Scobitori de porţelan

Cu ziua a doua de festival aveau să înceapă lucrurile cu adevărat interesante. Mă rog, nu chiar de la începutul celei de-a doua zile, cam de pe la a doua cincime încolo, aşa.
Dar să nu fiu rău cu cei de la Viţa de Vie. Le-am prins cam jumătate din set şi n-am prea auzit huiduieli; ba chiar am apreciat că uite, bagă chestii totuşi mai cu nerv, în spiritul a ce avea să urmeze. Cam multe piese de pe Fetish (“Azi”, “Ca un clovn”, “Mori”) dar şi clasice precum “Basul şi cu toba mare”. S-a simţit Despot un pic cu musca pe căciulă, a zis ceva că “mulţumim, ăsta-i cel mai greu concert pentru noi de până acum” şi chestii de-astea – na, oameni simţiţi. Nici nu ştiu cum să iau apariţia lor acolo – dacă te gândeşti că în programul de sâmbătă ei îi înlocuiau pe Heaven and Hell pare totul o mare bătaie de joc, însă cinstit vorbind, Heaven and Hell n-ar fi fost oricum trupă de văzut 45 de minute la ora 15,30. Ei ar fi meritat să fie headlineri (eventual în loc de Manowar şi Accept, nu m-ar fi deranjat, şi sunt convins că nici pe alţii), aşa că într-un fel aproape că prefer gândul că nu-l voi vedea niciodată pe Dio decât să ştiu că l-am văzut înghesuit trei sferturi de oră înaintea altor trupe care oricum sunt pe o felie puţin diferită. În contextul ăsta, Viţa a părut o alegere chiar fericită.
Chiar, noi avem thrash în România?

Din momentul ăsta mă simt nevoit să mărturisesc că din restul de “Big Four” eu n-am ascultat extensiv decât Metallica, iar sâmbătă mai mult pentru ei m-am dus. În rest am mai avut ceva tatonări cu Slayer (Seasons in the Abyss şi God Hates Us All), am ascultat fugar primele două sau trei albume Anthrax iar în privinţa Megadeth mă declar complet necunoscător, în afară desigur de “Symphony of Destruction”. Plus “A tout le monde” şi încă vreo două piese de pe Youthanasia.

Anthrax pe scenă m-au surprins. În mintea mea, exista cumva o disociere între Anthraxul pe care-l ascultasem pe primele albume – un thrash rapid, punk-ish – şi imaginea mentală pe care-o aveam cu Anthraxul mai recent. Ulterior am descoperit că de fapt trupa a trecut prin multe schimbări de solist, de unde surprinderea mea când l-am văzut pe scenă pe Joey Belladonna, eu aşteptându-mă la John Bush. Trupa arăta puţin funny – Scott Ian şi Frank Bello, cel puţin, păreau rupţi (ca look şi atitudine) fix din filmul metalului american douămiist, tovarăşi cu Godsmack, Disturbed sau System of a Down. Belladonna în schimb era total din alt film, cu voce de heavy optzecist şi freză de Călin Pop. De sunat, însă, trupa a sunat extrem de închegat iar Belladonna, deşi n-ai zice la prima vedere, e un frontman excepţional – era peste tot pe scena aia, debordând de o energie infecţioasă şi reuşind să antreneze publicul fără prea mare efort. Judecând în contextul evenimentului, mi s-a părut puţin amuzant când a rostit la un moment dat “You are wonderful, God bless you“. Momentul de vârf al show-ului lor a fost, pentru mine, bucata-tribut pe care au cântat-o în cinstea lui Dio (un fragment din “Heaven and Hell”) urmată de “Indians” pentru care solistul a adoptat pentru câteva momente o costumaţie adecvată.
All in all, deşi muzical vorbind prefer Anthraxul “modern”, din anii 2000, trupa a oferit la Romexpo un show antrenant (thumbs up aici şi pentru basistul Bello, excelentă prezenţă scenică) cu cel mai curat thrash ce avea să fie auzit în seara respectivă. Aştept să aud cum va suna albumul nou pe care-l vor scoate cu Belladonna la voce.

