Scobitori de porţelan

Ahahaha. This is so funny.

Adică pe ideea că tot n-am mai scris aici de o lună, de ce n-aş face acuma un maraton, nu? Şi dacă tot ştim ce o să ne ocupe weekendu’, măcar să zicem că suntem productivi şi la scris. Mdeci vor urma trei zile de cronici de la eveniment. Hai, să vedem dacă mă ţine.
Din păcate cheful de scris pe blog probabil nu va rămâne la cote prea înalte, căci sesiunea s-a terminat (şi dacă pe vreme de sesiune n-am scris nimic, se înţelege). Just for the record, am trecut cu bine prin ea. Chiar neaşteptat, haha. I love my team. …when they work.

În deschiderea ediţiei, îmi permit o serie de pronosticuri în ceea ce priveşte festivalul.

1. Astăzi fanii Manowar, dezamăgiţi şi furioşi, for scanda “MA-NO-WAAAR!” în timpul concertului Accept;
2. Viţa de Vie or să fie huiduiţi masiv, mai ales dacă nu-şi adaptează setlistul, le ia ‘Mniezău minţile şi cântă vreun “Praf de stele”;
3. O să avem parte de multe momente tribut Dio (mă aştept în special de la Metallica, dar nu-i exclus să se dea şi ai noştri în spectacol puţin);
4. La Rammstein o să se întâmple ceva; probabil o să cadă curentul sau ceva, dar am un feeling că n-o să decurgă smooth.

Să vedem, deci.
În altă ordine de idei: filme, versuri în engleză… mşi da, am uitat.
(Aia era pentru mine, nu pentru voi, e ok.)

Ah, şi cred că diseară n-o să stau la tot Acceptu’ :-?.

Mdea, ce repede trec zilele :)) Parcă de la ultimul post n-a trecut decât o zi ceva mai lungă. Ow, wait, what?
Anyway, promisesem episodul al doilea cu poveşti de la Agalloch, versiunea Bucureşti cu tot cu Alcest.
Ziua de duminică (adică 21 martie, când o fo partea a doua la Bucureşti) e cam blurată, sărmana. Poate fiindcă am ajuns acasă pe la 7 jumate, 8 dimineaţa după un mers cu trenul în care-am pendulat continuu in and out of consciousness. Trenurile nu-s chiar făcute să dormi în ele, I never could. Aşa că ajuns acasă, mâncat nişte cornuleţe pe care mi le luasem pentru tren, dat pe gât pastile pentru gât şi cap şi băgat somn. M-am trezit simţindu-mă mai ok (de unde mă bătea chiar gândul să nu mă mai duc nicăieri) şi normal că n-am putut să spun nu oportunităţii de a mă doftorici cu un tea latte fierbinte de la Starbucks în compania lui Cri şi-a stimabilului Andrei. Cea mai tare punere pe picioare.

De-acolo, metrou pe ruta Victoriei – Unirii – Eroilor cu ţinta Silver Church, clubul ăla mişto în care se întâmplă literalmente orice, de la Guess Who la Rome, de la Proconsul la Manticora, de la byron la show-uri BDSM. De altfel, la câteva zile după Elite Dark Metal Evening de care povestesc eu acum aveam să merg tot acolo pentru concertul Äl Jawala de după Urma la Sala Palatului. Deci ce poţi să vrei mai mult? :D
Am ajuns în club puţin după ora 19, concertul însă nu începuse. În club se auzea finalul albumului Nightpray – Dreamocracy – ce tocmai fusese lansat printr-un listening session înainte de concertul propriu-zis. Pe ecranele din club se vedea un soi de countdown, 7 minute şi jumătate până la ceva. Până la Alcest, am presupus eu. Am presupus bine.

