Scobitori de porţelan

Am început să ascult Agalloch la puţin timp după ce-a ieşit Ashes Against the Grain. Abordasem pe net o prietenă cu care nu mai vorbisem de un car de ani (hello, Irina) şi din vorbă în vorbă am ajuns la capitolul ce chestii am mai ascultat recent. Ea a rămas de la mine cu Ajattara, eu am rămas de la ea cu Agalloch. In the long run, cred că eu am fost ceva mai câştigat :D

Fast forward vreo trei ani jumate şi ajungem la momentul Agalloch în România, încă un event de talie europeană marca Kogaionon & DonisArt. Încep să mă simt răsfăţat, serios :))
Am avut timp în trei ani să parcurg aproape toată discografia, să-mi dau seama de uşoara schimbare de stil de pe Ashes, să realizez că fiecare album e grozav în felul lui. Muzicii lor i s-a zis în multe feluri, de la black metal la progressive la doom, cert e că nici una din categorisiri nu reuşeşte să cuprindă diversitatea sonoră şi adâncimea lirică a trupei. Iar dacă iei influenţele folk şi ambientale de pe Pale Folklore şi The Mantle, le pui lângă progressive-ul şi drone-ul de pe Ashes şi adaugi şi neofolk-ul de pe EP-ul The White în peisaj, obţii un spectru fascinant în care oamenii ăştia experimentează în voie.

Aveam să constat, fireşte, că Agalloch live sunt un cu totul alt animal.
Aşa că trecem peste Intercity-ul de Braşov de la ora 13 care începe să-mi devină din ce în ce mai drag, trecem peste întârzierea inerentă refuzului trenului de a se mişca cu mai mult de 50 km/h şi peste prânzul mult aşteptat luat în compania lui mister V şi a încă unui amic… şi ajungem în faţa Redutei. O Redută în forfotă care mustea de oameni în negru, din care unii îmi erau familiari de pe tren iar alţii vorbeau orice altă limbă în afară de română. La intrarea în sală mă aşteptam la ceva mai mult merchandise din partea trupei (CD-uri, tricouri, chestii) dar m-am mulţumit cu compilaţia The Compendium Archive, un dublu CD cu demo-uri şi rarităţi scos în ediţie super limitată de 250 de bucăţi special pentru show-urile de la noi. Nice touch. Another nice touch a fost când şi-au instalat şi Alcest standul de merchandise, ei care se aflau la Braşov strict în calitate de spectatori. Acuma regret un pic că nu mi-am luat şi split-ul cu Les Discrets, dar lasă că-mi iau full length-urile ambelor trupe atunci când ies. Ce mi-a plăcut la Alcest a fost că au venit cu demo-ul Tristesse Hivernale scos pe vinil – îmi place că Neige nu se jenează de originile trupei, aşa cum fac multe alte trupe consacrate pentru care primele demo-uri sau albume parcă nu mai există.

Sala mi-era familiară de la Ethereal Ambient Evening de toamna trecută, însă acum atmosfera era cu siguranţă alta. Lipseau decoraţiile bogate de pe scenă iar sala era mult mai plină. Atât de plină încât abia am mai găsit câteva locuri în spate de tot – lucru ok, la urma urmei, căci sala era mică şi în trepte astfel încât distanţa până la scenă nu era totuşi foarte mare iar vizibilitatea era perfectă. Cam cum a fost şi acustica, oarecum surprinzător, ceva mai încolo.
Apropo de sală plină, mi-a mai plăcut că până la urmă cei care veniseră fără bilete sau rezervări nu au fost lăsaţi pe-afară, deşi show-ul era teoretic sold-out. Alţii am văzut că au găsit în asta motiv să critice, că organizare românească şi organizatori care umblă să scoată bani în detrimentul confortului spectatorilor (lol lol lol, mi-e groază să mă gândesc cu ce găuri în buget ies oamenii ăştia după fiecare eveniment) dar zău, vorbim de maxim 20-30 de oameni care oricum şi-au găsit un loc cumva pe lateral. Iar statul pe scaune oricum e overrated, deşi recunosc că a avut rolul său în crearea unei atmosfere atipice.

Intro atmosferic şi lung, cu un loop ambiental din primele secunde ale piesei “Pantheist” de pe The White. Percuţie, ciori, drone ambientale. Efect psihologic destul de puternic, mai ales după vreun sfert de oră. Apoi John urcă pe scenă, ia chitara şi toţi ne aşteptăm să înceapă concertul. Ţeapă. Omul bagă nişte drone pe chitară, le pune în loop şi pe-urmă se chinuie cu nişte lumânări. Ulterior mă prind că încearcă să aprindă ceva – nişte răşini of some sort, care cică erau literally agalloch. Arată a ritual, şi fac legătura cu echinocţiul care avea loc fix în seara aceea. Nu-mi dau seama cât e teatru şi cât e pe bune, dar îmi suspend neîncrederea şi trag în nări fumul parfumat ce începea să plutească în aer. Iniţial am senzaţia că e tămâie, faza cu răşina de Aquilaria o aflu abia ulterior. Apoi John şi cu încă un trupete sau doi părăsesc scena şi încep să se plimbe printre rândurile de scaune, tămâind totul în jur. “Păi da, purifică şi ei locul”. Sau pe noi, de ce nu. Pe cei care încă nu-şi lăsaseră vieţile la intrarea în sală. Gata, asta-i altă lume aici.