Legat de Megadeth, tre să menţionez o chestie post-concert. Cât, dar cât de funny mi se par cei care se bat cu cărămida în piept: “Cel mai tare concert! Cea mai tare trupă! Metallica sunt de căcat pe lângă ăştia!” şi în acelaşi timp scriu numele trupei ca MEGADEATH. Sigur, dintr-un ciclu similar cu METTALICA şi SLAER date cu graffiti pe blocurile din Balta Albă. Sau tricourile cu MEGADEAF luate de pe te-miri-unde (true story).
Funny people aside, din concertul Megadeth am înţeles că tre să mă apuc să-i ascult mai pe îndelete. Asta 1. pentru că Dave era ininteligibil cam 75% din timp, fie din cauza sunetului fie din cauza lui (umblau vorbe că ar fi fost cam avariat, eu n-am ştiut să-mi dau seama dacă aşa e el de obicei sau nu), şi 2. pentru că muzica sună într-adevăr foarte bine şi sunt convins că-mi voi da pumni în cap că nu m-am apucat de ei mai demult. Ca o părere de ansamblu, Megadeth mi s-au părut trupa cu cea mai “ne-americană” prezenţă (din cele 7 trupe americane prezente la fest). Ca să mă fac poate mai bine înţeles, cele mai “americane” trupe mi s-au părut Stone Sour, de departe, şi Metallica.

Slayer pe scenă au fost impunători. Funny fact 1: deşi nu pot zice că-s mare fan, ştiam cum îi cheamă pe 3 din cei 4 membri. Cel mai obvious e Dave Lombardo, de care cred că a auzit cel mai multă lume; eu îl ştiu în special de la colaborările cu Apocalyptica. Pe Tom Araya îl ştiam ca nume, dar nici mutra nu-i e de uitat. Iar pe Kerry King îl ştiam în special ca figură. Funny fact 2: ştiaţi că acu’ câţiva ani a făcut o piesă şi a tras un clip cu penibilăii de la Sum 41? (“penibilăi” fiind un cuvânt găsit pe loc pentru trupe gen Blink 182, Good Charlotte, Green Day etc., chiar dacă or avea şi piese bune; de fapt strike that, Good Charlotte precis n-au).
Anyway, Slayer.
Altă trupă pe care n-am ascultat-o îndeajuns. Unii ar putea zice că dacă am trecut de o vârstă deja e cam târziu (o grămadă de metalhezi “în rezervă” pe care-i ştiu o dădeau bine pe Slayer prin clasa a 9-a), but what the hell. Măcar mi-au făcut bucuria de a cânta de pe Seasons in the Abyss, ca să recunosc şi eu nişte piese. Mişto trupă, overall, şi mişto concert. Ce nu pot înţelege, însă, sunt toţi metalarii super har’cor care iarăşi se bat cu cărămida-n piept că ce tru sunt ei, ascultă Slayer, Metallica îs de căcat şi de altfel au şi plecat după primele piese fiindcă Slayer ar fi trebuit să fie headlineri pentru că ce-i asta să-i pui să cânte înaintea sellouţilor ăia frate. Şi ce-i cu tot publicul ăsta de pussies care stă cuminte şi ascultă, pe Slayer trebuie SĂ-ŢI RUPI OASELE!!!