Pentru mine, Alcest înseamnă Souvenirs d’un autre monde. Am dat de albumul ăla prin nu mai ştiu ce recomandare de pe ceva forum or something, la câteva luni după ce ieşise – pe la începutul lui 2008. Love. Adică suna aşa de optimist, de cald, de solar încât era irezistibil. Black-ul aproape nici nu se mai simţea – aproape totul era light, atmosferic, melancolic pe alocuri. Muzică pe care poţi să iubeşti. Io n-am făcut-o, dar se pretează, zău :))
Lăsând deoparte incursiunea în cheesiness, Souvenirs este un album eveniment. De ce anume, am povestit ceva mai pe larg în articolul publicat recent pe Ginger Group. De altfel, nici nu prea ascultasem celelalte release-uri Alcest (demo-ul Tristesse Hivernale, EP-ul Le Secret şi split-ul cu Les Discrets) până la documentarea pentru articol. Am găsit pe demo un black cam formulaic dar mişto făcut, EP-ul e o prefigurare a ce avea să fie Souvenirs iar cel mai probabil materialul de pe split este şi el o prefigurare a noului album, Écailles de lune, pe care încă nu l-am ascultat deşi cică s-a scurs deja pe net.

Dar uite, countdownu’ s-a terminat între timp iar pe scenă, după câteva foieli de cadre, a apărut trupa.
Şi cântă.
La început, un sunet parcă puţin cam înfundat pentru gustul meu. Sau n-am mai ascultat eu demult şi m-am dezobişnuit cu soundul trupei? Oricum, funny thing că recunosc aproape fiecare piesă, dar nu le ştiu de nici un fel după nume. Boala albumelor ascultate noaptea obsesiv pe repeat. Şi pe player, la care oricum mi-e lene să mă uit din 5 în 5 minute să văd ce-i aia ce ascult. De fapt singurele piese Alcest pe care le ştiu şi după nume sunt “Ciel errant” şi “Tir Nan Og”. Acum ia ghiciţi voi ce piese n-au cântat franţujii nici în ruptul capului duminică seara :D
Dar! Să revenim la prezent. Vocea lui Neige se aude cam tare – prin urmare îi e cam greu să se piardă în instrumentaţie şi uite cum muzica pierde parcă puţin din atmosferă. Basul, în schimb, e o minune. De fapt la cât de muffled sunt chitarele (şi asta e şi ideea, de fapt, la fel sună şi pe albume – pe Souvenirs, cel puţin – şi fix elementul ăsta mă enervează din când în când, rămăşiţă a rădăcinilor black), deci cum spuneam, la cât de fuzzate şi greu descifrabile sunt chitarele rolul de a ghida publicul spre liniile melodice elaborate de trupă îi revine taman basului. Şi parcă live sună şi mai mişto decât pe album – Fursy Teyssier e un basist mai capabil ca Neige. Omul mai are talente şi ca artist grafic şi de animaţie, pe lângă trupa lui care se cheamă Les Discrets şi e foarte tare şi abia aştept să-şi scoată debutul (că în Alcest omul e doar guest, la urma urmei).

Iar show-ul Alcest creşte în intensitate cu fiecare piesă. Ce nu recunosc e probabil de pe noul album – piese ca “Écailles de lune” sau “Solar Song”. Pe “Percées de lumière” o recunosc, am mai ascultat-o înainte de câteva ori şi am rămas puţin surprins de cât de metal sună, comparativ cu Souvenirs. Cum ziceam – concertul devine din ce în ce mai intens. Growlurile lui Neige se aud totuşi prea tare, stricând echilibrul fragil. Dar ce mai contează? Oricum la momentul ăsta nimic nu prea mai pare fragil. Alcest apoi plusează cu “Elévation”, piesă mai veche de pe Le Secret, şi mie mi-e puţin greu să zic în ce moment s-au metamorfozat Alcest în bestia care e acum pe scenă. Că începuseră molcom şi aproape timid. Damn.
Apoi gata. S-a urlat ceva după ei, dar fără reuşită. Primul concert live din cariera de 10 ani a trupei luase sfârşit. De revăzut. Franţa-i o comoară din multe puncte de vedere.

După episodul Braşov, pe Agalloch deja îi aşteptam ca pe nişte prieteni. Le bănuiam parte din setlist, parte din show şi eram curios care aveau să fie diferenţele între cele două concerte. Şi, după mai puţin timp decât m-aş fi aşteptat, pe la opt jumate, au început şi Agalloch.
Intro-ul ambiental mi-era familiar, ca şi episodul cu dronele de chitară în timp ce se ocupa John cu tămâierea împrejurimilor. De data asta s-a mulţumit la zona scenei, căci clubul era destul de plin iar deplasarea ar fi putut fi anevoioasă. Apoi pe scenă. “Dead Winter Days”, “I Am the Wooden Doors”, “As Embers Dress the Sky”. Aceeaşi abordare cronologică a setlistului ca în seara precedentă – de fapt, ceva mai cronologică la Bucureşti. Trupa e mai degajată – poate chiar prea degajată de la un punct, când John începe să-l ia la mişto pe sunetistul care o tot dădea în bărci cu monitoarele. Mi-era mie jenă de la un moment dat, trei piese ca trei piese, dar trei piese la Agalloch înseamnă cam 20 de minute – iar să ai probleme cu sunetul un sfert de concert e cam nasol.

