Scobitori de porţelan

Mi-am adus aminte zilele astea că am rămas dator pe-aici câtorva oameni şi, nu în ultimul rând, mie. Pe lângă faptul că am cam lăsat de izbelişte locul ăsta lately (serios, mă întreb de câte ori oi mai tot pendula in and out, in and out – nici o revenire spectaculoasă văd că nu durează mai mult de câteva zile :)) and you can take that as an apology) nici prea multe chestii nu-mi treceau mie prin cap când mă gândeam “hmmm, şi-acuma despre ce să mai scriem?”. Şi-aşa am decis că na, dacă tot e să o fac odată şi odată, now is as good a time as any :) N-o să mai prea apar în primele pagini de Google search când s-o indexa chestia asta, dar na, dacă nu e faimă măcar bani şi femei să fie.

Vorbesc, desigur, de ceea ce a fost peNINsula 2009 pentru mine, festivalul ăla din miez de vară de la Tîrgu Mureş (cu â sau cu î? a little help here pls). Festival care-a venit la o săptămână după ArtMania de la Sibiu şi care a fost aşa, ca un fel de completare foarte cool a acestuia după o pauză de câteva zile de dormit în propriul pat. Adică ăla de acasă! Mare şi confortabil şi al meu.
La festival aveam o ţintă foarte precisă, şi anume pe cei de la Nine Inch Nails. Aşadar m-am dus fix pentru ziua aia, 25 iulie, nu pentru că that “big festival feeling” n-ar fi pe gustul meu, dar pentru mine muzica în sine e cel puţin la fel de importantă – iar de Tiesto şi de Prodigy puteam să mă lipsesc, cu tot riscul de a rata poate alţi artişti mai mici şi mai marfă. Şi oricum porţia de festival mare la care te duci de dragul de a te duce mi-o servisem deja în cadrul B’estfest, care v-am mai zis cât de reuşit a fost?

Am pornit de la premisa că un drum Bucureşti – Tg. Mureş (ha!) făcut cu trenul în ziua concertului ar fi fost o idee foarte, foarte proastă, aşa că am zis “hmm, de ce să nu facem şi o escală la Sighişoara, dacă tot suntem în zonă?” Şi-aşa de-abia începuse festivalul medieval şi voiam şi eu să arunc nişte ochi, după ce ediţia 2008 mă surprinsese relativ plăcut. Aşa că a rămas plecarea la Sighişoara stabilită pentru 24, cu câţiva prieteni aşteptându-mă acolo şi cu D-ra Ralu şi cu George deplasându-se în paralel, pe aceeaşi direcţie şi având ca ţintă, ca să vezi, tot pe Nine Inch Nails din ziua următoare.
Dimineaţa de 24 iulie 2009 a fost una dintre cele mai bizare din istoria recentă. Suficient să spun, fără a intra în detalii care poate ar face pe unii să-şi schimbe părerea foarte bună pe care-o au despre mine :)), că am reuşit să ratez trenul pe care voiam să-l iau (ăla de 10 fără un pic) şi a trebuit să zăbovesc taman până la ăla de 13,00. Noroc că-l aveam pe Neil Gaiman cu mine să-mi ţină de urât. Alas, însă! căci în România Intercity-urile funcţionează în regim de mocăniţă iar un drum ce pe hârtie durează 5 ore şi ceva pe teren tinde spre vreo 7. Astfel am păşit eu pe pământ sighişorean pe la vreo şapte jumate, timp suficient pentru ceilalţi doi co-NINişti să testeze câteva cazări la faţa locului şi să găsească una chiar surprinzător de decentă. Asta ca să contribuie la concluzia zilei, trasă de mine apud Ralu pe Twitter şi anume “sighisorenii-s oameni faini”.

Festivalul n-o fo, însă, aşa cum m-aş fi aşteptat, eu gândindu-mă la o oarecare pantă ascendentă ce parcă parcă se profila după ediţia anterioară. Dar nu, muci, pardon, de la atmosfera de bazar atât de nepotrivită cu settingul la Trooper cântând pe scena principală (serios, wtf?). De altfel, Trooper cântând în altă zi decât erau anunţaţi în program, văduvindu-i astfel pe cei trei fani ai formaţiei (ştiu, e o răutate ieftină) de un show exploziv al împăraţilor rockului românesc sau cum s-or mai fi autointitulând prin comunicate pompoase de presă. Skippable aşadar, şi relativ jenibil per ansamblu. Mi-a părut rău de idee şi de potenţialul ei, dar ce să te faci când sforile sunt trase de oameni fără strop de viziune?
O pizza bună la ceas de seară a reuşit, însă, să-mi readucă Sighişoara în graţii. Ar trebui să mai trec prin oraşul ăla şi când nu e plin de festivalişti. Dacă vrem medieval, încercăm la anul la Mediaş, cică e mai fain. Cert e că la finalul unei zile cu un drum lung, după ce am bătut pe jos cetatea Sighişoarei, după ce ne-am stins setea cu un vin de casă şi cu altele, un pat bun părea singura destinaţie viabilă – mai ales având în vedere ziua ce urma.