Dacă-mi amintesc bine, au început cu “Dead Winter Days” de pe Pale Folklore. Apoi piesele au început să curgă una după una – scaunul din sală era moale şi comfy şi îmi inducea o stare de somnolenţă, nu că aş fi adormit dar mă simţeam un pic anesteziat, cam cum mă mai simţeam uneori când mergeam la Operă. Rafale de aplauze după fiecare piesă, ocazional câte un strigăt. După vreo două, trei piese începe şi John să vorbească cu publicul. “It’s great to be here in Braşov. Mulţumesc”. “Now we’re gonna play another one off Pale Folklore, this is called As Embers Dress the Sky”. “In the Shadow of Our Pale Companion” dedicată împrejurimilor montane ale Braşovului. Setlistul a înaintat destul de cronologic, până la momentul ce se dorea o surpriză pour les conaisseurs – “Of Stone, Wind, and Pillor” de pe un demo de naiba mai ştie când, cântată live only a handful of times.
Apoi la un moment dat succesiunea se rupe, prea devreme totuşi pentru a fi vremea bisului. John mai bagă un loop de drone pe chitară, apoi toţi părăsesc scena. Lumini albastre. Mult lăudatele şi aşteptatele proiecţii au lipsit cu desăvârşire din spatele trupei din naiba ştie ce motive, dar oamenii s-au orientat repede – au luat de prin recuzita teatrului câteva ghivece cu nişte boscheţi mai interesanţi, i-au pus în spatele unei pânze sau ceva de proiecţie şi i-au luminat cu un reflector galben ce creştea sau descreştea în intensitate odată cu muzica. Plăcut estetic, actually.

Apoi John se întoarce şi începe din nou să se joace cu lumânările. Aprins răşini, plimbat cu ele prin sală. Aha, deci începe partea a doua. Şi a început partea a doua.
S-a cântat mult de pe Ashes Against the Grain – “Limbs”, “Falling Snow”, “Not Unlike the Waves”, “Bloodbirds”. “Not Unlike the Waves” a fost momentul de metal maxim, 2/3 din pletoşii din sală ridicându-se de pe scaunele de moţăială şi începând să headbanguiască. Din ultimul rând era o privelişte aproape suprarealistă. Extraordinar, oricum. Apoi iar pe scaune pentru “Bloodbirds” care a venit însoţită de o dedicaţie pentru un prieten dispărut şi un scurt moment de reculegere din partea formaţiei. Minunat. Apoi John anunţându-ne să ne punem dopurile de urechi pentru o versiune “very obnoxious and raped” de la “The Lodge”, varianta “dismantled” care a apărut pe EP-ul The Grey. Apoi outro cu drone. Apoi “we want more!”, “A-ga-lloch!”, tropăieli şi aplauze, dar degeaba.

Nu cântaseră “Hallways of Enchanted Ebony”, dar na.
Aveam tren pe la 3 dimineaţa şi nu era decât 22 şi ceva. Găsirea unui bar/pub în Braşov în care să pierzi vremea – mission impossible. Deane’s Irish era ocupat cu irlandezi sărbătorind recentul St. Patrick’s, For Sale era full, Oldies era gol dar rezervat, în altele se mai găsea câte-un loc dar muzica era insuportabilă. Inclusiv un aşa zis pub jamaican în care ne-am fi aşteptat la Bob Marley, dar se punea ceva gen Inna. Ne-am aşezat în cele din urmă în Musik Cafe, câteva beri, eu o companie nu foarte agreabilă căci eram după vreo două nopţi albe (dintre care una de lucru, că ce fac deadlineurile din om) şi mă durea gâtul înfiorător de la naiba ştie ce pui de răceală mai prinsesem. Acceleratul către Bucureşti is a blur, dar îmi amintesc că am împărţit compartimentul cu un nene mai în vârstă şi niţel mai deranjat. Apoi acasă, paracetamoale şi somn intens, căci se pregătea episodul al doilea.

Data viitoare, fireşte.
Până atunci, colcăie Youtube de filmuleţe din show-ul de la Braşov.
Zic şi eu.