Însă episodul e depăşit – nu chiar cu graţie, dar este. Dinspre public simţeam o participare extraordinară – în primii metri din faţa scenei, cel puţin. John vorbea ceva mai mult, trupa rocked out mult mai mult ca la Braşov. Serios, erau momente când dacă s-ar fi tăiat sonorul puteai la fel de bine să zici că fac coveruri Motörhead. Sau ceva punk rock, na, ca să fie în ton cu părul scurt a trei din patru membri :)) Don Anderson cel puţin ziceai că-i dement, rockstar de rockstar, ţopăia şi chinuia chitara aia de nu era adevărat. Dacă n-ar fi băgat Aesop nişte chiftele la tobe când ţi-era lumea mai dragă era grozav cu totul.
Şi ce aud eu că se apucă lumea să critice, odată ajunsă acasă? Exact faza asta – cum naiba să îndrăznească oamenii ăia să se simtă bine pe scenă? Frate, muzica lor e solemnă şi cu feeling, ar fi trebuit să vină toţi îmbrăcaţi în robe negre şi să cânte nemişcaţi.
Hai mai lăsaţi-mă.
Serios, dacă vreau solemn şi feeling ascult albumul acasă – live ideea e să-i întâlneşti pe oamenii din spatele înregistrărilor care, ideal, să te ajute să capeţi o nouă perspectivă asupra muzicii lor. Nu mulţi reuşesc, tocmai pentru că nu le intră la cap faza că un concert e mai mult decât nişte piese cântate live. Şi dacă a ajuns să ne deranjeze tocmai că o trupă face show… :))

’cause Agalloch did. Şi au inspirat şi publicul să facă la fel – am numărat vreo 3 tentative reuşite de crowd surfing, în condiţiile în care la concerte ce se pretau muuult mai bine la aşa ceva fie nu se punea problema, fie oamenii cădeau în cap după 5 secunde.
Un touch care mi-a plăcut teribil, la începutul piesei “Bloodbirds” – deşi n-au mai anunţat explicit dedicaţia piesei, aşa cum au făcut-o la Braşov, trupa a păstrat totuşi un moment solemn. A trecut neobservat pentru mulţi, sunt convins, dar pe mine m-a uns la suflet.
Apoi pauză, bis cu “The Lodge” varianta dezmembrată, 10 minute or so de jam session, în principiu. Apoi gata.
…mă rog, aşa credeam noi. După cum nu se întorseseră pentru bis la Braşov, n-aveam nici un motiv să cred că o vor face la Bucureşti şi încă pentru a doua oară. Mai ales după ce Don rupsese şi sufletul din chitara aia, aruncând cu corzi şi pene în mulţime. Dar cum publicului îi şade bine surprins, Agalloch s-au întors, against all odds, chiar şi împotriva unui John care insistase de câteva ori pe parcursul serii că ei sunt cam de căcat când cântă live. Pentru public n-a contat, aparent, aşa că ne-am trezit cu “Of Stone, Wind, and Pillor” scoasă direct din traista cu surprize de la Braşov. Cică total neplanificat (aşa a şi arătat, de fapt) şi cu o bună parte din public care plecase deja – fie se plictisiseră la guitar raping-ul de pe “The Lodge”, fie au avut doar ghinionul să se mişte prea repede spre ieşire.

De grabă la prins metroul nu putea fi vorba, la 10 jumate eram în drum spre casă şi nici măcar nu pot spune că m-am grăbit foarte tare. Lucru care nu mi s-a mai întâmplat aproape la nici un concert până acum, dar un touch foarte mişto din partea organizatorilor având în vedere că ziua următoare avea să fie luni.
Urmează să-mi fac o părere despre CD-ul Nightpray, dar lately n-am prea fost în mood-ul de absorbit muzică nouă.
Singura concluzie care se poate trage, la final, pentru încă o dată, este jos pălăria. Pentru Kogaionon & DonisArt, of course.