Probabil ăştia-s genul de oameni care şi-ar RUPE OASELE!!! şi pe Death (trupa, gen), că şi aia e muzică BRUTALĂ, FRATE nu?
Dar mă rog.
The crowd surfing guys were cool, deşi pe unii nu i-a ţinut mult. În faţa scenei se făcuseră două mosh pituri măricele, în stânga şi în dreapta, iar eu am avut grijă să stau pe la mijloc, la relativ adăpost.
Când au plecat Slayer mă aşteptam să se elibereze zona, cum se întâmplase la fiecare concert – fanii hardcore ai trupei precedente plecând din faţă şi “rotând cadrele” cu fanii trupei următoare. Pe dracu, s-a produs o înghesuială generală, cu valuri-valuri de oameni împingându-se către scenă. Şi cam asta a fost atmosfera pe tot parcursul concertului.

Nu mai văzusem Metallica live, şi am mers la Sonisphere având convingerea că e una din trupele pe care trebuie, totuşi, să le vezi într-o viaţă. Ei bine, am plecat de acolo cu convingerea că e una din trupele pe care n-ar strica să le vezi chiar de mai multe ori.
Cheesy, of course. Faze cu “the Metallica family” şi “do you all feel what I feel?” şi vă iubim, România şi altele. Mai ales dacă stai să le analizezi la rece. Dar mă enervează toţi ăştia care analizează totul la rece. Dacă faci asta cu un concert strici absolut tot. Un concert e cam ca o poveste – trebuie să-ţi activezi acel “suspension of disbelief” şi să te laşi în voia artistului care e pe scenă şi care e suveran în alea două ore sau cât o ţine concertul. Sigur, românaşilor le place nespus să vină în “cârcotaş mode”, să stea pe margine şi să comenteze. Dacă e show, că se pune accentul prea mult pe show şi prea puţin pe muzică. Dacă oamenii ăia cântă impecabil, că de ce stau ca momâile şi cântă în loc să facă şi ceva spectacol. În ultimă instanţă, de ce să te mai duci la un concert, nu? Să te înghesui cu toţi transpiraţii? Păi nu mai bine asculţi tu albumul acasă, şi se şi aude mai bine!

Îmi displace pragmatismul ăsta excesiv. Pentru unii faptul că Metallica au dat şi ei cu nişte pocnitori pe “One”, nişte flăcări pe “Fuel” şi nişte artificii la final îi face nişte sell-outs mizerabili. Ca şi faptul că n-au cântat în întregime de pe Kill ‘em All, probabil.
Sigur, trupa n-a cântat impecabil. Lars messed up în repetate rânduri, bălmăjind tempourile unor piese în moduri de-a dreptul de neînţeles. Dar văzându-l cu câtă sete bătea în tobele alea, mai că-ţi venea să treci cu vederea. Pentru că dacă Metallica s-au blazat, fac o treabă extraordinară din a ascunde asta. Eu am văzut o trupă cu chef, profesionistă; “entertainers” în adevăratul sens al cuvântului, mai mult decât simpli muzicieni. Probabil că asta e bariera pe care fanilor tru nu le place ca trupele lor preferate s-o treacă.

Sigur, probabil a ajutat şi faptul că am recunoscut cam toate piesele :) Inclusiv “All Nightmare Long” pe care-o consider cel mai inspirat moment al trupei de mai bine de 10 ani (adică de la “No Leaf Clover”, ca să fiu mai exact).
În rest chitara cu Dracula a lui Kirk, penele de Dracula ale lui James, elicoptero-basul lui Rob, chiftelele lui Lars. Că a zis James o dată, în focurile momentului (era “Master of Puppets”), “it’s up to you, Budcha9wjivncc53t4sdfiowreest!” aproape că nici nu mai contează. Doar n-oi fi nebun să reduc tot show-ul la un singur episod de genul ăsta, nu?

N-aş avea multe de zis despre prima zi, pentru mine a fost mai mult pe post de încălzire şi familiarizat cu “amplasamentul” (na, pentru puriştii cu “locaţia”, vă place cum sună?). Ziceam şi mai demult, de altfel, cât de mult mă încânta ideea de Manowar headlineri. Din fericire organizatorii mi-au făcut o surpriză extrem de plăcută, băgându-i la final pe nemţii de la Accept – pe care dacă nu eram la liceu acum 20 de ani nu m-oi apuca acum să-i ascult.