Citeşte şi despre partea II

Vineri s-a petrecut în Suburbia o seară de răutăţuri marca One Event/Axa Valahă, cu 5 trupe în program printre care veteranii de la Negură Bunget, în premieră în Bucureşti cu noua componenţă. ‘Zdai seama că soiul ăsta de eveniment nu prea mă lăsa sufletul să-l ratez, cu tot cu sesiune şi astea – de altfel, nici nu se afla în imediata proximitate a vreunui examen (cum am avut nenorocul cu Lu Cozma de aseară şi Dordeduh din seara asta) aşa că era ok. Dacă mai adăugăm şi preţul biletului (modic, după mine, luând în calcul amploarea evenimentului – două trupe româneşti bune, o trupă de bulgari, una de suedezi şi Negură, care totuşi sunt cine sunt) de 25 de lei, obţinem imaginea unui concert cum să zic io… musai.

Bine, fireşte, principala curiozitate era să văd cum sună Negură Bunget în noua componenţă, fără 2/3 din miezul de odinioară al trupei. Asupra aspectului ăsta n-am să mai insist şi io, că s-au umplut multe pagini de net despre asta – suficient să zicem că Negura de pe timpuri era alcătuită din Hupogrammos, Sol Faur şi Negru, iar cea de-acum din Negru & friends.
Pe lângă asta, voiam să-i văd odată şi pe oamenii de la Akral Necrosis, nume care a crescut încet, dar steady în undergroundul metalelor autohtone. În comunicatele de promovare a concertului se zicea că sunt “raw black metal”, dar eu prin asta înţeleg chestii gen ai noştri Irkalla de pe timpuri. Sau uite, ce făcea Burzum în tinereţe. Akral Necrosis sunt mai degrabă un fel de deathened black metal, cu un sound agresiv dar modern şi compoziţii mai degrabă complexe. În rest, un toboşar capabil (chiar dacă mai avea momente scurte când era depăşit de situaţie), doi chitarişti care sunau bine împreună (pentru că e atât de uşor să ai doi chitarişti doar de dragul de-ai avea, habar n-având în schimb ce să faci cu ei) şi o voce bună, cu o prezenţă scenică ok. Myspace-ul lor zice că sunt în studio, deci aştept cu interes rezultatul.

Clubul deja se cam umpluse până la ora la care pe scenă au urcat Inopia, ceea ce mi-a confirmat că trupele din deschidere au fost bine alese, convingându-i pe oameni să vină din timp. Despre oamenii ăştia nu ştiam mare lucru, decât că sunt români şi că şi-au lansat mai demult ceva produs discografic care se intitulează Monuments of Sadness. De-aia am avut o oarecare surpriză când i-am văzut instalându-se pe scenă – cu clapă, vioară, trei tipe ;)) şi un solist care arată mai degrabă a actor decât a metalist. Ulterior m-am prins care-i faza şi m-am bucurat.
Pentru că eu mă aşteptam la ceva black sau gothic – cu teama că ar fi putut fi gothic prost. Am primit însă o porţie sănătoasă de folk/prog/power metal, ce aducea mai degrabă a Korpiklaani pe alocuri. Apoi am aflat că ei se intitulează “symphonic epic metal” – ceea ce se potriveşte cu ce se aude pe scenă. Versuri cu castele şi regi si bătălii şi alte asemenea, solistul cu o voce potrivită, mai mult declamând decât cântând, tipele de la bass şi clape mai cântau şi ele din când în când, la stilul operatic. N-am prea auzit vioara, pentru că avea tendinţa de a fi acoperită de celelalte instrumente – aici un minus pentru sunet.
Au cântat şi piese de pe Monuments of Sadness (care poate fi ascultat în întregime la ei pe Myspace), şi altele mai noi – dintre toate ţin minte că una nouă mi-a plăcut cel mai mult, dar nu mai ţin minte cum se chema – să fie “The Siege”?
Oricum, o prezenţă plăcută pe scenă şi o muzică simţită, făcută bine. Mi-am luat şi eu Monuments of Sadness la ieşire, pentru audiat acasă. Tot acasă am descoperit că mastermindul trupei, Salex Iatma, e un dude extrem de valabil – check out interviu cu el pe Metropotam.