25 iulie 2009, Tg. Mureş, Nine Inch Nails.
În episodul următor, că e mult :)

Dacă nu-mi găsesc cuvintele cu care să încep presupun că e de bine, nu? Adică mno, cred că vreo cinci sau şase începuturi am tot scris şi tăiat până să-mi dau seama că mă chinui degeaba. Sunt unele lucruri despre care e greu să scrii, şi nu vreau să fiu înţeles aiurea cu chestia asta. Uite, de exemplu muzica Arcana – o ascult de ceva timp. Albume precum Dark Age of Reason sau Inner Pale Sun sau chiar şi Raspail, îngânate vreme de multe nopţi. Pe Dark Age of Reason, cel puţin, cred că-l ştiu pe de rost, la stilul ăla la care mi-ar fi greu să zic două, trei titluri de piese de pe el, dar ascultate le-aş recunoaşte imediat. Pentru că muzica asta, pentru mine cel puţin, e ceva subtil şi poate nepotrivit unei experienţe pe deplin conştiente – mai uşor e s-o laşi să se cuibărească în nişte cotloane mai ferite din fiinţa ta, pentru ca de-acolo să-ţi hrănească, pe nesimţite, starea de veghe.

Începând o altă idee, România este o ţară specială şi norocoasă. Iar acum las tot bagajul deoparte şi spun asta cât se poate de serios, având în minte un punct foarte clar. Pentru că în România există nişte organizatori precum Kogaionon şi DonisArt, care în numai doi ani au reuşit să se impună printre numele autohtone (bine, nu că ar fi o grămadă) prin spectacolele targetate pe un public extrem de restrâns şi, dacă mi-e permis, de sofisticat. Astfel, au trecut pragul României nume precum Arcana, Ataraxia, Ordo Rosarius Equilibrio, Rome, Spiritual Front, nume mari şi foarte mari dintr-o scenă restrânsă ca dimensiuni şi oarecum inaccesibilă publicului larg. În contextul în care în România, per ansamblu, nici măcar muzica metal, luată ca întreg, n-are cine ştie ce following, încercările de popularizare a unor genuri de nişă şi foarte nişă din tagma goth, darkwave, martial, industrial, neofolk ş.cl. ar părea poate o dulce amăgire. Şi totuşi uite că oamenii ăştia reuşesc, ei ştiu cum, să aducă aici artişti internaţionali ai acestor scene, punând ţara noastră în acest circuit restrâns, oarecum elitist, şi (glumind un pic) înfăptuind prin asta o minunată răzbunare poetică, atrăgând prin ineditul acestor evenimente grămezi de turişti străini.

Am ajuns în Braşov pe la 4 p.m., cu eterna întârziere marca CFR, şi am rămas surprins de cât de repede i-a surâs lui Andrei (care nici nu ştiam sigur dacă era în oraş) ideea de a mă însoţi la concert. Eu, cu toată sinceritatea, habar n-aveam la ce să mă aştept – nici măcar din partea Arcana, cu a căror faţă live eram complet nefamiliarizat. Cu curiozitatea asta am pornit spre Reduta, locul unde mai veniseră Arcana şi anul trecut (şi nu m-am dus că na, bac, Braşov, chestii stupide). Locul, de altfel, foarte potrivit pentru ce urma să vedem, suficient de mic şi de cozy cât să poată fi catalogat ca intim, totuşi suficient de mare cât să nu rămână nici un doritor pe afară. Când am ajuns noi rula un documentar despre Lisa Gerrard, jumătatea feminină din Dead Can Dance – trupa care, probabil, a influenţat cel mai mult scena darkwave/ambient. Scena era decorată bogat, cu tot felul de elemente de recuzită şi aranjamente florale (artificiale flori de câmp, for the most of them), un strop de kitsch, de opulenţă, ce în opinia mea cadrează perfect cu genul ăsta de muzică (de aceea Silver Church mi se pare o locaţie nemaipomenită pentru Dark Bombastic Evening). Pregătirile erau făcute pentru Narsilion, duo-ul catalan ce avea să deschidă seara şi, în chip ciudat, să o şi continue dar sub altă titulatură.

Nu mai ascultasem Narsilion, însă ce s-a petrecut în seara aia mi-a confirmat, oarecum, aşteptările. O muzică bogată, caldă, cu multă chitară acustică şi o vioară ocazională, susţinută de o imagistică fantasy. Fairy-tale music, i-aş zice, oscilând de la balade despre elfi şi prinţese (probabil, n-am cercetat versurile dar cel puţin asta era starea ce o transmiteau) la imnuri de luptă (având în completare stage theatrics cu săbii şi d-astea). Fain şi chiar engaging, de la un punct, singura chestie care m-a surprins (atât aici cât şi la celelalte prestaţii) fiind cât de mult era de fapt preînregistrat şi redat de clapă (sau de Mac, în cazul Arcana). Sigur, pentru un show 100% live ar mai fi fost nevoie de vreo 3 oameni pe scenă, însă ulterior mi-am dat seama că nu asta e de fapt ideea într-un concert de gen, contând în principal atmosfera, că doar de-aia îi zice “ambient”.
Următoarea trupă de pe afiş a fost Der Blaue Reiter – de fapt Narsilion cu altă pălărie, cei doi, Sathorys şi Lady Nott, explorând aici un stil total diferit, un martial/industrial cu inserţii folk şi ambient. Schimbarea de stil a fost reflectată şi pe scenă, dispărând multe din aranjamentele de dinainte, locul fiindu-le luat de nişte girofaruri portocalii de o parte şi de alta a scenei şi de mult, mult fum înecat într-o lumină albastră. Un intro ambiental şi cam spooky se auzea deja de ceva timp atunci când am avut, cred, cea mai atmosferică experienţă de la vreun concert. În ton cu tematica celui mai recent album, Nuclear Sun, care va fi lansat peste câteva zile şi care se axează pe catastrofa de la Cernobâl, trei indivizi îmbrăcaţi în costume albe anti-radiaţie au început să cerceteze scena şi pe cei din public, şuşotind între ei şi jucându-se cu lanternele ca într-un dans suprarealist. De mare efect. Scena a fost apoi ocupată de cei trei (duo-ul de bază plus încă o percuţionistă) pentru un spectacol straniu, axat foarte mult pe percuţie, în care câte o intervenţie de vioară a lui Lady Nott venea ca o gură de aer în toată rigoarea aceea intensă dată de percuţia aproape militărească. Abia aştept să ascult Nuclear Sun şi acasă.