Citeşte şi despre partea I

Am început să ascult Agalloch la puţin timp după ce-a ieşit Ashes Against the Grain. Abordasem pe net o prietenă cu care nu mai vorbisem de un car de ani (hello, Irina) şi din vorbă în vorbă am ajuns la capitolul ce chestii am mai ascultat recent. Ea a rămas de la mine cu Ajattara, eu am rămas de la ea cu Agalloch. In the long run, cred că eu am fost ceva mai câştigat :D

Fast forward vreo trei ani jumate şi ajungem la momentul Agalloch în România, încă un event de talie europeană marca Kogaionon & DonisArt. Încep să mă simt răsfăţat, serios :))
Am avut timp în trei ani să parcurg aproape toată discografia, să-mi dau seama de uşoara schimbare de stil de pe Ashes, să realizez că fiecare album e grozav în felul lui. Muzicii lor i s-a zis în multe feluri, de la black metal la progressive la doom, cert e că nici una din categorisiri nu reuşeşte să cuprindă diversitatea sonoră şi adâncimea lirică a trupei. Iar dacă iei influenţele folk şi ambientale de pe Pale Folklore şi The Mantle, le pui lângă progressive-ul şi drone-ul de pe Ashes şi adaugi şi neofolk-ul de pe EP-ul The White în peisaj, obţii un spectru fascinant în care oamenii ăştia experimentează în voie.

Aveam să constat, fireşte, că Agalloch live sunt un cu totul alt animal.
Aşa că trecem peste Intercity-ul de Braşov de la ora 13 care începe să-mi devină din ce în ce mai drag, trecem peste întârzierea inerentă refuzului trenului de a se mişca cu mai mult de 50 km/h şi peste prânzul mult aşteptat luat în compania lui mister V şi a încă unui amic… şi ajungem în faţa Redutei. O Redută în forfotă care mustea de oameni în negru, din care unii îmi erau familiari de pe tren iar alţii vorbeau orice altă limbă în afară de română. La intrarea în sală mă aşteptam la ceva mai mult merchandise din partea trupei (CD-uri, tricouri, chestii) dar m-am mulţumit cu compilaţia The Compendium Archive, un dublu CD cu demo-uri şi rarităţi scos în ediţie super limitată de 250 de bucăţi special pentru show-urile de la noi. Nice touch. Another nice touch a fost când şi-au instalat şi Alcest standul de merchandise, ei care se aflau la Braşov strict în calitate de spectatori. Acuma regret un pic că nu mi-am luat şi split-ul cu Les Discrets, dar lasă că-mi iau full length-urile ambelor trupe atunci când ies. Ce mi-a plăcut la Alcest a fost că au venit cu demo-ul Tristesse Hivernale scos pe vinil – îmi place că Neige nu se jenează de originile trupei, aşa cum fac multe alte trupe consacrate pentru care primele demo-uri sau albume parcă nu mai există.

Sala mi-era familiară de la Ethereal Ambient Evening de toamna trecută, însă acum atmosfera era cu siguranţă alta. Lipseau decoraţiile bogate de pe scenă iar sala era mult mai plină. Atât de plină încât abia am mai găsit câteva locuri în spate de tot – lucru ok, la urma urmei, căci sala era mică şi în trepte astfel încât distanţa până la scenă nu era totuşi foarte mare iar vizibilitatea era perfectă. Cam cum a fost şi acustica, oarecum surprinzător, ceva mai încolo.
Apropo de sală plină, mi-a mai plăcut că până la urmă cei care veniseră fără bilete sau rezervări nu au fost lăsaţi pe-afară, deşi show-ul era teoretic sold-out. Alţii am văzut că au găsit în asta motiv să critice, că organizare românească şi organizatori care umblă să scoată bani în detrimentul confortului spectatorilor (lol lol lol, mi-e groază să mă gândesc cu ce găuri în buget ies oamenii ăştia după fiecare eveniment) dar zău, vorbim de maxim 20-30 de oameni care oricum şi-au găsit un loc cumva pe lateral. Iar statul pe scaune oricum e overrated, deşi recunosc că a avut rolul său în crearea unei atmosfere atipice.

