Scobitori de porţelan

Aproape la propriu, căci atunci când trebuie să ajungi pentru prima oară într-un club în care n-ai mai fost precis îți vei petrece până la jumătate de oră bâjbâind pe străduțe, căutând numere, firme luminoase și întrebându-te pe cine ai putea să suni ca să te îndrume. Sau cel puțin așa pățesc eu aproape întotdeauna, nu-i exclus să am o relație ceva mai specială cu orientarea în spațiu.
Norocul meu că mi-am petrecut 4 ani de liceu în perimetrul adiacent Wings Club, așa că vineri seara bâjbâiala n-a fost chiar atât de acută precum ar fi putut fi. Prima impresie – hmm, am intrat bine? Un bar și mese cu lume vorbăreață, nici un semn că acolo urma să se petreacă un concert Rain District. Dar hai să mai insistăm, zic. Uu, garderobă, nice. Ah, uite lume care stă la bilete. Uite chiar și niște oameni cunoscuți. Da băi, aici e.
A doua impresie – Wings e un loc mare. Clubul propriu-zis e măricel și înalt, la o privire fugară putând găzdui lejer vreo 300 și ceva de oameni. În ideea asta îl văd ca o variantă mai mult decât decentă pentru concerte relativ mici (nișă oricum văduvită după dispariția Suburbiei), muuult mai ok decât meschinul Control sau întortocheatul Kulturhaus. Adăugăm și o serie de concerte interesante la început de an și ne-am făcut cu încă un hotspot de activitate concertistică pe care să-l urmărim. Singurul bai major – lipsa unui spațiu de backstage, iar pentru o trupă asta contează destul de mult. Sper că au de gând să remedieze aspectul ăsta într-un fel sau altul, că e păcat.
And now on to the band of the evening, ladies and gentlemen.

Rain District (Alex Purje – voce, chitară; Ștefan Panea – chitară, sintetizator; George Dobre – bas; Alex Ghiță – tobe) sunt o trupă de care dai greu. În primul rând live, pentru că nu cântă tocmai des, iar atunci când o fac au un talent uncanny de a se suprapune peste alte evenimente (experiența mea, cel puțin :)) ). În al doilea rând, pentru că au lansat în 2009 un album foarte reușit de care m-am chinuit cam jumate an să fac rost în variantă digitală și abia acum două zile, cu prilejul sus numitului concert, am reușit să-l posed și sub formă de CD, așa cum e frumos. Muzical, trupa propune ceva tare interesant: un soi de grunge electro post-rock ce îmbină bucăți de rocking out loud cu pasaje sintetice, ambientale. Personal consider că, măcar pentru scena românească, e destul de groundbreaking ce-au făcut băieții pe numitul album Sounds I Hide, așa că până să vă plictisiți prea tare am să vă trimit pe last.fm ca să îl descărcați că tocmai l-au pus la free download. E fresh, moody, grungy, give it a try.
Dacă știți deja albumul, o să aibă sens să vă zic că Rain District sunt mult mai zgomotoși live. În piesele înregistrate, componenta grunge se adulmecă, se gustă, însă trebuie cu adevărat să-i vezi ca să-ți dai seama pe bune cam ce au băieții în cap. De câteva ori mi-au lăsat senzația unei trupe de ceva noise care-a zis “băi, ce-ar fi să facem noi și niște cântece de-adevăratelea?” – fără îndoială influența post-rock ce se simte în chitare și, ocazional, în percuție. Însă cele mai puternice filoane vin din alternativul anilor ’90, via Alice In Chains și Pearl Jam, cu multă energie consumată în mișcarea scenică și în abuzarea instrumentelor. Și apoi mai e sintetizatorul, care leagă și aduce cumva împreună tot ce fac oamenii pe viu cu instrumentele.

Au început cu “Frank Miller”, o piesă instrumentală off-the-record care-a stabilit tonul în care avea să se desfășoare concertul: murdar, gălăgios, deconstructivist :)) Ok, exagerez puțin de dragul imaginii și nu știu dacă aspectul de “murdar, gălăgios” a fost dorit de trupă sau a contribuit și sonorizarea clubului – presupun că puțin din ambele – însă Rain District m-au surprins cât se poate de plăcut prin atitudine și abordare. Cel mai mare păcat al serii a fost că în Wings Club ar mai fi încăput încă foarte, foarte multă lume, pentru că trupa a oferit un show care pe bune că se preta la un public de măcar câteva sute de oameni. Putem să mai îndulcim din amar luând în calcul variabilele “club nou” și “sesiune”, dar tot păcat a fost.
S-au cântat mai puține piese cunoscute de pe Sounds I Hide decât m-aș fi așteptat: superhitul “Sound of Mind”, oarecum emblematic pentru stilul trupei, “Rain Sparkling Crystograms” pe stil ambiental/post-rock sau “Deep Blue Sky”, prima lor piesă dacă am înțeles bine. A lipsit de exemplu “Change Sides”, buhuhu.