Arcana au venit ca încununarea serii pentru mai toţi cei prezenţi. Cum mă aşteptam, Arcana live este mult diferită de cea ascultată noaptea acasă. La Reduta, muzicii lor i-a lipsit din întunecimea atât de savuroasă, însă în contrapondere a venit căldura degajată de oamenii de pe scenă. Oameni care-şi zâmbeau, râdeau şi ne mulţumeau sincer după câte vreo rundă de aplauze. Mi-a fost greu să pun o faţă umană muzicii Arcana, şi nici măcar acum, după ce i-am văzut, nu cred că am să pot, pentru că experienţele sunt atât de diferite. Am recunoscut piese precum “We Rise Above”, “Cantar de Procella”, “Invisible Motions”, “Outside Your World” şi “hitul”, dacă pot să-i zic aşa, “Source of Light” – interpretat chiar înainte de surpriza de la final (ultima piesă înainte de bis, cum ar fi venit). De bază în interpretare au fost vocile, asigurate de Peter, Ia şi Ann-Mari, şi percuţia, asigurată de Mattias. Separat, la clapă şi Mac stătea Stefan, oferind restul învelişului muzical. Suedezii au interpretat şi o piesă nouă, ce va fi lansată în curând pe un album-compilaţie, şi câteva piese de pe albumul solo al lui Peter, “A Wave of Bitterness”, apărut recent. Cel mai fain moment (mă rog, dincolo de “Source of Light”) a fost la final de tot, când Arcana i-au invitat pe scenă pe Sathorys şi Lady Nott pentru a interpreta împreună încă o piesă. Apoi, în aplauzele publicului, au părăsit cu toţii scena, nu înainte ca Ia să ne invite la afterparty-ul din Musik Cafe, “to share some drinks”.

La afterparty n-am mai ajuns, neputând refuza invitaţia de a împărţi un vin cu Denisa şi nişte prieteni, însă am plecat de la Braşov cu amintirea unui seri speciale – inedite şi cu stil. Cu o anticipaţie crescândă pentru Dark Bombastic Evening din decembrie, unde printre alţii or să vină Of the Wand and the Moon şi Rome. Nu în ultimul rând, cu promisiunea unor concerte extraordinare la anul, cu nume precum Irfan şi Agalloch. Şi, de ce nu, cu speranţa măreaţă dar nu neîntemeiată că, poate, în curând pe listă vor urma şi Tenhi :)

Povesteam mai demult despre ab4 şi cum reuşeau ei într-un fel foarte mişto să-mi reamintească de trecut. De fapt, mai mult decât o reamintire, o retrăire în prezent, dintr-o nouă perspectivă. Povesteam cum în muzica lor se mai găseşte, încă, o parte din adolescentul de mine; o parte care va rămâne mereu acolo, mereu nealterată, ca şi în cazul altor muzici cu care mi-am însoţit acea perioadă. Ei bine, pe o poziţie similară se situează Guano Apes.

Îi ascult cam de când au scos Walking on a Thin Line, şi cam tot de atunci îmi doream să-i văd odată live. Le-am apreciat mereu ambivalenţa – de fapt cam ăsta e marele avantaj al trupelor de alternative şi de rock, în general (faţă de majoritatea trupelor de metal, de exemplu): stilul le permite atât momente vesele, de feelgood, cât şi momente lirice, profunde. Orice trupă mişto de alternative/rock/hardcore/whatever are o jolly side şi o dark side, iar Guano Apes sunt un studiu de caz excelent. Bine, că tot poporu-i ştie după “Lords of the Boards”, “Open Your Eyes” şi “Big In Japan” e cu totul altceva, dar să rezumi trupa la astea trei momente e ca şi cum ai zice că reprezentativi pentru România sunt Dracula, Hagi şi Ceauşescu :) Însă parcurgându-le discografia, observi că nemţii ăştia duc toată teoria cu “jolly side şi dark side” la extrem (o trupă cu care i-aş compara, din punctul ăsta de vedere, ar fi System of a Down) – uneori sunt complet săriţi de pe fix, jucându-se la limita demenţei cu linii de bas şi versuri trăsnite, alteori erup într-un lirism dramatic, negru, aproape visceral. Numai la un concert de-al lor te poţi trezi urlând “diiiiick!!! you got no DIIIIIIICK!!!!”, pentru ca mai apoi să tremure pielea pe tine la un “nothing is good, I can’t explain… I turn myself into changes”.