Am reuşit să-i ratez pe Orphaned Land, lucru pentru care îmi pare rău. Am ajuns la Romexpo pe la 16, la timp ca să-i aud pe Paradise Lost făcând probe. M-au surprins, din punct de vedere organizatoric, câteva chestii. În primul rând, accesul în Normal Circle se face exclusiv pe bază de bilet, nu-ţi pune nimeni nici o brăţară, nimic. Asta într-un fel e ok, puteam merge mai mulţi oameni pe un abonament în zile diferite, dacă aveam interese divergente. Apoi, scena amplasată altfel decât la Bestfest şi considerabil mai mare. Apoi, fireşte, chestia care mi-a plăcut cel mai tare: Vodafone Circle = Normal Circle, de unde mă temeam că cine ştie ce ţeapă o fi de ne trimit prin spatele scenei. Nu că asta ar fi neapărat rău, all things considered. Cel puţin pentru ce zi a fost ieri.
Ah, şi serios, bilă neagră la capitolul mâncare. Dacă n-ai chef de chestii puse pe grătar de oameni care lucrează fără mânuşi sau ceva de genul, n-ai nici o şansă. Bine, mi-am luat şi eu doi mici şi n-am murit (încă), dar aşa, ca idee. Continuând comparaţia inerentă cu Bestfest (deşi mai logic ar fi să compar cu Green Festul din Izvor de anul trecut), mi-e dor de ăia de la Chopsticks.

Paradise Lost nu m-au încălzit enorm niciodată. Bine, nici nu pot spune că i-am ascultat cine ştie cât (spre deosebire de tovarăşii Anathema şi My Dying Bride), dar nu s-a legat nimic. Bine, în afară poate de “Erased” :)), dar nici restul lui Symbol of Life nu mi-a zis mare lucru. Nu le-am ascultat pe astea două ultimele, care cică ar fi mai mişto. Am mai ţinut minte “Faith Divides Us, Death Unites Us” şi “The Enemy”, un moment foarte reuşit (cu cântat din public şi d-astea). Nici sunetul nu i-a ajutat, nu ştiu cum s-au auzit Orphaned Land dar la Paradise Lost vocea lui Holmes era înecată într-o mare de başi. Unele peste altele, ca să sintetizez impresia pe care mi-au lăsat-o, “trupă bună care compune prost”. Dar am să mai încerc să get into them, măcar de dragul numelui.
Detaliu funny cu bannerul, destul de neat şi inspirat din poemul lui Milton dacă nu mă înşel, dar foarte mic pentru dimensiunile scenei :)) Lucru remarcat şi de Holmes, care zicea că “it dwarfed”.

La Volbeat am stat ceva mai departe cu un grup de prieteni. Caterincoşi oamenii, mai redneckşi aşa, “in your face” şi beneficiind de un sunet mult mai bun decât trupa de dinainte. Coveruri după Johnny Cash şi după ceva cântec pop pe care toţi l-am recunoscut dar nimeni n-a ştiut să zică ce e. Pe alocuri îmi sunau a Metallica în perioada Load (cum, de altfel, îmi sunaseră şi Paradise Lost ceva mai înainte, lucru cu totul absurd şi wtf?! Vocea lu’ Holmes era de vină, I guess – şi da, ştiu şi io cum îl cheamă pe unu din trupă şi mă dau mare, na). De asemenea, funny momentul cu “coverul” după Cannibal Corpse. Au mai zis ei ceva şi de Dio, dar n-am priceput care-a fost faza.
Pe ansamblu o trupă versatilă, diversă şi de bonton. Nu se iau ei prea în serios, dar ştiu să rock out loud cu simţ de răspundere, când le vine.