Au urmat pe scenă bulgarii de la Eufobia – care-şi lansau şi ei ceva album cu ocazia asta. Băi, pe mine nu m-au încântat deloc. La început, cel puţin, dar la final cred că mai degrabă începusem să mă obişnuiesc decât să-mi placă pe bune. Încercau ei un fel de death metal, dar le dădea cam cu virgulă; se simţea acut lipsa unei a doua chitare, mai ales în momentele când chitara o mai lua solo şi se auzea numai riffăială de bass – cam anticlimactic. Also, piese scurte, de maxim trei minute, ceea ce-i recomanda mai degrabă pentru ceva grindcore (se simţeau, de fapt, oarecare influenţe). Mă şi gândeam ce funny ar fi să participe la Eurovision :))
Also, Eufobia au dat startul manifestărilor de hardcorişti, în mijlocul clubului încingându-se un mosh-pit de toată frumuseţea (cu ochelari rupţi şi nasuri sparte, aud – mă rog, oamenii se simţeau bine [!]). Am mai zis şi cu alte ocazii cât de “mult” apreciez eu starea de pogo permanent în care zemuieşte metalarul român. Vreţi full-body contact, mergeţi fraţilor şi faceţi nişte rugby. Sau mergeţi la concerte de hardcore. Uite, la Guano Apes n-am comentat, I actually enjoyed it.

Moshuiala a continuat şi pe muzica celor de la Daemonicus – de data asta un death metal cinstit, cu un strop de inspiraţie Cannibal Corpse-iană, cu un strop şi mai mare de inspiraţie din şcoala Göteborg – că na, suedeji. Frontmanul, energic şi entertaining, îi mai dădea din când în când cu satanele şi trebuie să punem capăt tiraniei creştinilor şi we’ll be glad to be back here someday, if Satan wants. Drăguţ.
Mă oftic că n-am mai multe de zis despre ăştia care mi-au plăcut decât despre bulgarii care nu mi-au plăcut :))
Ah, am senzaţia că la un moment dat au făcut un cover după Lamb of God, la “Walk With Me in Hell”. Apoi tipul care băga muzică între prestaţii a rămas fixat pe piesa asta şi a băgat-o pe un repeat extensiv până am plecat, la ceva timp după ce-au terminat Negură. E mişto, dar mi s-a luat de ea :))

Eh, şi în sfârşit, după vreo trei ore jumate de aşteptare, avea să înceapă concertul serii – trupa pentru care de fapt mersesem. De fapt nu, mersesem şi pentru Akral Necrosis, reformulez: trupa pentru care am stat să-i îndur pe ăia de la Eufobia :D
Pe Negură Bunget îi văzusem ultima dată la lansarea albumului Om, în octombrie 2006. De-atunci am tot reuşit să-i ratez – fie în Suburbia, fie în deschidere la Paradise Lost, fie la ArtMania 2008. După vestea schimbării de componenţă am zis hai totuşi să le dau şi ăstora o şansă – after all, muzica ar trebui să dicteze preferinţele publicului, nu detalii de culise. Iar dacă Negură Bunget ar reuşi să rămână o trupă la fel de bună, landmark în metalul european, nu văd de ce eu, ca ascultător, aş fi văduvit în vreun fel.
Ei bine, uite că Negură Bunget mi-au plăcut.
Am avut şi condiţii să mă bucur de prestaţia trupei, recunosc – mosheala de mai devreme dispăruse fără urmă, clubul umplându-se de oameni atenţi, aproape nemişcaţi. Pesemne nu eram singurul pentru care concertul de vineri a fost un test al trupei, test de care avea să depindă ulterior atitudinea adoptată faţă de aceasta. Dacă Negură n-ar fi reuşit să facă faţă ştachetei teribil de înalte impuse de publicul bucureştean ar fi fost o lovitură cumplită de imagine şi credibilitate. Damn, abia acum îmi dau seama de fapt ce miză extraordinară a avut concertul ăsta :)) Pentru că multă lume a venit pentru a-şi da seama dacă merită sau nu să fie în continuare alături de trupă. Iar ăsta e un lucru care se cere digerat, de-aia atunci când câte-un dude de prin public începea să scandeze “Ne-gu-ră! Ne-gu-ră!” lumea nu i se alătura, înăbuşindu-l rapid.

Însă uite, mie mi-au plăcut.
Probabil şi scena relativ mică i-a ajutat, pentru că au reuşit să fie impunători. Mă rog, aşa cum ar trebui să fie Negură Bunget. Corb e un frontman plăcut – pentru scena mică de vineri a avut o atitudine foarte potrivită, prezentând piesele, mulţumind publicului, vorbind molcom. Nu ştiu, totuşi, cât de bine se descurcă cu mulţimi mari, gen Wacken. Mai e timp, însă. Un rodaj de calibrul ăsta se face greu. Ce-am văzut vineri, însă, m-a făcut să fiu optimist. Piesele vechi, precum “Cunoaşterea tăcută”, “Hora Soarelui”, “Cel din urmă vis” sau mai vechea “Al locului”, au fost interpretate bine, “de acolo”. Piesele noi au sunat bine, mai ales pentru o primă audiţie, recogniscibile imediat ca fiind Negură Bunget – aici de o reală importanţă sunt şi tobele, cu amprenta pe care-au imprimat-o sound-ului trupei de-a lungul timpului. Mă gândesc că adevăratul test la care va fi supusă trupa nu este următorul album, Vîrstele pămîntului, care o să fie lansat anul ăsta, ci albumul pe care-l vor lansa după el. Pentru moment, e uşor să se autocopieze – iar din câte am auzit, prin piesele interpretate vineri – “Ţara de dincolo de negură”, “Pămînt”, “Chei de rouă”, “Dacia hiperboreană”, Vîrstele pămîntului cam aşa o să sune. O reîntoarcere la atmosfera de pe ‘n Crugu Bradului, cu multe inserţii folclorice. Nu mă îndoiesc că va fi un album reuşit – autocopierea nu e inerent rea, şi poate da rezultate foarte bune dacă e făcută cum trebuie. Şi dacă nu durează foarte mult. Amorphis, de exemplu, se află la limita de trei albume la care se mai poate întinde pelteaua – un al patrulea foarte similar cu precedentele şi deja ar fi cam mult.