Iar exact asta s-a întâmplat sâmbăta trecută :D
Abandonasem speranţele pentru un concert Guano Apes de când şi-au anunţat destrămarea, în 2005. Ulterior, ajunsesem să mă consolez cu ideea că na, mai bine un sfârşit mişto cu capul sus decât o agonie lălăită prelungită artificial. Şi mă obişnuisem, încet cu gândul. Şi parcă nu era chiar aşa de rău, la urma urmei. Iar când, prin primăvara asta, am văzut că erau confirmaţi la Nova Rock în Austria… na, în primele momente mi s-a părut prea frumos. Anul reunirilor a fost ăsta, băi. Uite ce efecte mişto are criza asupra muzicii. Needless to say, a urmat încă un letdown, văzând că Bucureştiul nu se afla nicăieri pe lista oraşelor în care trupa avea să cânte, apoi a urmat o vreme de planuri şi căutat oameni şi strâns bani pentru un mers la Sofia, pe 30 mai. N-a mai mers nici asta, aşa că vestea organizării Tuborg Green Fest (şi nu oricum, ci chiar cu primul headliner confirmat!) a venit ca cea mai grozavă chestie picată lately fix din cer. Cât despre cei care comentau că ce-i cu ţigănia aia care-l deranjează pe Cohen, să zică mersi că li s-au băgat minţile în cap celor de la Events mai devreme sau mai târziu. Cum paştele mă-sii să organizezi un concert cu aşa pretenţii în Piaţa Constituţiei?! Şi p-ormă să mai dai şi un comunicat îmbibat cu patetisme răsuflate, una din cele mai proaste PR-jobs văzute de mine în ultimul timp?

Dar deviez.
Am făcut act de prezenţă la Green Fest doar în cea de-a doua zi şi am fost surprins de cât de ok a fost organizată toată chestia în parcul ăla. Pentru că hai, totuşi, s-o spunem pe aia cinstită – Parcul Izvor e un eşec grosolan. Teren viran da, însă parc mi-e puţin jenă să-l numesc. Iar până n-o să beneficieze de un facelift substanţial, care să-l transforme într-un punct de interes veritabil, îmi pasă prea puţin de toată iarba care s-a dus dracului. Aşa, arăta totul ca o replică miniaturală a B’estfest-ului din vară – mai puţin celebrul praf care, într-adevăr, devenea câteodată o pacoste. Jetoanele erau mai ieftine (doar 4 lei), berea era ok iar la cortul berilor internaţionale am pierdut ceva timp gândindu-mă ce să încerc mai întâi. Nu ştiu micii cum or fi fost, dar din punct de vedere organizatoric (vorba vine, că nu ştiu cât e vina lor şi cât a trupelor care-au venit) singura chestie care mi-a displăcut a fost absenţa unui stand cu merchandise oficial (mă rog, în afară de chestiile de la Hard Rock Cafe si altele care oricum erau slabe rău).
Cu părere de rău i-am ratat pe ab4, dar mă consolez cu gândul că or să aibă lansare de album în viitorul apropiat :) Zdobii de după au fost simpatici, nu-i mai văzusem demult şi chiar m-au surprins plăcut cu basmul ăla al lor pus pe melodia pe care-a şutit-o Puff Daddy (pe vremea aia) de la Led Zeppelin. Despre The Herbaliser auzisem chestii bune de la multă lume şi mi-a plăcut, într-adevăr, melanjul lor fresh de ritmuri funky, jazzy, alternative. Însă parcă nerăbdarea pentru ce avea să vină era un pic prea mare ca să mă lase să savurez totul cum ar fi trebuit.

Şi în sfârşit, după probabil cea mai lungă jumătate de oră de anul ăsta, a început concertul pe care-l tot aşteptam eu de vreo 6 ani.
În forţă, cu “You Can’t Stop Me”. În faţa noastră o trupă energică, tânără încă, cu oameni mişto de tot. Citeam ulterior că “Guano Apes au şters cu Madonna pe jos” şi altele de genul. Comparaţii naşpa şi deplasate, oricât mi-ar părea de bine că oamenii ăştia chiar au fost apreciaţi sincer. Apples and oranges, anyone? Pe de altă parte, cum ziceam, nu pot decât să mă bucur că probabil primul concert rock al multora dintre cei prezenţi a fost unul atât de reuşit :D Iar aici trebuie, totuşi, să laud componenta “free” a festivalului – publicul n-ar fi fost nici pe departe la fel de numeros, iar la următorul concert nu pot decât să sper că vor plăti bilet destui oameni care au aflat de ei văzându-i pe gratis. Sau măcar prin word of mouth, la stilul “pfoai, ce bestial a fost la ăştia anu’ trecut!”
Pentru că a fost, într-adevăr. Playlistul a umblat prin toată discografia, cu accent parcă un pic mai mare pe primul şi ultimul album. Pe lângă hiturile despre care ziceam mai devreme, n-au lipsit nici “No Speech” sau “Break the Line” pe partea mai light, nici “Pretty In Scarlet” sau “Never Born” pe partea mai dark. “Money and Milk” de pe la început a fost o super-surpriză, iar poate cea mai aşteptată piesă de către unii fani a fost “We Use the Pain”, care a venit târziu de tot, tocmai în bis.
Apropo, încă o chestie, vizavi de motivele pentru care a început încet să mi se ia de “Lords of the Boards”. Cum frateee să chemi trupa la bis scandând exact titlul piesei pe care e clar că o vor cânta ultima? :)) Bine, na, poate chestia asta nu era evidentă decât pentru puţini, însă oricum, a fost un pic aiurea. Bine că a fost gălăgie, nu zic, şi s-a urlat oricum şi GUA-NO-AAAPES!!! şi WE-WANT-MOOORE!!! Dar ziceam şi eu.