Şi apoi, sigur, momentul aşteptat de majoritatea audienţei (în tot publicul am văzut unul sau două tricouri cu Accept, versus tonele de tricouri cu Manowar): The Metal Kings of Steel and Thunder! Jokes aside, oamenii chiar au făcut show şi au cântat surprinzător de bine (mă rog, surprinzător pentru mine). Sunet foarte bun, comparabil mai tare, muzică simpatică (na, io n-ascult Manowar decât cu forţa, pe la rockoteci and stuff) şi setlist concentrat, fix cât să nu cadă greu la stomac tot cheesiness-ul. Sigur, puhoaie de clişee, de-asta zic că pentru o oră a fost acceptabil. Am început şi eu să urlu pe-acolo: “Manowar kills!”, “Many will die by my hand!” şi alte asemenea. Mulţimea de pe lângă mine era în extaz. Pe Adams îl ţine bine vocea, iar DeMaio e involuntar funny când o rupe pe româneşte. Mi se par teribil de hazlii străinii care pun o emfază ciudată pe pronunţia în română, încercând s-o facă să sune “evil”. Pe stilul “Ai dunnot drrrink… uăăăăăin”, fireşte.
Le-a căzut sunetul, cum era şi normal, dar n-au mai comentat, de altfel nici nu cred că s-au prins la momentul ăla (şi nici n-a durat mult, câteva secunde acolo). “Heaven and Hell”, momentul tribut Dio, le-a ieşit surprinzător de bine, în ciuda înregistrărilor care circulau de pe la bulgari unde cică au masacrat-o cântând dezacordaţi and stuff. Apoi încă o piesă şi gata, ne-a părut bine, vom reveni pentru că sunteţi cei mai nebuni şi aţi făcut faţă cotropitorilor aici în spaţiul carpato danubiano pontic.
Mişto.

Accept de după păreau un fel de Scorpions pe steroizi cu un solist prea Brian Johnson wannabe pentru gustul meu. Muzică bine făcută, dar nu pentru headlining de festival şi nu pentru mine. Aşa că am stat câteva piese, vreo 4, 5, apoi m-am cărat în Control unde avea să se întâmple ceva de 100 de ori mai interesant: duteVINO mix night, cu duteVINO şi alte patru trupe “satelit”. Am să povestesc în curând separat.

La ieşire, o tanti îl admonesta pe băiatul de 14-15 ani: “Dacă şi la Metallica şi Rammstein faci faze că vrei acasă să te culci, te omor cu mâna mea!”

Ahahaha. This is so funny.

Adică pe ideea că tot n-am mai scris aici de o lună, de ce n-aş face acuma un maraton, nu? Şi dacă tot ştim ce o să ne ocupe weekendu’, măcar să zicem că suntem productivi şi la scris. Mdeci vor urma trei zile de cronici de la eveniment. Hai, să vedem dacă mă ţine.
Din păcate cheful de scris pe blog probabil nu va rămâne la cote prea înalte, căci sesiunea s-a terminat (şi dacă pe vreme de sesiune n-am scris nimic, se înţelege). Just for the record, am trecut cu bine prin ea. Chiar neaşteptat, haha. I love my team. …when they work.

În deschiderea ediţiei, îmi permit o serie de pronosticuri în ceea ce priveşte festivalul.

1. Astăzi fanii Manowar, dezamăgiţi şi furioşi, for scanda “MA-NO-WAAAR!” în timpul concertului Accept;
2. Viţa de Vie or să fie huiduiţi masiv, mai ales dacă nu-şi adaptează setlistul, le ia ‘Mniezău minţile şi cântă vreun “Praf de stele”;
3. O să avem parte de multe momente tribut Dio (mă aştept în special de la Metallica, dar nu-i exclus să se dea şi ai noştri în spectacol puţin);
4. La Rammstein o să se întâmple ceva; probabil o să cadă curentul sau ceva, dar am un feeling că n-o să decurgă smooth.