Sper, însă, ca formaţia să aibă succes cu albumul ăsta şi să-şi regăsească un făgaş propice. Pentru că vineri m-a lovit o chestie: România, cel puţin în momentul de faţă, are nevoie de Negură Bunget. Iar în acest caz, Negură Bunget, dincolo de o formaţie de black metal, devine o stare de spirit, un “fel de a face lucrurile”, cum zicea Robert Fripp despre King Crimson. Dacă ar dispărea Negură, golul rămas n-ar mai putea, pe moment, fi umplut nici cu 10 Dordeduhi şi Din Brazi. Sper că asta a realizat şi Negru şi că asta l-a împins să acţioneze în maniera în care a făcut-o.
Yeah, well, eu mereu caut oamenilor circumstanţe atenuante :))
Oamenii au încheiat concertul cu un bis scurt, o versiune condensată a piesei IIII, după care, cu tot cu strigătele din public, n-au mai revenit. Eu am plecat de-acolo optimist.
Diseară, în Silver Church, concert Dordeduh – trupa lui Hupogrammos şi a lui Sol Faur, în prima reprezentaţie live. Eu n-am să ajung, că na, sesiune, dar se poate urmări şi live streaming de la faţa locului pe http://tscarena.ro/tsca/livestream.

Pentru o noapte n-au mai fost atât de “secreţi” şi au ieşit la lumina candelabrelor, făcliilor şi reflectoarelor din The Silver Church. Şi ce impresionantă a fost ieşirea lor în lume.

Un club din ce în ce mai plin pe măsură ce orele treceau iar celor percepuţi ca headlineri li se apropia reprezentaţia. Un club plin cu oameni pestriţi care se conversau în vreo 10 limbi europene. Oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă. Unii poate s-au speriat – în România e încă uşor să şochezi printr-o ţinută, o coafură sau un machiaj. Dar după ce am văzut sâmbăta trecută, îmi permit să fiu optimist – we’re getting there. Sămânţa a fost sădită iar pământul nu e tocmai nefertil.

M-am dus la Dark Bombastic Evening în special pentru Of the Wand and the Moon şi Rome. Lui Kim Larsen îi datorez continuarea iniţierii mele în neofolk (începută de Tenhi) prin albume simple, sincere şi de suflet ca Nighttime Nightrhymes sau Lucifer. Pe Rome i-am descoperit ceva mai recent, iar concertul de sâmbătă m-a ajutat să “get into them” de tot – similar cu efectul pe care l-a avut Peninsula asupra relaţiei mele cu Nine Inch Nails. Am mai avut parte de două experimente interesante, TriORE şi Cascadeur, de martial/industrialul celor de la Triarii şi de cei care, oarecum pe nedrept după mine, erau priviţi în general ca headlinerii serii: Ordo Rosarius Equilibrio şi Spiritual Front.
Dacă din momentul TriORE n-am înţeles mare lucru (asta şi din cauză că am ajuns în club pe la mijlocul setului), Cascadeur, proiectul solo al lui Alex de la ORE m-a surprins plăcut. Un soi de pagan/ritualistic martial ambient (băi, voi să nu luaţi de bune toate clasificările astea, eu le zic cum îmi sună mie mai descriptiv şi mai aproape de adevăr :)) ), cu un invitat la un soi de trompetă (care avea să apară şi mai târziu, cu ORE parcă) şi, per ansamblu, cu o doză de teatralism potrivită şi aproape convingătoare, în special pe final – chiar dacă Axel nu e cel mai expresiv sau mai carismatic frontman. Ultima piesă m-a impresionat cel mai tare, şi nu numai prin prezenţa pe scenă a tipelor cu făclii. Din câte înţeleg, materialul discografic are să iasă cândva pe la anul. Aştept cu interes.

