfoiam cărticica lui A Kind of Alchemy iar muzica sa îmi răsuna în cameră, eram convins de asta.

Fotografii by Alex Trifan