Am avut parte în schimb de o doză bună de piese de pe următorul disc la care se lucrează, The Water Side of Blue, semn că băieții se țin de treabă. Despre disc am aflat că din motive financiare o să se tragă live și o să fie mai “raw”, dar Alex Purje era într-un mood foarte entuziast și optimist, asigurându-ne că 2011 o să fie un an tare mișto. Well, dacă zice el, așteptăm :D Printre altele, au făcut impresie piese precum “Lonely Walk” sau “The Door Behind the Wall”, ceva mai viscerale și parcă cu ceva mai puține elemente electronice, dar și piesa ce dă titlul albumului. Iar ca “special goodies” am avut parte pe la mijlocul concertului de un intermezzo de “one man show”, Purje interpretând câteva piese singur la chitară (ajutat din când în când și de Alex de la tobe, când noi ne-apucam să batem din palme out of tempo și mai mult îl încurcam). Printre ele “Rooster” de la Alice in Chains, cu tot cu o destul de convingătoare personificare vocală a lui Layne – dovadă a unei influențe care nu poate decât să-mi placă.

Seara s-a încheiat cu “Flatline” la bis, o piesă “ca tripul unui șaman, unu’ de-ăla adevărat, din Grand Canyon”, pentru care George și Alex Purje au schimbat între ei basul și chitara. Și apoi gata, mulțumim, am fost minunați (deși na, puteam fi mai mulți). Eu m-am bucurat în sinea mea că eram o față nouă la un concert de-al lor, fiindcă am înțeles că oamenii care merg să-i vadă sunt cam aceiași mereu. Of, boala tuturor trupelor mișto. Nu știu ce e mai greu, să faci muzica să ajungă la urechile ascultătorilor potențiali? Să scoți oamenii din casă? Să-i faci să dea acolo, 10, 15, 20 de lei pe un bilet? Toate trei? Altceva?
Mă enervează câte trupe autohtone foarte bune există, care merită văzute și ascultate, iar în același timp mindsetul preponderent e “nu se face muzică bună în România”, fie din neștiință pură fie dintr-o aroganță de-aia cruntă gen “păi ăștia oricum n-or să fie niciodată la nivelul ălora din afară, așa că n-are nici un rost să-i ascult”.
AARGH!

Dincolo de asta, țineți mintele numele de Rain District și bifați-l când ajunge prin preajma voastră, că merită.
Ca să aflați de ce merită, băgați o ureche la albumul lor de debut care poate fi descărcat gratis de aici.

…Asta pentru că titlul extrem de obvious și de mișto a fost deja luat de cei de la The gig :))

Mi-a fost tare dor de cei de la ab4, pe care nu-i mai văzusem…
Moment în care fac o pauză să mă gândesc, pentru că sincer nu mai știu. Am puternica senzație că i-am mai văzut cândva în trecutul oarecum recent, însă backtrackuind prin eventuri de last.fm și articole de pe no.3 concluzia e că ultima dată a fost la unplugged-ul ăla mișto din Fabrica. Fuuuck, atât de mult să fi trecut? :))
Și oarecum are sens, că-n 2009 la Green Fest i-am ratat iar la aniversarea de 10 ani n-am putut să ajung din motive de Dark Bombastic Evening.
Wow.

