Scobitori de porţelan

Pentru căci deja a apărut şi cronica oficială a organizatorilor, ceea ce ar trebui să-mi fie suficient semnal că am cam întârziat cu bucata asta de relatare :)) Plus că iniţial zisesem că voi scrie episodul ăsta chiar în noaptea respectivă, dar nu te pui cu ispita unui pat călduros.

Ideea e că săptămâna trecută s-a petrecut cea de-a doua ediţie a ceea ce deja devine un eveniment recurent de mare calibru pe scena darkwave/martial/neofolk europeană. Dark Bombastic Evening s-a născut în 2009, parte din conceptul “serilor speciale” organizate de Kogaionon şi DonisArt. Evenimentul a căpătat încet, încet o viaţă a lui, agregând în jurul său o comunitate internaţională de fani, şi iată că anul ăsta a venit vremea pentru cea de-a doua ediţie. De data asta un festival în toată regula, cu două zile de desfăşurare şi 10 trupe în lineup-ul original. Bine, că în cele din urmă am ajuns să vedem 7 trupe şi jumătate e altă poveste, cam tristă dar na, neprevăzutul se mai întâmplă.

Prima schimbare faţă de anul trecut a fost locaţia – Kulturhaus în loc de Silver Church – un loc mai “mare” dar, paradoxal, mai mic, mai înghesuit şi predispus la a pune în funcţiune câteva claustrofobii. A fost însă ok, pentru că a doua mare schimbare faţă de anul trecut a fost chiar publicul, mai puţin numeros în fiecare dintre cele două seri de concerte. Sigur, treaba asta e relativă, pentru că nu ştiu câţi oameni au venit la ambele seri şi câţi doar la una, dar de unde la evenimentul de anul trecut prezenţa se ridica pe la vreo 600, anul ăsta au fost cam 300 şi ceva de oameni în fiecare seară, parcă sensibil mai mulţi în cea de-a doua. Cauze pot fi multe, de la abordarea mult mai eterogenă a stilurilor muzicale (de unde anul trecut nişa era cam una singură) la preţul destul de mare al biletului. Totally worth it, judecând în perspectivă (chiar şi fără mult aşteptaţii Sol Invictus şi ai noştri Sunset in the 12th House despre care eram tare, tare curios), dar na – cu aspectele financiare nu te pui.

Prima seară a început cu Desiderii Marginis (myspace), proiectul dark ambient al suedezului Johan Levin. Cu o discografie destul de bogată dintre care mare parte la labelul-cult Cold Meat Industry, Levin a prezentat o muzică ce mi s-ar fi părut foarte potrivită pentru audiţii nocturne, acasă. De asta show-ul Desiderii Marginis consider că a dat cam cu virgulă, oricât de bună ar fi fost muzica (şi pe alocuri unele bucăţi mi-au plăcut foarte tare). Dar e greu să vii cu o muzică aproape eminamente sintetică şi s-o prezinţi live unui public; dacă mai eşti şi un singur om, chestia asta te cam reduce la a te juca de unul singur în spatele unui pupitru, de unde mai e un singur pas până la da pur şi simplu drumul unui CD. Proiecţiile (din “Metropolisul” lui Fritz Lang) au fost un gimmick interesant, dar n-au reuşit să dea o formă întregului show. Un warm-up plăcut, dar cam atât în ceea ce mă priveşte.

Dar aşa cum e frumos, ce s-a petrecut în următoarea oră şi jumătate avea să compenseze atât pentru lipsa de vlagă a show-ului precedent cât şi pentru lipsa din line-up a celor de la Sunset in the 12th House, preţul biletului, locaţia nefericită, criza economică, you name it. Pentru că grecii de la Dirty Granny Tales (myspace) au venit şi au spulberat scena, lăsând în urmă un public buimac care nu prea era sigur ce naiba tocmai se întâmplase.