Să vedem, deci.
În altă ordine de idei: filme, versuri în engleză… mşi da, am uitat.
(Aia era pentru mine, nu pentru voi, e ok.)

Ah, şi cred că diseară n-o să stau la tot Acceptu’ :-?.

Mdea, ce repede trec zilele :)) Parcă de la ultimul post n-a trecut decât o zi ceva mai lungă. Ow, wait, what?
Anyway, promisesem episodul al doilea cu poveşti de la Agalloch, versiunea Bucureşti cu tot cu Alcest.
Ziua de duminică (adică 21 martie, când o fo partea a doua la Bucureşti) e cam blurată, sărmana. Poate fiindcă am ajuns acasă pe la 7 jumate, 8 dimineaţa după un mers cu trenul în care-am pendulat continuu in and out of consciousness. Trenurile nu-s chiar făcute să dormi în ele, I never could. Aşa că ajuns acasă, mâncat nişte cornuleţe pe care mi le luasem pentru tren, dat pe gât pastile pentru gât şi cap şi băgat somn. M-am trezit simţindu-mă mai ok (de unde mă bătea chiar gândul să nu mă mai duc nicăieri) şi normal că n-am putut să spun nu oportunităţii de a mă doftorici cu un tea latte fierbinte de la Starbucks în compania lui Cri şi-a stimabilului Andrei. Cea mai tare punere pe picioare.

De-acolo, metrou pe ruta Victoriei – Unirii – Eroilor cu ţinta Silver Church, clubul ăla mişto în care se întâmplă literalmente orice, de la Guess Who la Rome, de la Proconsul la Manticora, de la byron la show-uri BDSM. De altfel, la câteva zile după Elite Dark Metal Evening de care povestesc eu acum aveam să merg tot acolo pentru concertul Äl Jawala de după Urma la Sala Palatului. Deci ce poţi să vrei mai mult? :D
Am ajuns în club puţin după ora 19, concertul însă nu începuse. În club se auzea finalul albumului Nightpray – Dreamocracy – ce tocmai fusese lansat printr-un listening session înainte de concertul propriu-zis. Pe ecranele din club se vedea un soi de countdown, 7 minute şi jumătate până la ceva. Până la Alcest, am presupus eu. Am presupus bine.

Pentru mine, Alcest înseamnă Souvenirs d’un autre monde. Am dat de albumul ăla prin nu mai ştiu ce recomandare de pe ceva forum or something, la câteva luni după ce ieşise – pe la începutul lui 2008. Love. Adică suna aşa de optimist, de cald, de solar încât era irezistibil. Black-ul aproape nici nu se mai simţea – aproape totul era light, atmosferic, melancolic pe alocuri. Muzică pe care poţi să iubeşti. Io n-am făcut-o, dar se pretează, zău :))
Lăsând deoparte incursiunea în cheesiness, Souvenirs este un album eveniment. De ce anume, am povestit ceva mai pe larg în articolul publicat recent pe Ginger Group. De altfel, nici nu prea ascultasem celelalte release-uri Alcest (demo-ul Tristesse Hivernale, EP-ul Le Secret şi split-ul cu Les Discrets) până la documentarea pentru articol. Am găsit pe demo un black cam formulaic dar mişto făcut, EP-ul e o prefigurare a ce avea să fie Souvenirs iar cel mai probabil materialul de pe split este şi el o prefigurare a noului album, Écailles de lune, pe care încă nu l-am ascultat deşi cică s-a scurs deja pe net.