Așa că nu m-am înșelat deloc atunci când am văzut concertele anunțate de anul ăsta și-am zis “frate, sesiune, nesesiune, se cere!”. Și uite-așa am avut parte de porție dublă de ab4; o dată în formulă unplugged + guests, apoi în formulă electrică și zgomotoasă. And they kicked serious amounts of ass pe ambele stiluri.
La Sala Radio, cu ocazia ShortsUp, am făcut eu cum am făcut de am ajuns ceva mai târziu. Din fericire partea de scurt-metraje era programată de la început, iar cum ăsta nu era nicidecum scopul prezenței mele acolo am zis că nu-i mare bai. Na, asta e, nu mă consider mare brânză de cinefil și oricâtă stimă aș purta evenimentelor de gen care văd că sunt tot mai prolifice (Next, ShortsUp etc.) și oamenilor care le organizează, it just doesn’t click. Așa că din punctul meu de vedere, am avut niște scurt-metraje ca bonus înainte de concert iar asta a fost excelent, plus că majoritatea mi-au plăcut mult iar în afară de Povestea de la scara C a lui Cristian Nemescu nu mai știam nici unul, după cum era de așteptat. Cel mai tare a fost de departe Ahate Pasa, un mockumentary savuros despre rolul extrem de important pe care-l ocupă rațele în estetica cinematografică. Moar liek “quackumentary”, amirite? Partea cea mai amuzantă a fost că în sală subtitrările erau decalate masiv, narațiunea era în bască ceea ce nu ajuta deloc, și totuși lumea râdea în hohote. Deci da.

Cei patru abepatri (Doru Trăscău – chitară & voce, Enrico D’Angelosante – chitară, Antonio Bonansingo – bass și Dorian Cazacu – tobe; sunt convins că-i știți, da’ vreau și io să apar mai bine în Google, haha) s-au instalat pe scenă după ce-a fost proiectat clipul de la arhicunoscuta și emblematica “Hol” (deși, ca o notă personală, mi s-ar fi părut puțin mai appropriate să ruleze clipul de la “Cold”, dacă tot începusem cu Nemescu). Sala Radio era full iar scena era amenajată elegant, cu niște lumini plăcute. Și apoi am început, frumos, cu “Song 1″, superpiesă de pe deja-nu-chiar-atât-de-recentul EP Burst Into Life, semn discret că bine bine, ab4 tinereți frumoase, dar hai să ne uităm puțin și înspre viitor, hm?
Spectacolul de la Sala Radio a fost special din mai multe puncte de vedere. Sigur, setting-ul, publicul (printre care probabil erau destui oameni invers decât mine, veniți pentru filme și habar n-având cine-s ăia care cântă), invitații. Însă mi-a plăcut că și trupa a acknowledged cumva chestia asta, pregătind un setlist aproape ca de best of. Probabil că și cei 10 ani proaspăt aniversați au avut ceva influență, însă felul în care ab4 s-au plimbat în seara respectivă prin toată istoria lor mi-a plăcut maxim. Mai ales când versurile pieselor de pe Toxic, în special, mai contrastau cu atmosfera puțin mai “scorțoasă” impusă de locație, împingându-l și pe Doru să recunoască, apropo de “Gepilă”, că nimeni n-a știut vreodată ce înseamnă versurile alea.

Invitații s-au integrat cu toții minunat în peisaj, aducând un discret și potrivit lustru “clasic” muzicii celor patru. Cel mai mult mi-a plăcut de “Hol” feat. Oana Mariș la oboi, pentru că superhitul pe care-l știe toată lumea (și care rareori mai reușește să surprindă – vorbesc acum în general, cam toate trupele au una, două piese de genul ăsta) a ieșit complet transformat, antrenând bucuria sinceră a unei redescoperiri. “Come” și “m.t.v.”, care deja aveau un parfum mai baladesc, s-au bucurat și ele de contribuția lui Ștefan Barbu la vioară, respectiv a lui Vlaicu Golcea la pian (pe care din păcate nu l-am auzit chiar atât de bine). Iar același Vlaicu Golcea a cântat și la contrabas, alături de Daniel Ivașcu la percuție, pe cea mai mișto din cel de-al doilea val de piese noi ab4 (așa numitul Rome EP): “Never Been a Liar”. Prima dată când am auzit-o credeam că-i cover după ceva post-punkeri cu aspirații retro, dar nu, e chiar a lor, iar asta e dovada a cât de mult s-a maturizat și s-a diversificat sound-ul trupei în ultimii ani.
În rest, n-au lipsit alte piese multiubite de pe Broken Trust – my heart-opening “Rising Stars” și o minunată “Missing Parts” cu dedicație; fără “Break”, dar mă gândeam că na, e ok, precis o cântă la ăla zbuciumat de săptămâna viitoare. Trupa ne-a tratat și cu niște coveruri asortate – un neașteptat și emoționant “Hurt” de la Nine Inch Nails apud. Johnny Cash, un “Where Is My Mind” spre deliciul fanelor care-au descoperit Pixies via Placebo (har har) și un “Lightning Crashes” cu ocazia căruia am descoperit și eu Live, la fel cum la ultimul unplugged ab4 descoperisem Editors via “The Racing Rats”. Coolness, I say.
Unele peste altele, sâmbătă 22 a fost o zi de ținut minte. Și poate chiar de rememorat, pentru că cică s-ar fi și filmat și n-am să zic mai multe, ’cause I don’t wanna jinx it. Dar cine n-a venit a pierdut un spectacol inedit al unei trupe românești emblematice, iar mie mi-a alinat complet dezamăgirea că n-am putut să ajung la concertul aniversar.