Intro atmosferic şi lung, cu un loop ambiental din primele secunde ale piesei “Pantheist” de pe The White. Percuţie, ciori, drone ambientale. Efect psihologic destul de puternic, mai ales după vreun sfert de oră. Apoi John urcă pe scenă, ia chitara şi toţi ne aşteptăm să înceapă concertul. Ţeapă. Omul bagă nişte drone pe chitară, le pune în loop şi pe-urmă se chinuie cu nişte lumânări. Ulterior mă prind că încearcă să aprindă ceva – nişte răşini of some sort, care cică erau literally agalloch. Arată a ritual, şi fac legătura cu echinocţiul care avea loc fix în seara aceea. Nu-mi dau seama cât e teatru şi cât e pe bune, dar îmi suspend neîncrederea şi trag în nări fumul parfumat ce începea să plutească în aer. Iniţial am senzaţia că e tămâie, faza cu răşina de Aquilaria o aflu abia ulterior. Apoi John şi cu încă un trupete sau doi părăsesc scena şi încep să se plimbe printre rândurile de scaune, tămâind totul în jur. “Păi da, purifică şi ei locul”. Sau pe noi, de ce nu. Pe cei care încă nu-şi lăsaseră vieţile la intrarea în sală. Gata, asta-i altă lume aici.

Dacă-mi amintesc bine, au început cu “Dead Winter Days” de pe Pale Folklore. Apoi piesele au început să curgă una după una – scaunul din sală era moale şi comfy şi îmi inducea o stare de somnolenţă, nu că aş fi adormit dar mă simţeam un pic anesteziat, cam cum mă mai simţeam uneori când mergeam la Operă. Rafale de aplauze după fiecare piesă, ocazional câte un strigăt. După vreo două, trei piese începe şi John să vorbească cu publicul. “It’s great to be here in Braşov. Mulţumesc”. “Now we’re gonna play another one off Pale Folklore, this is called As Embers Dress the Sky”. “In the Shadow of Our Pale Companion” dedicată împrejurimilor montane ale Braşovului. Setlistul a înaintat destul de cronologic, până la momentul ce se dorea o surpriză pour les conaisseurs – “Of Stone, Wind, and Pillor” de pe un demo de naiba mai ştie când, cântată live only a handful of times.
Apoi la un moment dat succesiunea se rupe, prea devreme totuşi pentru a fi vremea bisului. John mai bagă un loop de drone pe chitară, apoi toţi părăsesc scena. Lumini albastre. Mult lăudatele şi aşteptatele proiecţii au lipsit cu desăvârşire din spatele trupei din naiba ştie ce motive, dar oamenii s-au orientat repede – au luat de prin recuzita teatrului câteva ghivece cu nişte boscheţi mai interesanţi, i-au pus în spatele unei pânze sau ceva de proiecţie şi i-au luminat cu un reflector galben ce creştea sau descreştea în intensitate odată cu muzica. Plăcut estetic, actually.

Apoi John se întoarce şi începe din nou să se joace cu lumânările. Aprins răşini, plimbat cu ele prin sală. Aha, deci începe partea a doua. Şi a început partea a doua.
S-a cântat mult de pe Ashes Against the Grain – “Limbs”, “Falling Snow”, “Not Unlike the Waves”, “Bloodbirds”. “Not Unlike the Waves” a fost momentul de metal maxim, 2/3 din pletoşii din sală ridicându-se de pe scaunele de moţăială şi începând să headbanguiască. Din ultimul rând era o privelişte aproape suprarealistă. Extraordinar, oricum. Apoi iar pe scaune pentru “Bloodbirds” care a venit însoţită de o dedicaţie pentru un prieten dispărut şi un scurt moment de reculegere din partea formaţiei. Minunat. Apoi John anunţându-ne să ne punem dopurile de urechi pentru o versiune “very obnoxious and raped” de la “The Lodge”, varianta “dismantled” care a apărut pe EP-ul The Grey. Apoi outro cu drone. Apoi “we want more!”, “A-ga-lloch!”, tropăieli şi aplauze, dar degeaba.