Kim Larsen a oferit publicului un set scurt, doar el şi chitara lui. N-a fost prea comunicativ iar din câte mi-am dat seama nu multă lume era familiarizată cu muzica lui. A trecut prin albumele :OTWATM:, parcă a cântat ceva şi de pe Solanaceae, o parte din public a reacţionat pozitiv auzind primele acorduri din “I Crave for You”, eu m-am înmuiat la “Lucifer” iar la “Raven Chant” era frumos să fi fost şi un clarinet pe-acolo pe undeva. Frumos, esenţializat şi special. Doar că prea scurt.
Cu Triarii începea seria “greilor”. La propriu, aproape, căci judecând după unele cronici post-eveniment, muzica apăsată, cadenţată a nemţilor a picat cam greu la câteva stomacuri. Cu tot cu manifestările presupuse antisemite şi fasciste (!) şi mai ştiu eu ce, bălării din punctul meu de vedere, alimentate numai de câteva Sieg Heil-uri executate din public (şi asta numai de câţiva indivizi numărabili pe degete dintr-o audienţă de vreo 600 – nicidecum de o majoritate, cum s-ar putea înţelege din unele cronici) şi proiecţiile oarecum ambigue ce rulau pe ecranele din lateral. Suficient să spunem că “Bombastic”-ul din titlul evenimentului s-a potrivit cel mai bine recitalului Triarii – dincolo de muzica în sine, păşim deja pe tărâmul interpretărilor şi al presupunerilor unde fiecare e liber să creadă ce-l taie capul. Eu unul ştiu că mi-a plăcut mult.
Un moment funny în toată rigoarea aceea marţială a avut loc în timpul piesei “Europa” atunci când pe ecranele de pe margini se derulau drapelele naţionale europene pe fundalul unei hărţi politice a continentului. La o privire mai atentă, puteai să observi că Bulgaria nu apărea pe hartă, Marea Neagră începând direct de la sud de Dunăre :)) Săracii bulgari (1).

După Triarii am mers ceva mai în faţă pentru a vedea “the ultimate trio” mai de aproape. Primii în program – luxemburghezii de la Rome.
Pe scenă arătau aproape a trupă rock obişnuită, cu frontmanul Jerome la voce şi chitară în centru, Patrick la chitară în stânga şi Nikos la vioară şi chitară în dreapta. Momentan nu-mi amintesc dacă aveau sau nu şi toboşar, dar înclin să cred că nu, pentru că Rome s-au bazat suficient de mult şi pe sample-uri preînregistrate pentru ca totul să sune cât mai complet. A fost un concert savuros, ăsta cred că e cel mai potrivit cuvânt, care ne-a plimbat prin aproape toată discografia. O muzică stilată, şlefuită, întunecată dar nu exagerat şi, surprinzător, nişte oameni aproape dezarmant de deschişi. Un Jerome comunicativ şi glumeţ, totuşi suficient de grav şi de implicat cât să ceară la început unor spectatori mai “perturbatori” să nu se mai manifeste (n-am înţeles exact care-a fost faza, dar cică ar fi fost tot ăia cu Sieg Heil-urile de la Triarii; mă rog), un Patrick emoţionat şi un Nikos mai nou în trupă, care-a reuşit să şi rupă o coardă de la chitară. Când un tip de la Spiritual Front a venit să-l ajute, pentru ca trupa de pe scenă să nu piardă timp, Jerome n-a putut să se abţină: “Oh, we have roadies now to do that for us! This is great, seems we’re moving on!”.
Printre altele au cântat “The Accidents of Gesture”, “Odessa”, “The Secret Sons of Europe”, “To Die Among Strangers”, “The Torture Detachment” pe care o aşteptam mult, mult de tot şi, ca al doilea bis (că lumea nu-i mai lăsa să plece), minunata “Swords to Rust – Hearts to Dust”. Mai vreau.

Ordo Rosarius Equilibrio au fost mult mai cuminţi decât mă aşteptam, atât în ţinute cât şi în manifestări. Mulţi oameni pe scenă, formând o impresionantă secţie de percuţie, şi cei doi “masterminds”, Tomas şi Rose-Marie, la voci. O muzică senzuală pe alocuri, telurică, uneori cam prea “in your face” pentru gustul meu but not without a point. Un show mai degrabă rece, încălzit de jocurile de lumini şi de proiecţiile care îţi puneau câteva întrebări “ajutătoare” pentru a intra în mood. N-am prea intrat, dar am apreciat un show “altfel” şi am speranţa că-i voi mai revedea, eventual cu un spectacol ceva mai bogat iar eu cu o mai bună cunoaştere a muzicii trupei.