După aceea, joi în Control s-a petrecut seara a doua. În cadru mai underground și mai familiar, mai “acasă”, unde în sfârșit lumea putea să se miște și să glăsuiască mai cu spor (la Sala Radio mai avuseseră unii niște tentative, dar fără mare succes). De data asta setlistul s-a axat mai mult pe noutăți, dându-mi strania senzație că văd o trupă nouă, care nu e chiar ab4, nu e nici Mono Jacks, dar care mai făcea ocazional coveruri de la cea dintâi. Sigur, un “Born to Learn” sau o “Meidinrumenia” au fost suficiente ca să mă simt iar ca la 13 ani, însă per ansamblu that teenage feeling was gone. Ceea ce na, e un lucru natural, trecutul rămâne încet încet ancorat în poze, cuvinte și CD-uri în timp ce oamenii pășesc cu entuziasm spre viitor. Mă și gândesc ce șoc o să fie, cel mai probabil, viitorul album Guano Apes, că și ei tot în 2003 l-au scos pe ultimul :))
Însă a fost frumos. Până la urmă n-au mai cântat “Break” și nici măcar “Preferences”, dar energia venită dinspre scenă a fost grozavă. Și îndrăznesc să zic că nici publicul nu s-a lăsat mai prejos.

Ascultați câteva din piesele noi de la ab4 aici. În deschidere joi au cântat și cei de la Sketch (Myspace) pe care îi știam de la preselecția pentru byron – Rock Your High School și al căror chitarist Mircea e foarte tare. Be sure to keep an eye on them as well.

Pentru căci deja a apărut şi cronica oficială a organizatorilor, ceea ce ar trebui să-mi fie suficient semnal că am cam întârziat cu bucata asta de relatare :)) Plus că iniţial zisesem că voi scrie episodul ăsta chiar în noaptea respectivă, dar nu te pui cu ispita unui pat călduros.

Ideea e că săptămâna trecută s-a petrecut cea de-a doua ediţie a ceea ce deja devine un eveniment recurent de mare calibru pe scena darkwave/martial/neofolk europeană. Dark Bombastic Evening s-a născut în 2009, parte din conceptul “serilor speciale” organizate de Kogaionon şi DonisArt. Evenimentul a căpătat încet, încet o viaţă a lui, agregând în jurul său o comunitate internaţională de fani, şi iată că anul ăsta a venit vremea pentru cea de-a doua ediţie. De data asta un festival în toată regula, cu două zile de desfăşurare şi 10 trupe în lineup-ul original. Bine, că în cele din urmă am ajuns să vedem 7 trupe şi jumătate e altă poveste, cam tristă dar na, neprevăzutul se mai întâmplă.

Prima schimbare faţă de anul trecut a fost locaţia – Kulturhaus în loc de Silver Church – un loc mai “mare” dar, paradoxal, mai mic, mai înghesuit şi predispus la a pune în funcţiune câteva claustrofobii. A fost însă ok, pentru că a doua mare schimbare faţă de anul trecut a fost chiar publicul, mai puţin numeros în fiecare dintre cele două seri de concerte. Sigur, treaba asta e relativă, pentru că nu ştiu câţi oameni au venit la ambele seri şi câţi doar la una, dar de unde la evenimentul de anul trecut prezenţa se ridica pe la vreo 600, anul ăsta au fost cam 300 şi ceva de oameni în fiecare seară, parcă sensibil mai mulţi în cea de-a doua. Cauze pot fi multe, de la abordarea mult mai eterogenă a stilurilor muzicale (de unde anul trecut nişa era cam una singură) la preţul destul de mare al biletului. Totally worth it, judecând în perspectivă (chiar şi fără mult aşteptaţii Sol Invictus şi ai noştri Sunset in the 12th House despre care eram tare, tare curios), dar na – cu aspectele financiare nu te pui.