Nu cântaseră “Hallways of Enchanted Ebony”, dar na.
Aveam tren pe la 3 dimineaţa şi nu era decât 22 şi ceva. Găsirea unui bar/pub în Braşov în care să pierzi vremea – mission impossible. Deane’s Irish era ocupat cu irlandezi sărbătorind recentul St. Patrick’s, For Sale era full, Oldies era gol dar rezervat, în altele se mai găsea câte-un loc dar muzica era insuportabilă. Inclusiv un aşa zis pub jamaican în care ne-am fi aşteptat la Bob Marley, dar se punea ceva gen Inna. Ne-am aşezat în cele din urmă în Musik Cafe, câteva beri, eu o companie nu foarte agreabilă căci eram după vreo două nopţi albe (dintre care una de lucru, că ce fac deadlineurile din om) şi mă durea gâtul înfiorător de la naiba ştie ce pui de răceală mai prinsesem. Acceleratul către Bucureşti is a blur, dar îmi amintesc că am împărţit compartimentul cu un nene mai în vârstă şi niţel mai deranjat. Apoi acasă, paracetamoale şi somn intens, căci se pregătea episodul al doilea.

Data viitoare, fireşte.
Până atunci, colcăie Youtube de filmuleţe din show-ul de la Braşov.
Zic şi eu.

Citeşte şi despre partea II

Vineri s-a petrecut în Suburbia o seară de răutăţuri marca One Event/Axa Valahă, cu 5 trupe în program printre care veteranii de la Negură Bunget, în premieră în Bucureşti cu noua componenţă. ‘Zdai seama că soiul ăsta de eveniment nu prea mă lăsa sufletul să-l ratez, cu tot cu sesiune şi astea – de altfel, nici nu se afla în imediata proximitate a vreunui examen (cum am avut nenorocul cu Lu Cozma de aseară şi Dordeduh din seara asta) aşa că era ok. Dacă mai adăugăm şi preţul biletului (modic, după mine, luând în calcul amploarea evenimentului – două trupe româneşti bune, o trupă de bulgari, una de suedezi şi Negură, care totuşi sunt cine sunt) de 25 de lei, obţinem imaginea unui concert cum să zic io… musai.

Bine, fireşte, principala curiozitate era să văd cum sună Negură Bunget în noua componenţă, fără 2/3 din miezul de odinioară al trupei. Asupra aspectului ăsta n-am să mai insist şi io, că s-au umplut multe pagini de net despre asta – suficient să zicem că Negura de pe timpuri era alcătuită din Hupogrammos, Sol Faur şi Negru, iar cea de-acum din Negru & friends.
Pe lângă asta, voiam să-i văd odată şi pe oamenii de la Akral Necrosis, nume care a crescut încet, dar steady în undergroundul metalelor autohtone. În comunicatele de promovare a concertului se zicea că sunt “raw black metal”, dar eu prin asta înţeleg chestii gen ai noştri Irkalla de pe timpuri. Sau uite, ce făcea Burzum în tinereţe. Akral Necrosis sunt mai degrabă un fel de deathened black metal, cu un sound agresiv dar modern şi compoziţii mai degrabă complexe. În rest, un toboşar capabil (chiar dacă mai avea momente scurte când era depăşit de situaţie), doi chitarişti care sunau bine împreună (pentru că e atât de uşor să ai doi chitarişti doar de dragul de-ai avea, habar n-având în schimb ce să faci cu ei) şi o voce bună, cu o prezenţă scenică ok. Myspace-ul lor zice că sunt în studio, deci aştept cu interes rezultatul.