Să mă explic.
Eram oarecum familiarizat de dinainte cu conceptul trupei. De fapt, mai corect ar fi să zic că ştiam că au un concept şi că în show-urile live folosesc un arsenal destul de neconvenţional, inclusiv marionete, o coregrafie studiată şi alte elemente de scenografie ce ar ţine mai degrabă de un spectacol de teatru. Dar nu ştiam aproape nimic despre muzică şi nici nu eram foarte sigur cum anume este conceptul ăla pus în aplicare. Iar după ce i-am văzut m-am felicitat pentru că nu i-am căutat pe Youtube sau alte chestii de genul – pentru că în comparaţie cu ce se vede live, orice filmare sau descriere este nimicită.
Din punct de vedere muzical, Dirty Granny Tales evoluează undeva la intersecţia unor genuri ca dark cabaret sau freak folk, cu ceva urme de influenţă black metal. Am auzit ceva comparaţii cu Tiger Lillies şi chiar şi cu Devil Doll, dar ce fac oamenii ăştia mi se pare pe cinstite într-o ligă a lor. Cu o prestaţie cvasi-unplugged (chitară şi bass acustic, tobe bătute frumos, cu periuţe, şi o clapă menită să înlocuiască violoncelul de pe disc – şi frankly mi se pare că sună mult mai bine, mai atmosferic, mai întunecat) trupa a oferit primul show 100% live al celor două seri, prezentându-ne spectacolul “Jealous” cu care se tot plimbă prin Grecia de la începutul anului.

Şi n-am ce să zic mai mult de-atât. I sat and watched mesmerized as the show went on and on, povestindu-ne despre iubire, trădare şi orgolii în lumea marionetelor şi felurile nebănuite şi puţin înspăimântătoare în care aceasta se întretaie cu lumea noastră. Cei din trupă nu au rostit nici un cuvânt out of character, însă bănuiesc că primirea extraordinară pe care le-a făcut-o publicul n-a trecut neapreciată. Pentru că Dirty Granny Tales au fost fără îndoială revelaţia întregului festival. Nu pot decât să sper că vor mai trece pe-aici, eventual pe o scenă mai mare, de teatru (scenele cu care, de altfel, sunt obişnuiţi – trebuind să-şi refacă mare parte din show pentru scena mică din Kulturhaus). Ajuns acasă le-am savurat albumul Didi’s Son, care vine în combo de CD + DVD, şi am încercat să retrăiesc puţin din întreaga experienţă. Excelent.

Şi culmea, cei pentru care mersesem de fapt în Kulturhaus în seara respectivă abia urmau să urce pe scenă. Mă refer aici la bulgarii de la Irfan, care ar fi trebuit să vină pe la noi încă din primăvară în cadrul altui event care din nefericire a fost anulat. Mă bucur însă că cei de la DonisArt nu s-au dat bătuţi şi au reuşit să ni-i aducă pe oameni after all, chiar dacă aş fi preferat mult mai mult să-i văd la Braşov în sala de la Reduta decât pe o scenă afumată de club. Însă calul de dar etcetera.

Irfan (myspace) au schimbat complet atmosfera, venind cu un sound oriental, de inspiraţie bizantină şi persană, dar şi cu o doză consistentă de atmosferă Dead Can Dance-iană. N-am putut să nu trag ceva paralele cu favoriţii mei de pe-aici Anton Pann, pentru că şi Irfan au pornit pe filonul cercetării şi explorării tradiţiei muzicale a spaţiului balcanic. Ce avem în plus este tuşa de darkwave, care se încadrează foarte bine în ansamblul sonor, ducând totul la un alt nivel. Trupa a trecut recent prin nişte schimbări de componenţă, venind la Bucureşti cu proaspăta vocalistă Hristina Pipova. All for the better, I guess, deşi mi-a părut puţin rău că nu i-am văzut alături de Denitza Seraphimova, cea cu care au înregistrat cele două albume scoase până în prezent. Aşa, mai e ceva de lucru la coeziune şi la prezenţa scenică, însă impresia generală a fost foarte, foarte bună.