Prima seară a început cu Desiderii Marginis (myspace), proiectul dark ambient al suedezului Johan Levin. Cu o discografie destul de bogată dintre care mare parte la labelul-cult Cold Meat Industry, Levin a prezentat o muzică ce mi s-ar fi părut foarte potrivită pentru audiţii nocturne, acasă. De asta show-ul Desiderii Marginis consider că a dat cam cu virgulă, oricât de bună ar fi fost muzica (şi pe alocuri unele bucăţi mi-au plăcut foarte tare). Dar e greu să vii cu o muzică aproape eminamente sintetică şi s-o prezinţi live unui public; dacă mai eşti şi un singur om, chestia asta te cam reduce la a te juca de unul singur în spatele unui pupitru, de unde mai e un singur pas până la da pur şi simplu drumul unui CD. Proiecţiile (din “Metropolisul” lui Fritz Lang) au fost un gimmick interesant, dar n-au reuşit să dea o formă întregului show. Un warm-up plăcut, dar cam atât în ceea ce mă priveşte.

Dar aşa cum e frumos, ce s-a petrecut în următoarea oră şi jumătate avea să compenseze atât pentru lipsa de vlagă a show-ului precedent cât şi pentru lipsa din line-up a celor de la Sunset in the 12th House, preţul biletului, locaţia nefericită, criza economică, you name it. Pentru că grecii de la Dirty Granny Tales (myspace) au venit şi au spulberat scena, lăsând în urmă un public buimac care nu prea era sigur ce naiba tocmai se întâmplase.

Să mă explic.
Eram oarecum familiarizat de dinainte cu conceptul trupei. De fapt, mai corect ar fi să zic că ştiam că au un concept şi că în show-urile live folosesc un arsenal destul de neconvenţional, inclusiv marionete, o coregrafie studiată şi alte elemente de scenografie ce ar ţine mai degrabă de un spectacol de teatru. Dar nu ştiam aproape nimic despre muzică şi nici nu eram foarte sigur cum anume este conceptul ăla pus în aplicare. Iar după ce i-am văzut m-am felicitat pentru că nu i-am căutat pe Youtube sau alte chestii de genul – pentru că în comparaţie cu ce se vede live, orice filmare sau descriere este nimicită.
Din punct de vedere muzical, Dirty Granny Tales evoluează undeva la intersecţia unor genuri ca dark cabaret sau freak folk, cu ceva urme de influenţă black metal. Am auzit ceva comparaţii cu Tiger Lillies şi chiar şi cu Devil Doll, dar ce fac oamenii ăştia mi se pare pe cinstite într-o ligă a lor. Cu o prestaţie cvasi-unplugged (chitară şi bass acustic, tobe bătute frumos, cu periuţe, şi o clapă menită să înlocuiască violoncelul de pe disc – şi frankly mi se pare că sună mult mai bine, mai atmosferic, mai întunecat) trupa a oferit primul show 100% live al celor două seri, prezentându-ne spectacolul “Jealous” cu care se tot plimbă prin Grecia de la începutul anului.

Şi n-am ce să zic mai mult de-atât. I sat and watched mesmerized as the show went on and on, povestindu-ne despre iubire, trădare şi orgolii în lumea marionetelor şi felurile nebănuite şi puţin înspăimântătoare în care aceasta se întretaie cu lumea noastră. Cei din trupă nu au rostit nici un cuvânt out of character, însă bănuiesc că primirea extraordinară pe care le-a făcut-o publicul n-a trecut neapreciată. Pentru că Dirty Granny Tales au fost fără îndoială revelaţia întregului festival. Nu pot decât să sper că vor mai trece pe-aici, eventual pe o scenă mai mare, de teatru (scenele cu care, de altfel, sunt obişnuiţi – trebuind să-şi refacă mare parte din show pentru scena mică din Kulturhaus). Ajuns acasă le-am savurat albumul Didi’s Son, care vine în combo de CD + DVD, şi am încercat să retrăiesc puţin din întreaga experienţă. Excelent.

Şi culmea, cei pentru care mersesem de fapt în Kulturhaus în seara respectivă abia urmau să urce pe scenă. Mă refer aici la bulgarii de la Irfan, care ar fi trebuit să vină pe la noi încă din primăvară în cadrul altui event care din nefericire a fost anulat. Mă bucur însă că cei de la DonisArt nu s-au dat bătuţi şi au reuşit să ni-i aducă pe oameni after all, chiar dacă aş fi preferat mult mai mult să-i văd la Braşov în sala de la Reduta decât pe o scenă afumată de club. Însă calul de dar etcetera.