Dar uite, countdownu’ s-a terminat între timp iar pe scenă, după câteva foieli de cadre, a apărut trupa.
Şi cântă.
La început, un sunet parcă puţin cam înfundat pentru gustul meu. Sau n-am mai ascultat eu demult şi m-am dezobişnuit cu soundul trupei? Oricum, funny thing că recunosc aproape fiecare piesă, dar nu le ştiu de nici un fel după nume. Boala albumelor ascultate noaptea obsesiv pe repeat. Şi pe player, la care oricum mi-e lene să mă uit din 5 în 5 minute să văd ce-i aia ce ascult. De fapt singurele piese Alcest pe care le ştiu şi după nume sunt “Ciel errant” şi “Tir Nan Og”. Acum ia ghiciţi voi ce piese n-au cântat franţujii nici în ruptul capului duminică seara :D
Dar! Să revenim la prezent. Vocea lui Neige se aude cam tare – prin urmare îi e cam greu să se piardă în instrumentaţie şi uite cum muzica pierde parcă puţin din atmosferă. Basul, în schimb, e o minune. De fapt la cât de muffled sunt chitarele (şi asta e şi ideea, de fapt, la fel sună şi pe albume – pe Souvenirs, cel puţin – şi fix elementul ăsta mă enervează din când în când, rămăşiţă a rădăcinilor black), deci cum spuneam, la cât de fuzzate şi greu descifrabile sunt chitarele rolul de a ghida publicul spre liniile melodice elaborate de trupă îi revine taman basului. Şi parcă live sună şi mai mişto decât pe album – Fursy Teyssier e un basist mai capabil ca Neige. Omul mai are talente şi ca artist grafic şi de animaţie, pe lângă trupa lui care se cheamă Les Discrets şi e foarte tare şi abia aştept să-şi scoată debutul (că în Alcest omul e doar guest, la urma urmei).

Iar show-ul Alcest creşte în intensitate cu fiecare piesă. Ce nu recunosc e probabil de pe noul album – piese ca “Écailles de lune” sau “Solar Song”. Pe “Percées de lumière” o recunosc, am mai ascultat-o înainte de câteva ori şi am rămas puţin surprins de cât de metal sună, comparativ cu Souvenirs. Cum ziceam – concertul devine din ce în ce mai intens. Growlurile lui Neige se aud totuşi prea tare, stricând echilibrul fragil. Dar ce mai contează? Oricum la momentul ăsta nimic nu prea mai pare fragil. Alcest apoi plusează cu “Elévation”, piesă mai veche de pe Le Secret, şi mie mi-e puţin greu să zic în ce moment s-au metamorfozat Alcest în bestia care e acum pe scenă. Că începuseră molcom şi aproape timid. Damn.
Apoi gata. S-a urlat ceva după ei, dar fără reuşită. Primul concert live din cariera de 10 ani a trupei luase sfârşit. De revăzut. Franţa-i o comoară din multe puncte de vedere.

După episodul Braşov, pe Agalloch deja îi aşteptam ca pe nişte prieteni. Le bănuiam parte din setlist, parte din show şi eram curios care aveau să fie diferenţele între cele două concerte. Şi, după mai puţin timp decât m-aş fi aşteptat, pe la opt jumate, au început şi Agalloch.
Intro-ul ambiental mi-era familiar, ca şi episodul cu dronele de chitară în timp ce se ocupa John cu tămâierea împrejurimilor. De data asta s-a mulţumit la zona scenei, căci clubul era destul de plin iar deplasarea ar fi putut fi anevoioasă. Apoi pe scenă. “Dead Winter Days”, “I Am the Wooden Doors”, “As Embers Dress the Sky”. Aceeaşi abordare cronologică a setlistului ca în seara precedentă – de fapt, ceva mai cronologică la Bucureşti. Trupa e mai degajată – poate chiar prea degajată de la un punct, când John începe să-l ia la mişto pe sunetistul care o tot dădea în bărci cu monitoarele. Mi-era mie jenă de la un moment dat, trei piese ca trei piese, dar trei piese la Agalloch înseamnă cam 20 de minute – iar să ai probleme cu sunetul un sfert de concert e cam nasol.