Deşi cu un oarecare regret din partea mea că nu au cântat complet live, apelând la o serie de samples and stuff like that, Irfan au oferit un spectacol bogat, cu piese una şi una de pe cele două albume, Irfan şi Seraphim, şi cu câteva piese noi de pe albumul următor. Am avut astfel parte de “Invocatio”, “Return to Outremer”, “Salome” sau “Otkrovenie”, dar şi de noutăţi ca “Burana”, The Golden Horn” (foarte faină) şi chiar şi o piesă care nu are încă un titlu. Pentru mine însă, climaxul a fost “Hagia Sophia”, în lipsa extraordinarei “Simurgh” pe care-am tot aşteptat-o până la final. Finalul a venit însă cu un cover după nimeni alţii decât Dead Can Dance, cu o piesă direct din tolba de rarităţi unreleased: “Svatba”. Irfan au oferit o interpretare extinsă, perfect adaptată stilului lor, încât pe bune n-ai fi zis că e cover. Bonus points for that.
Bulgarii au părăsit scena în ropote de aplauze. Sper să-i vedem mai des pe plaiurile noastre, doar ne sunt vecini, ce naiba.

Seara a fost încheiată de italianul Simone Salvatori, vocalistul şi mastermindul Spiritual Front (myspace), care a susţinut un solo set, el şi cu o chitară double-six. De la un moment dat atmosfera se cam dusese, căci începuse seara obişnuită de club şi apăruse fauna aferentă, însă Simone nu s-a descurcat rău, chiar dacă de la un moment dat începuse să ia totul cam la mişto, true to his “Hellvis” persona. Dar atitudinea Spiritual Front nu e în sine una prea serioasă, deci nu văd o mare problemă în asta. Sigur, nu e omul cine ştie ce virtuoz, but that’s not the point. Eu personal mi-am reamintit de cât de tare a fost concertul de anul trecut, am mai fredonat pe “Jesus Died in las Vegas” şi pe “No Kisses on the Mouth”, mi-am făcut chef să mai ascult şi acasă. Deci destul de win, în ansamblu.

Şi astfel luă sfârşit prima seară de Dark Bombastic Evening 2. Simone ne-a ameninţat la final că “see you tomorrow”, dar nu ştiam dacă va avea să mai cânte cu cineva sau pur şi simplu însemna că va bântui prin public şi în ziua următoare, la fel cum făcuse vineri.
Vom afla în episodul următor.

Last Sunday, November 7th, the folks from DonisArt brought doom upon us all.

First – literally, ‘cause their Doomed Souls Evening was taking place at Bucharest’s niche entertainment hotspot The Silver Church Club with a killer line-up of assorted doom metal acts consisting of Forgotten Tomb, October Tide and Saturnus.

Second – figuratively, for they announced that December’s Dark Bombastic Evening II would be the last event under the “Special Evenings” banner. I can only hope they are moving towards a different concept and not abandoning the business altogether, ‘cause that would be a terrible loss for the Romanian underground music scene, malnourished as it already is.

But let’s abandon for now that negative train of thought and focus on the really good stuff that last Sunday brought us.

>> Read the full review @ officialconcerts.com

Saturday evening Bucharest was about as gloomy and depressing as it gets, with a thickly overcast sky and a light but monotonous and cold autumn rain. So there couldn’t really be a better time for a metal show in which the headliners were described as “suicidal black doom”. Add other descriptions to the mix, such as “depressive black” and “gothic horror”, and you get a pretty clear picture of what Labyrinthic Metal Evening, organized by DonisArt, had to offer.
So hell yeah, I said, bring it on!

I got to the Silver Church Club around 8 PM while Romanian depressive black-metallers Kistvaen were already playing. Luckily for me, I was just in time for the second song in their set, which turned out to be [...]
>> Read the full review @ officialconcerts.com

