Scobitori de porţelan

Revenim aşadar cu partea a doua a retrospectivei pe câmpii metalifere. Dacă aţi ratat partea întâi ruşinică, mergeţi şi parcurgeţi-o pe ea înainte de toate, că are şi înşiruirea asta o logică a ei. Mai mult sau mai puţin, în orice caz. Recapitulăm – de la 10 la 6 avem Amorphis, Sólstafir, Ava Inferi, Draconian şi Primordial. Continuăm cu…

5. Nightwish - Imaginaerum

WTF! Dacă mi-ai fi zis anul trecut că mă voi reapuca de ascultat Nightwish aş fi râs bine de tot. Adică ok, hai poate pe sărite un Wishmaster sau un Once din an în paşte aşa, de nostalgie, dar chestii noi? Mneah. Şi totuşi ceva s-a întâmplat (namely am rămas cu melodia de la “Storytime” blocată în cap câteva zile) şi am zis hai să vedem cum e, că m-a făcut curios.
Băi băieţi.
E cheesy şi over the top, normal, doar e Nightwish, dar e ATÂT de bine făcut! Balansul dintre formaţie şi orchestră e pur şi simplu minunat, iar o mare parte din audiţie ai foarte clar senzaţia că totul e de fapt coloana sonoră la ceva. Ceea ce de fapt şi este, sau mă rog, va fi. Pretextul ăsta cu coloana sonoră mi se pare excelent, fiindcă asta permite trupei să exploreze nişte zone în care n-au păşit până acum (şi probabil n-o vor mai face) iar rezultatul e spectaculos. Anette reuşeşte în sfârşit să sune a parte integrantă, ba uneori chiar a parte esenţială a formaţiei. Vezi în special două piese, cele mai mari surprize ale albumului, în care Nightwish ajung să cânte jazz (Slow, Love, Slow) respectiv dark cabaret (Scaretale). Absolut mindfucking, absolut neaşteptat, atât de refreshing. Abia aştept filmul.
“Scaretale”:


4. Opeth - Heritage

Albumul ăsta speram sincer să fie altceva, respectiv o continuare a direcţiei lui Watershed care la vremea lui m-a fermecat absolut iremediabil. De altfel Mikael a mărturisit că asta plănuia şi el iniţial, da’ nu i-a plăcut ce ieşea, a aruncat tot şi a luat-o de la zero. Sunt convins că astfel am ratat cel mai tare album de prog death al anilor 2010 cel puţin, dar na, nu te pui cu viziunile artistice. În schimb, aici avem un animal cu totul şi cu totul diferit de tot ce-au făcut Opeth până acum; mai degrabă progressive rock decât metal, de multe ori sună ca o versiune mai dark şi mai twisted de Porcupine Tree. Nu seamănă deloc cu Damnation, cealaltă incursiune în prog rock a trupei; pus lângă Heritage, Damnation pare destul de “vanilla”. Aici totul e alambicat, misterios, film noir-ish chiar pe alocuri. Foarte vizual, mai ales după ce vezi excelentul clip de la The Devil’s Orchard şi te prinzi cam ce imagini ar cadra cu muzica. Oricât nu ar fi ce mă aşteptam eu să fie, n-am cum să fiu dezamăgit de albumul ăsta, şi la cât de dement e n-are cum să nu-mi placă. Probabil albumul următor va fi fie chamber jazz, fie flamenco, deja am învăţat să nu mai am vreo aşteptare.
“I Feel the Dark”:


3. Oranssi Pazuzu – Kosmonument

De predecesorul său, Muukalainen Puhuu, m-am îndrăgostit instant acum doi ani şi de atunci tot aşteptam o continuare care să mă dea gata. Ei bine continuarea a venit, sub forma lui Kosmonument aici de faţă, dar am oarecare “sentimente amestecate” faţă de el, dacă mi-e permis calcul grosolan. Unul din lucrurile care mi-a plăcut teribil la predecesorul său era că abunda de o melodicitate foarte abil camuflată sub tonurile de chitară şi construcţiile psihedelice. Albumul ăsta în schimb e mai “raw”, mai dezgolit, mai minimalist; cere mult mai multe ascultări pentru a-i gusta atmosfera, care la rândul ei e mult mai rece şi mai aridă. Elementele definitorii pentru muzica trupei sunt în continuare prezente, iar Oranssi Pazuzu rămân una dintre cele mai originale formaţii pe care le-am auzit să iasă din rândurile blackerilor avangardişti. Albumul devine aşadar unul esenţial, dar neapărat ascultat împreună cu cel de dinaintea lui, pentru a-l pune în context. Putem zice că odată cu Muukalainen Puhuu un nou gen muzical a fost inventat, iar Kosmonument vine şi îi testează limitele.
“Komeetta”:


2. Forgotten Tomb – Under Saturn Retrograde

Italienii continuă direcţia de pe precedentul Negative Megalomania, cu piese mai multe şi mai scurte, distanţându-se şi mai tare de depressive/suicidal black-ul de pe la începuturi. Mie-mi place mult mai mult noua abordare, iar albumul ăsta reprezintă un melanj de stiluri foarte consistent şi expresiv – doom la bază (foarte early Katatonia-ish în general), cu nuanţe black, death şi delicioase tuşe punk, rock’n'roll şi chiar stoner. E unul din albumele alea cărora e foarte greu să le găsesc neajunsuri; e o plăcere de ascultat, divers, foarte melodic, cu vocal work foarte inspirat şi variat.
Când i-am văzut acum un an şi ceva, mi-au lăsat o super impresie – o trupă complexă, atipică, şi surprinzător de entertaining pe scenă. Cumva, albumul ăsta reuşeşte să redea aceeaşi impresie. Ca fun fact, Under Saturn Retrograde este primul album din istoria formaţiei care nu are o copertă alb-negru, lucru care precis are o însemnătate simbolică.
“Joyless”:


1. Altar of Plagues – Mammal

Monumental şi masiv. Enigmatic, întunecat, visceral.
Îmi aminteşte foarte tare de Isis, muzical vorbind – atmosfera rece, limpezimea pasajelor de respiro, construcţia progresivă a pieselor. Black-ul se simte cel mai pregnant în tobe; altfel, vocea este trecută în plan secund, specific post metal-ului în general, iar chitarele creează veritabile ziduri de sunet. I-am văzut toamna trecută la Kruna 1 şi efectiv aveam senzaţia unui uragan care urla şi mă plesnea peste faţă. De fapt, dacă ar fi să asemăn cu ceva muzica de pe Mammal, cam asta ar fi – o furtună pe mare, violentă, cu valuri uriaşe izbindu-se de stâncile de pe ţărm şi, din când în când, cu momente îndelung aşteptate dar înşelătoare de acalmie. Surprinzător de refreshing pentru cât e de dens. De încercat neapărat.
The wide distance tears me apart. Horses are rapid and ready.
“Feather & Bone”:


Şi cam aşa a decurs anul trecut în materie de metale mai mult sau mai puţin grele. Am mai ascultat câteva albume foarte bune care, dintr-un motiv sau altul, n-au încăput aici: Septic Flesh au scos un The Great Mass cu unele momente excelente, dar cam dens şi un pic prea ambiţios în ansamblu. Ajattara cu Murhat au reuşit performanţa de a redeveni ascultabili, după experimentul cel puţin dubios care a fost Noitumaa. ICS Vortex a scos în sfârşit album (Storm Seeker) cu proiectul solo omonim şi nu e rău deloc, un blackish prog quirky cu unele momente delicios de tongue in cheek; problema e că vocea lui Vortex devine destul de obositoare până spre final, şi în general sună alterată şi prelucrată excesiv. Leprous, de care n-auzisem până la concertul Amorphis din noiembrie, l-au scos pe Bilateral - prog metal foarte interesant, uşor schizoid, sună ca şi cum Ayreon şi Opeth ar fi avut un copil, cu Devin Townsend şi Mike Patton naşi de botez. Premiul pentru albumul schizoid al anului 2011 îl iau însă Unexpect pentru Fables of the Sleepless Empire, mult mai accesibil decât ce-au făcut până acum (am reuşit performanţa de a-l asculta cap-coadă din prima), cu unele momente sclipitoare; următorul cred că mă va da gata.