În afară de acest mic detaliu, însă, publicul (ăla cu care-am intrat eu în contact, cel puţin, în faţa scenei) a fost dincolo de orice aşteptări. În sens bun, vreau să zic. A durat un pic până să îmi găsesc mood-ul de concert, însă atât muzica cât şi publicul au contribuit la o experienţă grozavă.
Să mă explic niţel.
Există muzici pe care se “face pogo” (urăsc termenul ăsta, dar sugeraţi-mi voi altă traducere pentru “moshing”, că “moşeşte” sună ca dracu). Apoi, există muzici pe care nu se “face pogo”. Mulţi idioţi nu ţin cont de chestia asta şi “fac pogo” pe orice muzică aud ei că are o chitară care sună mai rău, iar astfel ajungi la barbarisme de genul mosh pit la concerte My Dying Bride sau Nine Inch Nails. Cum idioţi de genul ăsta sunt de găsit la orice concert, your safest bet sunt concertele cu muzică ce chiar se pretează la aşa ceva, iar din fericire Guano Apes fac parte din categoria asta. Aşa că a fost mişto şi feelgood, chiar dacă uneori praful combinat cu fumul de la ţigările unora nu avea chiar cele mai faine efecte asupra sistemului respirator. Dar la naiba, dacă-i bal, bal să fie! Ne doftoricim noi acasă.

Din setul Guano Apes au lipsit “Sing That Song”, ca o tristeţe pentru mine, şi “Dödel Up”, ca o tristeţe pentru un individ tare simpatic care a mai stat jumate oră în faţa scenei după finalul concertului, cerând-o ălora care se apucaseră să strângă. Am avut însă piese noi care sună bine (“All I Wanna Do” sau “Hives Song”), piese vechi din tagma b-sides & rarities (“Allies” sau “Underwear”) şi, nu în ultimul rând, ni s-a făcut promisiunea unui nou album, la anul, însoţit de un nou turneu. Abia aştept să văd poza pe care şi-au făcut-o oamenii de pe scenă cu toată mulţimea aia nebună pe fundal :)

Very late edit: here it is -

Ce restart reuşit.

Setlistul concertului aici.
Înregistrări pe YouTube, mai bune sau mai proaste dar elocvente, aici.

Până una, alta eu mă pregătesc acum pentru o seară de ethereal ambient cu Arcana, aşa că relatările concertistice au să continue pe-aici o perioadă :D Şi, fireşte, Nine Inch Nails, de la care a trecut deja descurajant de mult timp.
’till next time…

What a dirty shirt…
WASH IT DOOOOWN!!!!

Din ciclul “băi, dacă nu fac asta acum, n-o mai fac niciodată”. De altfel, cred că după acelaşi principiu (sau unul asemănător) se ghida şi TVR când dădea Christmas Specials cu concertele de la ArtMania ’08 (dacă asta s-a întâmplat sau nu cu adevărat e mai puţin relevant, încerc să subliniez o idee). Diferenţa e că pentru Scobitori de Porţelan voi nu plătiţi încă nimic, dar vremurile prin care trecem sunt tulburi, nu-i aşa, iar situaţia aceasta s-ar putea să nu mai dureze mult.
:)

Scurta introducere fiind făcută, hai să trasăm cred că cel mai mare arc peste timp pe care l-am făcut vreodată pe-aici şi să ne îndreptăm spre ziua a doua de concerte de la ArtMania versiunea 4.0, new and improved.
De fapt povestea începe în prima noapte, după concertul Opeth, când trăgeam de gaşcă să mergem undeva la o bere. Aşa-mi plac grupurile mari, mai ales alea proaspăt formate, sunt ca o Românie în miniatură. Fiecare are o idee vagă asupra a ce vrea să facă, însă birocraţia mecanismelor sociologice îngheaţă orice iniţiativă concretă :) Am preferat atunci să o însoţesc pe Alexandra la o bere şi-o vorbă şi să mai cunosc nişte lume faină. Cu toată euforia lăsată în urmă de concertele de mai devreme, era teribil de greu să nu vorbeşti despre ce tocmai văzuseşi pe scenă. Că parcă ar fi fost ciudat…
Mai târziu, când după o scurtă plimbare nocturnă prin centru mă întorceam la pensiune cu Dan şi ceilalţi, am avut plăcerea să-i întâlnim pe Jukka şi Marco de la Nightwish ce părăseau foarte veseli locul unde cică se încinsese un afterparty. Hotelul unde erau cazaţi (ei şi toate celelalte trupe, dacă nu mă înşel) era fix în piaţa mare, în spatele scenei, lucru foarte cool fiindcă facilita tocmai astfel de întâlniri neaşteptate :) Mai devreme, de exemplu, stătuserăm de vorbă cu Andrew de la MDB, Anders de la Tristania şi invitatul lor Kjetil Nordhus de la Green Carnation (cel cu clean vocals). Experienţe mărunte de genul ăsta reuşesc să întregească atmosfera unui festival, iar pe mine, unul, mă umplu cu o tare faină energie pozitivă. Şi o stare de bine.