Irfan (myspace) au schimbat complet atmosfera, venind cu un sound oriental, de inspiraţie bizantină şi persană, dar şi cu o doză consistentă de atmosferă Dead Can Dance-iană. N-am putut să nu trag ceva paralele cu favoriţii mei de pe-aici Anton Pann, pentru că şi Irfan au pornit pe filonul cercetării şi explorării tradiţiei muzicale a spaţiului balcanic. Ce avem în plus este tuşa de darkwave, care se încadrează foarte bine în ansamblul sonor, ducând totul la un alt nivel. Trupa a trecut recent prin nişte schimbări de componenţă, venind la Bucureşti cu proaspăta vocalistă Hristina Pipova. All for the better, I guess, deşi mi-a părut puţin rău că nu i-am văzut alături de Denitza Seraphimova, cea cu care au înregistrat cele două albume scoase până în prezent. Aşa, mai e ceva de lucru la coeziune şi la prezenţa scenică, însă impresia generală a fost foarte, foarte bună.

Deşi cu un oarecare regret din partea mea că nu au cântat complet live, apelând la o serie de samples and stuff like that, Irfan au oferit un spectacol bogat, cu piese una şi una de pe cele două albume, Irfan şi Seraphim, şi cu câteva piese noi de pe albumul următor. Am avut astfel parte de “Invocatio”, “Return to Outremer”, “Salome” sau “Otkrovenie”, dar şi de noutăţi ca “Burana”, The Golden Horn” (foarte faină) şi chiar şi o piesă care nu are încă un titlu. Pentru mine însă, climaxul a fost “Hagia Sophia”, în lipsa extraordinarei “Simurgh” pe care-am tot aşteptat-o până la final. Finalul a venit însă cu un cover după nimeni alţii decât Dead Can Dance, cu o piesă direct din tolba de rarităţi unreleased: “Svatba”. Irfan au oferit o interpretare extinsă, perfect adaptată stilului lor, încât pe bune n-ai fi zis că e cover. Bonus points for that.
Bulgarii au părăsit scena în ropote de aplauze. Sper să-i vedem mai des pe plaiurile noastre, doar ne sunt vecini, ce naiba.

Seara a fost încheiată de italianul Simone Salvatori, vocalistul şi mastermindul Spiritual Front (myspace), care a susţinut un solo set, el şi cu o chitară double-six. De la un moment dat atmosfera se cam dusese, căci începuse seara obişnuită de club şi apăruse fauna aferentă, însă Simone nu s-a descurcat rău, chiar dacă de la un moment dat începuse să ia totul cam la mişto, true to his “Hellvis” persona. Dar atitudinea Spiritual Front nu e în sine una prea serioasă, deci nu văd o mare problemă în asta. Sigur, nu e omul cine ştie ce virtuoz, but that’s not the point. Eu personal mi-am reamintit de cât de tare a fost concertul de anul trecut, am mai fredonat pe “Jesus Died in las Vegas” şi pe “No Kisses on the Mouth”, mi-am făcut chef să mai ascult şi acasă. Deci destul de win, în ansamblu.

Şi astfel luă sfârşit prima seară de Dark Bombastic Evening 2. Simone ne-a ameninţat la final că “see you tomorrow”, dar nu ştiam dacă va avea să mai cânte cu cineva sau pur şi simplu însemna că va bântui prin public şi în ziua următoare, la fel cum făcuse vineri.
Vom afla în episodul următor.

Last Sunday, November 7th, the folks from DonisArt brought doom upon us all.

First – literally, ‘cause their Doomed Souls Evening was taking place at Bucharest’s niche entertainment hotspot The Silver Church Club with a killer line-up of assorted doom metal acts consisting of Forgotten Tomb, October Tide and Saturnus.

Second – figuratively, for they announced that December’s Dark Bombastic Evening II would be the last event under the “Special Evenings” banner. I can only hope they are moving towards a different concept and not abandoning the business altogether, ‘cause that would be a terrible loss for the Romanian underground music scene, malnourished as it already is.

But let’s abandon for now that negative train of thought and focus on the really good stuff that last Sunday brought us.

>> Read the full review @ officialconcerts.com