Şi cam atât. Anul ăsta aşteptăm Tool (!!!), Shape of Despair, Moonspell, Gojira, Katatonia, Akphaezya, Diablo Swing Orchestra, plus Hail Spirit Noir şi The Godspeed Society, două minuni pe care le-am descoperit recent – Google the hell out of them. (more…)

Anul ăsta cred că s-a petrecut ceva chimie ciudată prin creierul meu, pentru că m-am găsit ascultând mult mai puţină muzică decât de obicei. Nu ştiu dacă asta e o reacţie la information overload-ul la care mă supun constant, o măsură a deficitului de atenţie şi de concentrare de care mă cam văd suferind, sau pur şi simplu am ajuns la o oarecare suprasaturare, ca să nu-i zic blazare că sună urât. Ideea e că de multe ori mă surprindeam citind, lucrând sau uitându-mă la chestii pe net în cea mai desăvârşită linişte, lucru pe care-l sesizam apoi după câteva ore şi care mă punea pe gânduri. Sper să nu fie mai grav decât pare.
Mă voi gândi totuşi în săptămânile următoare cui să-i las moştenire colecţia mea de CD-uri, în caz c-o mierlesc înainte de vreme. Altceva mai de însemnătate nu prea am, poate în afară de nişte cărţi mişto, da’ pe alea puteţi să vă şi bateţi.

(Pauză publicitară nesimţită: superalbumele nemetalifere le-am consemnat pe Ginger Group, check them out also.)
Acestea fiind stabilite, să purcedem la chestia pentru care ne-am strâns aici.
First of all, o menţiune pentru cel mai mişto album din 2010 de care habar n-am avut la vremea lui, dar care ar fi prins topul de anul trecut aproape cu siguranţă (cel mai probabil dându-i afară pe Nervermore şi ducând următoarele 2, 3 albume cu o poziţie mai jos). Doamnelor şi domnilor,

Shaolin Death Squad - Five Deadly Venoms

N-am întâlnit multe formaţii-concept, şi de obicei e greu să faci ceva de genul ăsta şi să-ţi iasă bine (la dracu’, şi un album concept e greu de făcut ca lumea), însă texanilor ăstora le iese ceva senzaţional. Five Deadly Venoms se pare că e inspirat din filmul cu acelaşi nume, un clasic al filmelor cu arte marţiale, şi spune o poveste destul de interesantă, cu comploturi, trădări şi alte asemenea. Muzica e un progressive metal superb, melodic şi foarte digerabil, un pic teatral pe alocuri, aducând uneori aminte de chestii pe care le-ar face Patton sau Secret Chiefs 3. Dacă numele trupei, care mi se pare minim genial, nu v-a convins, try a bite. Se cheamă “Scorpion”:

De asemenea, un alt album superb al lui 2010 este After al lui Ihsahn. Prog metal de cea mai înaltă clasă, cu ceva avangardisme black şi mult saxofon – check it out musai (snippet).
And now, on to the fresh stuff.

10. Amorphis - The Beginning of Times

Nimic nemaiauzit, totuşi ceva mai heavy decât precedentul. Sună cam ca o recapitulare a influenţelor din ultimele trei albume; se simt aici şi tuşa folk din Eclipse, şi aroma gothic a lui Silent Waters, şi abordarea progressive a lui Skyforger. E clar că băieţii şi-au găsit nişa lor stilistică în care se simt super bine, şi ar fi un pic nedrept să zici că nu se pricep la ceea ce fac. Câteva elemente fac deliciul unei ascultări repetate: backing-ul vocal feminin, liniile melodice, construcţia pieselor în general. E un album melodios însă nu catchy; ţi se relevă după cel puţin 2, 3 ascultări, şi preferabil să fie ascultat cu versurile în faţă ca să desluşeşti povestea lui Väinämöinen. Bonus points pentru vocal work-ul de mare clasă, cu armonii foarte inspirate şi un Tomi Joutsen beton, ca de obicei. Şi dacă ciuliţi bine urechile, din când în când o să-l auziţi (din nou) pe Marco Hietala pe fundal.
“Beginning of Time”:

9. Sólstafir - Svartir Sandar

Am intrat greu “into it”, probabil şi din cauza vocii care e un pic acquired taste (trebuie să te obişnuieşti cu ea, în orice caz). Altfel, e primul album pe care-l ascult de la ei, deşi am mai tot auzit de trupă, şi ce se aude are o identitate destul de puternică. Un metal atmosferic, rece, greu de clasificat. Ceva black/shoegaze oricum, dar cu un surprinzător vibe rock’n'roll (aici bilă albă pentru bass), întrerupt de momente de soundscape şi drone. Îi văd cam ca o versiune glacială şi cumva mai “modernă”, mai puţin mistică, a celor de la Agalloch, având în comun o oarecare maiestuozitate sobră. Ca fun fact, nu ştiu dacă e pe bune sau am eu impresii, dar pot să jur că uneori vocea reciclează hook-uri şi melodii din cântece pop ale anilor ’90 (finalul de la “Ljós í Stormi”, de exemplu, mă duce cu gândul direct la “Take My Breath Away” de la Berlin). Aştept apariţia de la Alba Iulia din august, să vedem live ce şi cum.
“Ljós í Stormi”:

8. Ava Inferi - Onyx

Ştiam de ei ca fiind trupa în care-a ajuns Carmen Simões după ce i-a părăsit pe mult-plăcuţii de către mine Aenima, dar nu i-am prea ascultat până prin preajma concertului lor din Wings din primăvara asta. Deşi ar putea părea la o privire fugară, nu sunt în nici un caz vreun copy-paste de trupă gothic metal cu gagică la voce. De multe ori melodiile invocă o atmosferă funerară, dezolantă, iar vocea lui Carmen, distinsă şi adesea rece, pluteşte deasupra notelor instrumentale ca o tânguire de dincolo de vreun mormânt. Ştiu, repet ce-am zis şi la review-ul concertului, dar na, io unul sunt, aceleaşi impresii am şi oricum probabil că nu l-aţi citit :P În orice caz, un album întunecat, atmosferic, cu o minunată (şi rar întâlnită, de obicei) tentă macabră.
“Venice (In Fog)”:
Venice in Fog

7. Draconian - A Rose for the Apocalypse

Death/doom metal foarte bine făcut, merge pe direcţia precedentului Turning Season Within şi e parcă ceva mai curajos în abordarea elementelor doom (“Elysian Night” e un bun exemplu). Draconian sunt nişte veterani ai genului, şi mi se pare admirabil că reuşesc să rămână relevanţi în contextul în care stilul ăsta de doom modern a devenit foarte popular în ultima vreme, cu multe trupe excelente apărând cam pe aceeaşi felie. De asta îmi pare rău de plecarea recentă a Lisei – muzical vorbind nu mi se pare de neînlocuit şi cel puţin pentru mine vocea ei nu era principalul punct de atracţie al Draconian, dar sound-ul se consolidase foarte frumos şi organic în formula asta şi mă tem ca înlocuirea ei să nu strice ceva din chimia care a dus la aşa bijuterii întunecate. Time will tell, I guess. Mă bucur, în orice caz, că am reuşit să-i văd live la Alba Iulia la Dark Bombastic Evening-ul din vara trecută.
“The Drowning Age”:

6. Primordial - Redemption at the Puritan’s Hand

Mai puţin visceral şi impresionant ca To the Nameless Dead, însă ingredientele care fac muzica Primordial atât de specială sunt prezente în continuare: piesele ample, antemice, versurile cu parfum istoric, totuşi profunde şi relevante pentru societatea modernă, şi nu în ultimul rând vocea unică, puternică şi haunting a lui Alan Averill. Se simte un pic mai mult black metal în instrumentaţie şi voce, însă per ansamblu muzica se sustrage clasificărilor; nu e chiar black, nu e chiar doom, cert e doar că e incredibil de intensă, chiar dacă poate uneori pieselor le ia ceva mai mult să “pick up”. Live însă inconvenientul ăsta nu se simte, aşa cum am avut ocazia să mă conving la concertul din Wings de anul trecut. O trupă musai de văzut în concert, unde forţa melodiilor şi a mesajului creşte exponenţial. Iar acasă a se asculta cu versurile în faţă.
“Bloodied Yet Unbowed”:

Şi cam atât pentru prima tură, partea a 2-a peste câteva zile, hopefully încă în ianuarie. Mare surpriză pe locul I, plus încă o “revenire în graţii” la care chiar nu mă aşteptam. Şi-om vedea şi ce anticipăm pentru anul ăsta (deja am mirosit un album cu şanse la locul I pe 2012, haha).

…de fapt se cer, că-s mai multe lucruri.
Însă 1. cel mai important şi înainte de toate, se cere rupt cercul ăsta păcătos din care nu mai pot naibii să ies de vreo două săptămâni încoace şi care se manifestă prin incapacitate de a ataca tastatura de faţă cu o pagină goală de WordPress, sau de Word, sau chiar şi de Notepad.