Cu starea asta de bine m-am trezit şi a doua zi, ce se anunţa a fi plăcută şi lejeră. Voiam să mă plimb mai mult prin oraş, lucru pe care nu-l prea făcusem acum doi ani, şi să trec şi pe la câteva expoziţii ce se anunţau interesante – namely “From a Dark Mind” a lui Aaron Stainthorpe de la MDB şi “Culoarea Sunetelor” a Andei Cofaru. Am ajuns relativ repede la Centrul Cultural Habitus (amenajat în subsolul bisericii catolice din Piaţa Mică – ştiam eu de ce îmi place oraşul ăsta), unde era expoziţia de fotografie şi artă digitală a lui Aaron. Catedrale, corbi şi domnişoare în negru, mă aşteptam eu. Catedrale, corbi şi domnişoare în negru am primit, însă şi mult mai mult. Fotografii simple, folosind mare parte din elementele-clişeu ale imagisticii gothic, însă lipsite de ostentaţia aceea kitschoasă – ca şi cum ar fi îndemnat la o redescoperire a farmecului lor iniţial. Apoi dimpotrivă, imagini photoshopate masiv, cu ură parcă, spre a ne ajuta să descoperim esenţa obiectelor tocmai prin supraîncărcarea acestora. În al treilea rând, câteva lucrări de sine stătătoare, ce nu semănau nici cu celelalte nici între ele, dintre care cel mai mult mi-a plăcut “Direction” – o creaţie despre procesul creaţiei. Referinţele meta, folosite cu cap, sunt aur curat – iar aici au picat la fix.
Şi da, pe site-ul http://www.azzron.com/ puteţi găsi fotografiile şi imaginile expuse, plus multe altele. În expoziţie erau, fireşte, considerabil mai mari :)

Apoi cu încă nişte lume am decis să mai descoperim şi noi oraşul. Plimbare lejeră prin centru, oprire la Catedrala Evanghelică. Afară, un grup enorm de tineri în tricouri roşii vizita turnul, împărţindu-se în grupuleţe mai mici. Ne-am tot întrebat ce-o fi fost cu ei, până când am urcat şi noi în turn şi am descoperit că erau cercetaşi francezi. Am intenţionat pentru nişte momente să intru în vorbă cu câţiva care am văzut că erau din Aquitania, dar am lăsat-o baltă la gândul că na, franceza mea nu mai e ce era odată ;))
Sus în turn panoramă superbă, oamenii in charge pe-acolo erau tare simpatici iar turişti străini erau cu grămezile, chiar şi neluându-i în calcul pe francezii de mai devreme.
Ajunşi jos am văzut că se cam apropia ora de intrare la festival, aşa că am luat-o spre Piaţa Mare. N-am reuşit să ajungem şi la expoziţia Andei Cofaru pentru că ni s-a zis de la intrare că era închis (?! în program apăreau toate deschise până la 18) aşa că ne-am îndreptat spre o terasă (care să nu fie “Bufniţa”) pentru prânz. Nu mai ştiu exact cum se chemau oamenii, dar aveau un foarte mişto “summer cocktail”. Which reminds me, încă n-am făcut rost de poze.

A venit vremea apoi pentru Piaţa Mare. Ştiam, din experienţa de ziua precedentă, că trebuia să evit berea (mă rog, “berea”, chestia aia jenantă pe care-o dădeau la dozator şi ziceau că-i Beck’s), aşa că m-am dus pentru început să inspectez oferta de îngheţată. Ghinionul meu că nici frigiderele nu funcţionau de foarte mult timp, însă cum am mai zis, ideea în sine mi s-a părut tare simpatică. Şi nu ştiu dacă am mai menţionat jetoanele, care nu numai că erau prezente, dar erau şi branduite cu ArtMania, nu cu Raiffeisen sau alte bălării. Aproape că aş fi păstrat unul ca suvenir :)
Subscribe eram chiar curios cum aveau să fie. Ştiam că mai trecuseră pe la noi de multe, multe ori, şi acum aveam şi eu, în sfârşit, ocazia să mă prind care-i faza cu ei. Energici oamenii, asta nu poate fi negat de nimeni, energici şi cu poftă de cântat. Pe latura muzicală, înţeleg cum funko/hardcore-ul băieţilor a fost înghiţit ceva mai greu de majoritatea celor prezenţi ;)) Tocmai de aceea, pe o muzică de mosheală şi crowd-surfing lumea cel mult dădea uşor din cap. Oricum, pe ansamblu au fost ok băieţii, am zis că o să-i mai ascult acasă dar n-am făcut-o până acum – promisiunea însă rămâne. S-au descurcat la dezmeticirea Pieţei, poate n-au fost tocmai cea mai inspirată alegere but they were cool enough.