Până la data concertului, Spiritual Front nu ascultasem aproape deloc – decât nişte piese de pe nişte split-uri, dintre care cel mai notabil Satyriasis-ul scos împreună cu ORE. Nimic foarte relevant pentru muzica din prezent a trupei, însă.
Italienii au fost cea mai “rock” dintre toate trupele de la Dark Bombastic Evening, reuşind să anime publicul obosit după aşa un maraton. În cuvintele d-rei Ralu, sunau de ca şi cum “Johnny Cash şi Gogol Bordello ar fi avut un copil şi l-ar fi crescut ascultând Triarii şi Beirut”. Un show eclectic şi energic, cu un Simone care făcea uz de toate stage theatrics-urile posibile pentru a anima mulţimea – în special vorbitul în limba română, care i-a şi jucat feste la un moment dat. Mă rog, lui sau nouă :))
La un moment dat, angajându-se într-o discuţie cu un spectator şi aflând că acesta era rus, a început să întrebe de pe unde mai era lume strânsă atunci în Silver Church. “Russia!” au strigat unii. “Oh my, Russia!” a aprobat Simone. “Poland!” au strigat alţii. “Wow, Poland!” a replicat frontmanul. “Bulgaria!” a strigat apoi un grup mai de la mijloc. “What?” a întrebat Simone. “BULGARIA!!!” au urlat fanii, şi mai tare. “Oh, yes, and of course, Romania!” a râs solistul, începând apoi o nouă piesă. Săracii bulgari (2).
Show-ul Spiritual Front s-a axat în special pe cel mai recent album, Armageddon Gigolo, de pe care am ascultat piese precum “Jesus Died In Las Vegas” (cu varianta Bucureşti), “I Walk the (Dead)line”, “Love through Vaseline” “Bastard Angel” sau “No Kisses on the Mouth”. Am avut parte şi de piese mai vechi, şi de altele noi care urmează a fi incluse pe viitorul album ce iese la anul – Rotten Roma Casino (cu varianta Romanian – aici n-au râs prea mulţi :) ).
Bis-ul şi finalul de concert a fost, din câte înţeleg, clasic pentru concertele italienilor – piesa “Slave”, mult aşteptată de cei din jurul meu, când Simone i-a chemat pe scenă pe toţi cei care ştiau piesa şi erau dornici să o cânte împreună cu trupa. S-a strâns o mulţime drăguţă de vreo 25 de inşi care s-au zbânţuit pe scenă până la final.

Finalul celui mai aşteptat eveniment al iernii. Cel mai important eveniment industrial/neofolk al Europei de Est, zic organizatorii, al Europei, zic eu. A fost un mare succes, cel puţin la nivelul fanilor care fie au plecat acasă obosiţi dar bucuroşi, fie au rămas în continuare în club pentru a petrece cât mai rămăsese din noapte pe ritmuri electro/industriale. Aşa să mai tot avem.
Pălăria jos, Kogaionon & DonisArt. Încă o dată.
__________________________________________

Acest post este înscris în concursul “Blogger la concert” organizat de InConcert.ro şi Bettershop. Scrie şi tu despre cel mai tare concert la care ai fost!

Cu titlul de reparaţie istorică.

“Rock Your High School“, pornit din iniţiativa trupei byron, s-a dorit a fi un concurs prin care trupe tinere, alcătuite mostly din liceeni, să aibă şansa de a scoate capul în lume, de a se face cunoscute printre ascultătorii autohtoni de sonorităţi rock şi, de ce nu, de a câştiga din premiile puse la bătaie de Guitar Shop şi Rulez.
În clipa în care am auzit de concurs mi s-a părut o idee foarte bună, mai ales că helping hands de genul ăsta de la o generaţie la alta sunt deconcertant de rare. Mai ales în domeniul ăsta, al muzicii rock, unde cei de-o vârstă cu mine şi mai tineri duc o acută lipsă de modele şi mentori autohtoni. Am fost puţin sceptic, totuşi, gândindu-mă la short notice (concursul a fost anunţat roughly cu o lună înainte de deadline) şi la dificultăţile pe care participarea la un astfel de eveniment le-ar presupune pentru o trupă din afara Bucureştiului.

Bucuros am fost să constat, în două rânduri, că am fost sceptic fix degeaba :) În primul rând, pentru că pe lista finală a înscrierilor s-au numărat 24 de formaţii din toată ţara, un număr mai mult decât decent pentru o primă ediţie, zic eu, şi suficient de multe cât să ai de unde alege. M-am mai bucurat, apoi, şi de faptul că o proporţie covârşitoare din entry-uri erau de o calitate foarte bună, atât compoziţional cât şi ca înregistrare (iar pentru o trupă de liceeni ultimul aspect, cel puţin, este cumplit de greu de bifat cum trebuie). De asemenea, înscrierile au acoperit o plajă foarte largă de genuri – astfel am trecut prin gothic metal, alternative, indie/brit, progressive, punk, blues şi chiar şi psychedelic stuff. Toate executate cu mai multă sau mai puţină măiestrie, în funcţie de caz, dar care laolaltă alcătuiesc un foarte interesant mozaic al intereselor muzicale ale tineretului român, în ansamblu. Iar asta-i o dovadă a unei deschideri care-mi place maxim.