Însă episodul e depăşit – nu chiar cu graţie, dar este. Dinspre public simţeam o participare extraordinară – în primii metri din faţa scenei, cel puţin. John vorbea ceva mai mult, trupa rocked out mult mai mult ca la Braşov. Serios, erau momente când dacă s-ar fi tăiat sonorul puteai la fel de bine să zici că fac coveruri Motörhead. Sau ceva punk rock, na, ca să fie în ton cu părul scurt a trei din patru membri :)) Don Anderson cel puţin ziceai că-i dement, rockstar de rockstar, ţopăia şi chinuia chitara aia de nu era adevărat. Dacă n-ar fi băgat Aesop nişte chiftele la tobe când ţi-era lumea mai dragă era grozav cu totul.
Şi ce aud eu că se apucă lumea să critice, odată ajunsă acasă? Exact faza asta – cum naiba să îndrăznească oamenii ăia să se simtă bine pe scenă? Frate, muzica lor e solemnă şi cu feeling, ar fi trebuit să vină toţi îmbrăcaţi în robe negre şi să cânte nemişcaţi.
Hai mai lăsaţi-mă.
Serios, dacă vreau solemn şi feeling ascult albumul acasă – live ideea e să-i întâlneşti pe oamenii din spatele înregistrărilor care, ideal, să te ajute să capeţi o nouă perspectivă asupra muzicii lor. Nu mulţi reuşesc, tocmai pentru că nu le intră la cap faza că un concert e mai mult decât nişte piese cântate live. Şi dacă a ajuns să ne deranjeze tocmai că o trupă face show… :))

’cause Agalloch did. Şi au inspirat şi publicul să facă la fel – am numărat vreo 3 tentative reuşite de crowd surfing, în condiţiile în care la concerte ce se pretau muuult mai bine la aşa ceva fie nu se punea problema, fie oamenii cădeau în cap după 5 secunde.
Un touch care mi-a plăcut teribil, la începutul piesei “Bloodbirds” – deşi n-au mai anunţat explicit dedicaţia piesei, aşa cum au făcut-o la Braşov, trupa a păstrat totuşi un moment solemn. A trecut neobservat pentru mulţi, sunt convins, dar pe mine m-a uns la suflet.
Apoi pauză, bis cu “The Lodge” varianta dezmembrată, 10 minute or so de jam session, în principiu. Apoi gata.
…mă rog, aşa credeam noi. După cum nu se întorseseră pentru bis la Braşov, n-aveam nici un motiv să cred că o vor face la Bucureşti şi încă pentru a doua oară. Mai ales după ce Don rupsese şi sufletul din chitara aia, aruncând cu corzi şi pene în mulţime. Dar cum publicului îi şade bine surprins, Agalloch s-au întors, against all odds, chiar şi împotriva unui John care insistase de câteva ori pe parcursul serii că ei sunt cam de căcat când cântă live. Pentru public n-a contat, aparent, aşa că ne-am trezit cu “Of Stone, Wind, and Pillor” scoasă direct din traista cu surprize de la Braşov. Cică total neplanificat (aşa a şi arătat, de fapt) şi cu o bună parte din public care plecase deja – fie se plictisiseră la guitar raping-ul de pe “The Lodge”, fie au avut doar ghinionul să se mişte prea repede spre ieşire.

De grabă la prins metroul nu putea fi vorba, la 10 jumate eram în drum spre casă şi nici măcar nu pot spune că m-am grăbit foarte tare. Lucru care nu mi s-a mai întâmplat aproape la nici un concert până acum, dar un touch foarte mişto din partea organizatorilor având în vedere că ziua următoare avea să fie luni.
Urmează să-mi fac o părere despre CD-ul Nightpray, dar lately n-am prea fost în mood-ul de absorbit muzică nouă.
Singura concluzie care se poate trage, la final, pentru încă o dată, este jos pălăria. Pentru Kogaionon & DonisArt, of course.

Citeşte şi despre partea I