Acuma de Pain nu ştiu ce să zic, am văzut că foarte multă lume s-a dus la festival pentru ei, nu m-aş fi aşteptat să aibă chiar genul ăsta de following. Ok muzica, iarăşi dintr-un film total diferit de celelalte trupe ale zilei (de unde prima zi fusese ceva mai omogenă). Catchy, aproape dance ca feeling uneori, totuşi cu suficient distors şi cu o voce suficient de “rea” încât metaliştilor trv să nu le fie jenă să dea din cap. Mai departe de scenă, unde nu era înghesuiala chiar aşa de mare, se desfăşurau adevărate regaluri de headbanging – a feast to watch. Pe scenă, Peter era frontmanul sobru care se mai lăsa, uneori, purtat de val, îndemnând publicul să facă la fel. Momentul aşteptat (de mine, cel puţin, dar nu cred că eram singurul) era featuring-ul cu Anette de la Nightwish – mai mult de curiozitate, să văd cum se prezintă tipa în ipostaza asta, în care multă lume zicea că îi stă mai bine decât în trupa ei. Ei bine… nu chiar, Anette a reuşit să fie destul de pe dinafară şi aici, cel puţin ca prezenţă scenică. Poor choice of wardrobe, mă întreb cum naiba nu s-a gândit tipa că un maiou fără bretele nu e chiar cea mai potrivită alegere atunci când vrei să şi sari şi să te zbânţui pe scenă ;)) Momentul a devenit aşadar unul comic, pentru mine cel puţin, şi deja mă gândeam cam în ce ţinută kitschoasă o apărea mai încolo pe scenă cu NW.

Cu finalul concertului Pain m-a izbit o sete teribilă, şi până la urmă mi-am călcat pe inimă şi am mers să-mi iau o bere, îmbătat de perspectiva a ceva bun şi rece. Coada era destul de mare şi se mărea văzând cu ochii, dar m-am aşezat totuşi la rând în ideea că na, e pe jetoane şi merge repede. Eh, şi cum stăteam eu aşteptând să-mi vină rândul văd că apare lângă mine un individ ceva mai în vârstă, dubios-looking, genul ăla de dubios, cu tenul închis, şort, maiou şi şlapi. Eu mă uit la el, el se uită la mine, eu mă uit la dozatorul de bere. Mai erau vreo patru sau cinci oameni înaintea mea, iar pe mine mă apucase brusc cheful de Ice Tea. Când colo, înainte să mai fac vreun gest, mă trezesc cu o bătaie pe umăr fix de la domnul în cauză, însoţit de un rânjet îngălbenit şi probabil fără câţiva dinţi n-am stat să analizez foarte atent.

“Auzi auzi… câţi mai cântă înainte de Nightwish?”
Io :|
“Păi… nimeni, acuma vin Nightwish.”
“Aaa… ei urmează, nu mai e nimeni înainte?”
“Nu, nu.”
“A, ce bine, abia aştept! Sunt cei mai meseriaşi Nightwish, abia aştept, nu ştiu ce-a mai trebuit să-i bage şi pe ăştia de umplutură înainte. Cei mai tari, frate. Ţie-ţi plac?”
“Ăă da, ascult de mult timp. Am fost şi la primul concert când au venit, acum cinci ani. Foarte fain.”
“Ooo, da, eu doar de-un an îi ştiu, da’ de-atunci numai asta ascult. Cei mai tari, frate, nu se compară cu ăştia de dinainte. Meseriaşi rău, abia aştept.”
Deeeci… mai ţineţi minte ce ziceam mai demult legat de extinderea bazei de fani? :))

Eh, şi până la urmă a venit timpul şi pentru ei. Trupa pe care n-am gustat-o de la început, ci abia după multe audiţii casual (aveam un prieten care încerca să mă convingă) şi câteva concerte vizionate. Ţin minte şi-acum revelionul 2004, când în loc de programe umoristice stupide eu mă uitam pe Pax TV la un concert Nightwish. Trupa care aproape mă dezamăgise cu lansarea lui Once, care suna atât de diferit de ce ştiam eu. Am avut nevoie de un concert şi mai multe ascultări atente ca să-mi dau seama ce album grozav este, de fapt. Trupa care a deschis, pentru mine, seria concertelor majore la care am participat, cu cel din 2004 de la Sala Palatului. Trupa care m-a ajutat, cu al ei Wishmaster, să trec peste dorul care mă mai apuca în unele nopţi, cât am stat vara următoare în Franţa. De ce nu, trupa pentru care am chiulit o zi întreagă de la liceu :)) Era înaintea concertului din 2005 când am participat la concursul organizat de fundaţia Aquarius, pentru care am trimis un eseu despre muzica Nightwish şi cum se raportează aceasta la lumea în care trăim. Împreună cu încă nişte norocoşi am câştigat invitaţii la concert şi acces la sesiunea de autografe de dinainte. În ziua aia (care era vineri, dacă nu mă înşel) m-am dus la Polivalentă de pe la prânz pentru a-mi ridica invitaţia şi a-i vedea cum vin. Singurul regret că n-am avut inspiraţia să rog pe cineva să-mi facă şi mie o poză cu ei, aia-i tot ce-mi mai lipseşte.
Aşadar o trupă alături de care am trăit destul de mult, o perioadă interesantă, cu amintiri chiar frumoase. O trupă care mai apoi s-a estompat pentru mine, după tot scandalul cu Tarja, şi a ajuns aşa, undeva în eşalonul doi, apoi în trei, foarte rar mai ascultându-i atent şi aproape niciodată ca înainte. Iar Dark Passion Play nu clicăie de nici un fel, şi probabil pentru mine n-o va mai face niciodată.