Bun. Acum că am tăiat din nou copca (pentru că gheaţa era spartă demult, nu?) hai să facem şi o listă de priorităţi. Bine, priorităţi pe terenul ăsta de joacă, teren care el în sine n-ar trebui să se afle pe o poziţie foarte înaltă în ierarhia priorităţilor. Însă! celelalte nu prea sunt “de joacă”, iar cum ziceam, boala se cere tratată.
Mă rog, boala. Incapacitatea. Handicapul :))

Deci priorităţi, cum spuneam. Sunt restant cel puţin cu cronica unui concert, atât cât mi-oi mai aminti din el. În rest cel puţin alte două articole ale căror idei îmi zac de vreo două săptămâni pe desktop sub formă de sticky note – codenamed valorile, nostalgia, coolness, filme, stătut. N-ar fi exclus să fi ajuns deja la punctul în care să nu mai ştiu de fapt ce voiam să zic în fiecare şi să mă uit ca boul încercând să-mi dau seama la ce mă gândeam. Însă nu vreau să fac testul ăsta acum.
Apoi, trebuie gândită o strategie.

Unul din planurile mele de viitor apropiat este să fac o casă a lor pentru articolele legate de muzică. Adică să extind, să organizez şi să branduiesc tarlaua. Şi, de ce nu, să mă apuc să caut colaboratori (deja mă gândesc la câţiva and they have no idea about it, heheh). Site-ul e în mare parte construit într-o formă mai mult sau mai puţin preliminară – oricum funcţionalitatea e o chestie care se tweak-uieşte din mers. Ca să fiu a tease, există deja sub formă de subdomeniu de test g****d.kozminovici.ro şi va trece pe nume propriu în curând (nu zic cum îl cheamă acum pentru că oricum numai layout-ul e în lucru, restul e lorem ipsum). Cert e că I’m pretty excited about it (muuult mai excited decât de alte lucruri teoretic mai presante, gen l****ţă, ceea ce spune foarte multe, nu-i aşa, despre felul mai mult sau mai puţin anormal în care-mi funcţionează capul) şi cam abia aştept să get the ball rolling. Tot proiectul e pornit din pură ambiţie personală – pentru că pe netul românesc se scrie mult, mult prea puţin despre muzică. Şi în special despre muzica românească. Iar aici mă refer la “să se scrie” adică pe bune, generare de conţinut original, analize, opinii şi pornire de discuţii. Căci copy/paste după comunicate e uşor să faci, de atunci când cauţi un concert pe Google găseşti 5 pagini cu comunicatul de presă dar nici măcar o amărâtă de cronică.

Sigur, problema care se pune este dacă există şi oameni care să vrea să citească despre aşa ceva, pentru că în puţinele locuri în care se mai face pe bune o cronică de album, de concert sau chiar şi câte-un interviu feedback-ul este îngrijorător de aproape de zero. Nici un comentariu şi câteva like-uri răzleţe pe Facebook (care dacă e să fim sinceri nu prea pot fi trecute ca “feedback”). Dacă ar fi după mine nici n-aş implementa funcţionalităţi de Facebook pe site, că printr-un like se omoară şi bruma aia comentarii pe care-o mai primeai, dar din păcate alegerea asta ar însemna sinucidere din faşă.
Of, social media, ce faci tu din Internet şi din oameni. Am ajuns să ne modelăm noi după cum funcţionezi tu, ce absurd.

Apropo de absurd şi complet offtopic – de 5 minute sunt fascinat de absurditatea construcţiei “mult prea puţin” care, totuşi, e perfect validă în limba română. Ce mindfuck trebuie să fie pentru un străin.

Well, în principiu cam asta e. Mai aveam eu multe idei, inclusiv o încheiere mişto, dar mi-au fugt din minte. Zilele de luni au efectul ăsta.
Ah, mai vreau să menţionez că am dat o fugă acum două săptămâni la târgul SF&F Final Frontier special ca să-mi iau antologia-eveniment Steampunk: A doua revoluţie, prima explorare românească a subgenului ăsta literar. O să vorbesc mai pe larg despre ea când o termin (mai am vreo patru povestiri şi prea puţin timp), însă pot să spun de pe-acum că volumul este un must have pentru orice cititor care-a cochetat măcar puţin cu ficţiunea speculativă. Un regal de istorie alternativă cu atât mai savuros cu cât acţiunile tuturor povestirilor se petrec în spaţiul românesc, prilej de subtilităţi şi de paralele grozave. Amazing stuff.

So long, then :) And not too long a long, hopefully.