Clubul deja se cam umpluse până la ora la care pe scenă au urcat Inopia, ceea ce mi-a confirmat că trupele din deschidere au fost bine alese, convingându-i pe oameni să vină din timp. Despre oamenii ăştia nu ştiam mare lucru, decât că sunt români şi că şi-au lansat mai demult ceva produs discografic care se intitulează Monuments of Sadness. De-aia am avut o oarecare surpriză când i-am văzut instalându-se pe scenă – cu clapă, vioară, trei tipe ;)) şi un solist care arată mai degrabă a actor decât a metalist. Ulterior m-am prins care-i faza şi m-am bucurat.
Pentru că eu mă aşteptam la ceva black sau gothic – cu teama că ar fi putut fi gothic prost. Am primit însă o porţie sănătoasă de folk/prog/power metal, ce aducea mai degrabă a Korpiklaani pe alocuri. Apoi am aflat că ei se intitulează “symphonic epic metal” – ceea ce se potriveşte cu ce se aude pe scenă. Versuri cu castele şi regi si bătălii şi alte asemenea, solistul cu o voce potrivită, mai mult declamând decât cântând, tipele de la bass şi clape mai cântau şi ele din când în când, la stilul operatic. N-am prea auzit vioara, pentru că avea tendinţa de a fi acoperită de celelalte instrumente – aici un minus pentru sunet.
Au cântat şi piese de pe Monuments of Sadness (care poate fi ascultat în întregime la ei pe Myspace), şi altele mai noi – dintre toate ţin minte că una nouă mi-a plăcut cel mai mult, dar nu mai ţin minte cum se chema – să fie “The Siege”?
Oricum, o prezenţă plăcută pe scenă şi o muzică simţită, făcută bine. Mi-am luat şi eu Monuments of Sadness la ieşire, pentru audiat acasă. Tot acasă am descoperit că mastermindul trupei, Salex Iatma, e un dude extrem de valabil – check out interviu cu el pe Metropotam.

Au urmat pe scenă bulgarii de la Eufobia – care-şi lansau şi ei ceva album cu ocazia asta. Băi, pe mine nu m-au încântat deloc. La început, cel puţin, dar la final cred că mai degrabă începusem să mă obişnuiesc decât să-mi placă pe bune. Încercau ei un fel de death metal, dar le dădea cam cu virgulă; se simţea acut lipsa unei a doua chitare, mai ales în momentele când chitara o mai lua solo şi se auzea numai riffăială de bass – cam anticlimactic. Also, piese scurte, de maxim trei minute, ceea ce-i recomanda mai degrabă pentru ceva grindcore (se simţeau, de fapt, oarecare influenţe). Mă şi gândeam ce funny ar fi să participe la Eurovision :))
Also, Eufobia au dat startul manifestărilor de hardcorişti, în mijlocul clubului încingându-se un mosh-pit de toată frumuseţea (cu ochelari rupţi şi nasuri sparte, aud – mă rog, oamenii se simţeau bine [!]). Am mai zis şi cu alte ocazii cât de “mult” apreciez eu starea de pogo permanent în care zemuieşte metalarul român. Vreţi full-body contact, mergeţi fraţilor şi faceţi nişte rugby. Sau mergeţi la concerte de hardcore. Uite, la Guano Apes n-am comentat, I actually enjoyed it.

Moshuiala a continuat şi pe muzica celor de la Daemonicus – de data asta un death metal cinstit, cu un strop de inspiraţie Cannibal Corpse-iană, cu un strop şi mai mare de inspiraţie din şcoala Göteborg – că na, suedeji. Frontmanul, energic şi entertaining, îi mai dădea din când în când cu satanele şi trebuie să punem capăt tiraniei creştinilor şi we’ll be glad to be back here someday, if Satan wants. Drăguţ.
Mă oftic că n-am mai multe de zis despre ăştia care mi-au plăcut decât despre bulgarii care nu mi-au plăcut :))
Ah, am senzaţia că la un moment dat au făcut un cover după Lamb of God, la “Walk With Me in Hell”. Apoi tipul care băga muzică între prestaţii a rămas fixat pe piesa asta şi a băgat-o pe un repeat extensiv până am plecat, la ceva timp după ce-au terminat Negură. E mişto, dar mi s-a luat de ea :))