Concertul a fost exploziv. La propriu. Efecte pirotehnice pe care nici măcar nu le bănuiam posibile, artificii, flăcări, poc-poc, bum-bum, toate sincronizate pe ritm cu muzica. Impresionant, really – o parte a show-ului lor pe care niciodată n-am avut ocazia s-o văd şi care într-adevăr urlă a profesionalism desăvârşit. Sufletul, însă, se pierduse.
N-am să iau direcţia “Anette sucks”. Nu, tipa e ok, şi din fericire pentru ea e amuzantă, comunică bine cu publicul şi îl antrenează poate mai bine ca Tarja, pentru că-i lipseşte sobrietatea ei. Tarja te amuza când fugea pe scenă să prindă o duşcă de vodcă de la Jukka tocmai pentru că îi era atât de nespecific. Anette e simpatică şi sunt convins că are cele mai bune intenţii… dar se chinuie. Se chinuie tare să umple un gol prea mare pentru ea, şi se chinuie atât de vizibil încât mă întreb cât de sadic o fi Tuomas de o tot pune să treacă prin asta. Se vede în vestimentaţia de scenă, se vede în piesele cu linia melodică schimbată dar cel mai tare se vede în piesele unde linia melodică a rămas la fel, pentru că vocea ei se rupe la înălţimile gândite odinioară pentru Tarja. Nu înţeleg de ce nu au regândit toate piesele într-un registru mai jos, cu Marco (un vocal extrem de capabil) preluând o parte ceva mai mare din sarcini – dacă tipa ar cânta uneori cu o octavă mai jos ar fi ideal. E faină vocea Anettei, dar pur şi simplu nu e făcută pentru aşa ceva – acolo unde se desfăşoară în registrul ei natural, pe piese precum Sahara, Escapist, The Siren, Eva de pe CD, chiar şi Ever Dream sau Dead Boy’s Poem care-au fost adaptate mai ok, vocea e de acolo, se simte, e altfel dar se potriveşte, nu face notă discordantă. În cele mai multe cazuri, însă…
Zău, nu înţeleg ce-i în capul oamenilor ălora. Nu-mi dau seama ce se petrece cu trupa asta. Şi-mi pare rău. Au avut o ocazie unică de a se relansa, de a regândi totul din temelii, o ocazie pe care nu mulţi o au, şi totuşi au ratat-o, rămânând prea ancoraţi în trecut.

În rest, nu ştiu ce-ar mai fi de zis. Show-ul a fost intens dar scurt, cu mult, mult sub timpul de 100 de minute alocat în program. Au lipsit Ghost Love Score, Sleeping Sun, Kinslayer, în mod inexplicabil a lipsit şi The Islander, deşi e ultimul single (şi chiar o aşteptam, mult). Ca să nu mai zic că Dead Boy’s Poem a fost ciopârţită, dar nu ştiu dacă aşa o cântă mai nou sau a fost doar un accident. În schimb, la final au stat vreo câteva minute bune numai făcându-ne cu mâna şi plimbându-se pe scenă, felicitându-se între ei. Apoi linişte. Sfârşit.
Mai mult decât toate artificiile mi-au plăcut răţuştele de plastic pe care le-au primit Anette, Jukka şi, parcă, Marco din public la un moment dat. Dovadă că Anette ştie să se descurce cu un moment funny :) Sper doar să-şi găsească mai repede locul în trupă, de dragul tuturor.

Noaptea a trecut repede. La început cu o mult aşteptată Silva brună savurată cu gaşca în aer liber, în faţa Cramei studenţeşti, cu o senzaţie de băi, am făcut-o şi pe asta, cât de fain a fost până la urmă, mai venim. Apoi cu tot felul de nostalgii întreţinute de noapte şi de cerul de deasupra – “hehee, acu’ doi ani…”
Într-un final ne-am mutat sub acoperiş, la făcut de bagaje. A doua zi dimineaţa tanti de la pensiune, constatând că nu mai era lapte în bucătărie, avea să exclame:
“Vai, nu mai e lapte! L-aţi băut pe tot? Nu-mi închipuiam că rockerii beau atâta lapte!”

Mai târziu aveam să aflu că My Dying Bride au făcut, după concertul Opeth, after-party propriu taman în Tequila R&B, unde făcusem noi noapte albă înainte să plecăm acasă, acum doi ani. Life :)

Citeşte şi Volumul I.