În al doilea rând, scepticismul meu s-a dovedit nefondat pentru că în finală, toate cele 6 trupe finaliste au făcut act de prezenţă fără nici o problemă, mai ales cele 4 ne-bucureştene pentru care m-am bucurat cel mai mult. Astfel, duminică seara, în El Grande Comandante, am avut parte atât de Sophisticated Lemons şi Pipes din Bucureşti, dar şi de Emaleth din Timişoara, Akantyss din Galaţi, F.A.M. din Bistriţa/Întorsura Buzăului şi Silver Proof din Târgu Secuiesc. Entry-urile tuturor trupelor pot fi ascultate aici, mie personal cel mai mult mi-au plăcut Akantyss, Pipes, F.A.M., Token (care, de altfel, au fost foarte aproape să intre în finală) şi Sophisticated Lemons, dar am rămas plăcut surprins şi de Methadone Skies şi Fever pentru originalitatea stilurilor şi curajul, să-i zic aşa, de a aborda aşa ceva.

Am ajuns duminică în El Grande Comandante pe la 5 şi ceva, exact la timp pentru a-i auzi pe cei de la Emaleth. Pipes şi Silver Proof cântaseră deja înainte şi mi-a părut rău că nu i-am prins, în special pe cei de la Pipes care se anunţau a fi ceva mai inediţi (acustici + violoncel, mi-a plăcut mult cum suna înregistrarea). Emaleth nu m-au încântat mai mult decât ce auzisem deja, trupa în ansamblu, ca trupă, nu sună rău, dar le lipseşte un “ceva” în compoziţii, cred. Oricum, bilă albă pentru “încăpăţânarea” de a cânta numai compoziţii proprii :) E un pas bun înainte. De asemenea, bilă albă pentru basistul lor care, la soundcheck, se “încălzea” cu o bucată din Schism de la Tool. Nice tastes.
Dacă Emaleth până la urmă n-au cântat nimic Tool, se pare că Akantyss veniseră chitiţi să-mi intre în graţii :)) Altfel nu-mi explic cum au putut să trântească două coveruri Guano Apes, Scratch the Pitch şi Pretty In Scarlet, unul după altul. Foarte fain executate, cu o tuşă de originalitate dată de clape şi de vocea Alexandrei. A urmat apoi piesa cu care s-au înscris, Sweet Lady Passion, pe care cumva n-o ascultasem înainte, însă după aceea a ajuns pe repeat. Nota 10 pentru compoziţie. Au încheiat apoi în forţă, cu The Show Must Go On a celor de la Queen, cântată şi de public (de unde la Guano Apes eram cam singurul care mai fredona, heheh).

La Sophisticated Lemons eram curios puţin, şi mi-a plăcut ce am auzit. Un soi de alternative/brit, foarte zbânţuibil, ce cumva reuşea să nu sune chiar ca o imitaţie palidă a unui sound importat de-afară. Ba chiar, pe alocuri, cu nişte artificii foarte faine la nivel compoziţional (nu mai ştiu acuma la ce mă refer, dar le ţin minte de la faţa locului că erau). De urmărit, de asemenea, pe viitor.
Ultimii pe scenă au urcat cei de la F.A.M., revelaţia serii, care au reuşit să surprindă audienţa printr-o interpretare curată, susţinută şi plină de nerv. Un blues cu accente hard ce părea complet neverosimil venind din instrumentele unor muzicieni atât de tineri, şi care totuşi suna impecabil. Trupa a oferit şi un show reuşit, cu stage theatrics de efect ce lipsesc din recuzita multor trupe care n-au înţeles până acum că un concert e mai mult decât o interpretare live. Pentru tot ce-au făcut oamenii ăia duminică, pentru solo-ul de tobe al lui Flavius, pentru Voodoo Child şi Little Wing… mă înclin în semn de respect.

Trupele câştigătoare ale serii au fost F.A.M. (marele premiu, cel mai bun chitarist, cel mai bun toboşar şi cel mai bun vocal), Sophisticated Lemons (premiul publicului şi cea mai bună prezenţă scenică) şi Akantyss (cel mai bun basist). Felicitări tuturor, atât câştigătorilor cât şi celor care doar au participat, finalişti sau nu, şi mult spor în continuare. Uite că totuşi viitorul muzical are pe ce se clădi :D
La sfârşit, după încă o intervenţie a celor de la F.A.M., cei de la byron au cântat şi ei, mai puţin decât într-un concert obişnuit, ca un fel de avanpremieră pentru aniversarea de 3 ani ce avea să aibă loc în curând. Poveşti de-acolo în viitorul cât mai apropiat.