Eh, şi în sfârşit, după vreo trei ore jumate de aşteptare, avea să înceapă concertul serii – trupa pentru care de fapt mersesem. De fapt nu, mersesem şi pentru Akral Necrosis, reformulez: trupa pentru care am stat să-i îndur pe ăia de la Eufobia :D
Pe Negură Bunget îi văzusem ultima dată la lansarea albumului Om, în octombrie 2006. De-atunci am tot reuşit să-i ratez – fie în Suburbia, fie în deschidere la Paradise Lost, fie la ArtMania 2008. După vestea schimbării de componenţă am zis hai totuşi să le dau şi ăstora o şansă – after all, muzica ar trebui să dicteze preferinţele publicului, nu detalii de culise. Iar dacă Negură Bunget ar reuşi să rămână o trupă la fel de bună, landmark în metalul european, nu văd de ce eu, ca ascultător, aş fi văduvit în vreun fel.
Ei bine, uite că Negură Bunget mi-au plăcut.
Am avut şi condiţii să mă bucur de prestaţia trupei, recunosc – mosheala de mai devreme dispăruse fără urmă, clubul umplându-se de oameni atenţi, aproape nemişcaţi. Pesemne nu eram singurul pentru care concertul de vineri a fost un test al trupei, test de care avea să depindă ulterior atitudinea adoptată faţă de aceasta. Dacă Negură n-ar fi reuşit să facă faţă ştachetei teribil de înalte impuse de publicul bucureştean ar fi fost o lovitură cumplită de imagine şi credibilitate. Damn, abia acum îmi dau seama de fapt ce miză extraordinară a avut concertul ăsta :)) Pentru că multă lume a venit pentru a-şi da seama dacă merită sau nu să fie în continuare alături de trupă. Iar ăsta e un lucru care se cere digerat, de-aia atunci când câte-un dude de prin public începea să scandeze “Ne-gu-ră! Ne-gu-ră!” lumea nu i se alătura, înăbuşindu-l rapid.

Însă uite, mie mi-au plăcut.
Probabil şi scena relativ mică i-a ajutat, pentru că au reuşit să fie impunători. Mă rog, aşa cum ar trebui să fie Negură Bunget. Corb e un frontman plăcut – pentru scena mică de vineri a avut o atitudine foarte potrivită, prezentând piesele, mulţumind publicului, vorbind molcom. Nu ştiu, totuşi, cât de bine se descurcă cu mulţimi mari, gen Wacken. Mai e timp, însă. Un rodaj de calibrul ăsta se face greu. Ce-am văzut vineri, însă, m-a făcut să fiu optimist. Piesele vechi, precum “Cunoaşterea tăcută”, “Hora Soarelui”, “Cel din urmă vis” sau mai vechea “Al locului”, au fost interpretate bine, “de acolo”. Piesele noi au sunat bine, mai ales pentru o primă audiţie, recogniscibile imediat ca fiind Negură Bunget – aici de o reală importanţă sunt şi tobele, cu amprenta pe care-au imprimat-o sound-ului trupei de-a lungul timpului. Mă gândesc că adevăratul test la care va fi supusă trupa nu este următorul album, Vîrstele pămîntului, care o să fie lansat anul ăsta, ci albumul pe care-l vor lansa după el. Pentru moment, e uşor să se autocopieze – iar din câte am auzit, prin piesele interpretate vineri – “Ţara de dincolo de negură”, “Pămînt”, “Chei de rouă”, “Dacia hiperboreană”, Vîrstele pămîntului cam aşa o să sune. O reîntoarcere la atmosfera de pe ‘n Crugu Bradului, cu multe inserţii folclorice. Nu mă îndoiesc că va fi un album reuşit – autocopierea nu e inerent rea, şi poate da rezultate foarte bune dacă e făcută cum trebuie. Şi dacă nu durează foarte mult. Amorphis, de exemplu, se află la limita de trei albume la care se mai poate întinde pelteaua – un al patrulea foarte similar cu precedentele şi deja ar fi cam mult.

Sper, însă, ca formaţia să aibă succes cu albumul ăsta şi să-şi regăsească un făgaş propice. Pentru că vineri m-a lovit o chestie: România, cel puţin în momentul de faţă, are nevoie de Negură Bunget. Iar în acest caz, Negură Bunget, dincolo de o formaţie de black metal, devine o stare de spirit, un “fel de a face lucrurile”, cum zicea Robert Fripp despre King Crimson. Dacă ar dispărea Negură, golul rămas n-ar mai putea, pe moment, fi umplut nici cu 10 Dordeduhi şi Din Brazi. Sper că asta a realizat şi Negru şi că asta l-a împins să acţioneze în maniera în care a făcut-o.
Yeah, well, eu mereu caut oamenilor circumstanţe atenuante :))
Oamenii au încheiat concertul cu un bis scurt, o versiune condensată a piesei IIII, după care, cu tot cu strigătele din public, n-au mai revenit. Eu am plecat de-acolo optimist.
Diseară, în Silver Church, concert Dordeduh – trupa lui Hupogrammos şi a lui Sol Faur, în prima reprezentaţie live. Eu n-am să ajung, că na, sesiune, dar se poate urmări şi live streaming de la faţa locului pe http://tscarena.ro/tsca/livestream.