Mdea, ce repede trec zilele :)) Parcă de la ultimul post n-a trecut decât o zi ceva mai lungă. Ow, wait, what?
Anyway, promisesem episodul al doilea cu poveşti de la Agalloch, versiunea Bucureşti cu tot cu Alcest.
Ziua de duminică (adică 21 martie, când o fo partea a doua la Bucureşti) e cam blurată, sărmana. Poate fiindcă am ajuns acasă pe la 7 jumate, 8 dimineaţa după un mers cu trenul în care-am pendulat continuu in and out of consciousness. Trenurile nu-s chiar făcute să dormi în ele, I never could. Aşa că ajuns acasă, mâncat nişte cornuleţe pe care mi le luasem pentru tren, dat pe gât pastile pentru gât şi cap şi băgat somn. M-am trezit simţindu-mă mai ok (de unde mă bătea chiar gândul să nu mă mai duc nicăieri) şi normal că n-am putut să spun nu oportunităţii de a mă doftorici cu un tea latte fierbinte de la Starbucks în compania lui Cri şi-a stimabilului Andrei. Cea mai tare punere pe picioare.

De-acolo, metrou pe ruta Victoriei – Unirii – Eroilor cu ţinta Silver Church, clubul ăla mişto în care se întâmplă literalmente orice, de la Guess Who la Rome, de la Proconsul la Manticora, de la byron la show-uri BDSM. De altfel, la câteva zile după Elite Dark Metal Evening de care povestesc eu acum aveam să merg tot acolo pentru concertul Äl Jawala de după Urma la Sala Palatului. Deci ce poţi să vrei mai mult? :D
Am ajuns în club puţin după ora 19, concertul însă nu începuse. În club se auzea finalul albumului Nightpray – Dreamocracy – ce tocmai fusese lansat printr-un listening session înainte de concertul propriu-zis. Pe ecranele din club se vedea un soi de countdown, 7 minute şi jumătate până la ceva. Până la Alcest, am presupus eu. Am presupus bine.

Pentru mine, Alcest înseamnă Souvenirs d’un autre monde. Am dat de albumul ăla prin nu mai ştiu ce recomandare de pe ceva forum or something, la câteva luni după ce ieşise – pe la începutul lui 2008. Love. Adică suna aşa de optimist, de cald, de solar încât era irezistibil. Black-ul aproape nici nu se mai simţea – aproape totul era light, atmosferic, melancolic pe alocuri. Muzică pe care poţi să iubeşti. Io n-am făcut-o, dar se pretează, zău :))
Lăsând deoparte incursiunea în cheesiness, Souvenirs este un album eveniment. De ce anume, am povestit ceva mai pe larg în articolul publicat recent pe Ginger Group. De altfel, nici nu prea ascultasem celelalte release-uri Alcest (demo-ul Tristesse Hivernale, EP-ul Le Secret şi split-ul cu Les Discrets) până la documentarea pentru articol. Am găsit pe demo un black cam formulaic dar mişto făcut, EP-ul e o prefigurare a ce avea să fie Souvenirs iar cel mai probabil materialul de pe split este şi el o prefigurare a noului album, Écailles de lune, pe care încă nu l-am ascultat deşi cică s-a scurs deja pe net.

Dar uite, countdownu’ s-a terminat între timp iar pe scenă, după câteva foieli de cadre, a apărut trupa.
Şi cântă.
La început, un sunet parcă puţin cam înfundat pentru gustul meu. Sau n-am mai ascultat eu demult şi m-am dezobişnuit cu soundul trupei? Oricum, funny thing că recunosc aproape fiecare piesă, dar nu le ştiu de nici un fel după nume. Boala albumelor ascultate noaptea obsesiv pe repeat. Şi pe player, la care oricum mi-e lene să mă uit din 5 în 5 minute să văd ce-i aia ce ascult. De fapt singurele piese Alcest pe care le ştiu şi după nume sunt “Ciel errant” şi “Tir Nan Og”. Acum ia ghiciţi voi ce piese n-au cântat franţujii nici în ruptul capului duminică seara :D
Dar! Să revenim la prezent. Vocea lui Neige se aude cam tare – prin urmare îi e cam greu să se piardă în instrumentaţie şi uite cum muzica pierde parcă puţin din atmosferă. Basul, în schimb, e o minune. De fapt la cât de muffled sunt chitarele (şi asta e şi ideea, de fapt, la fel sună şi pe albume – pe Souvenirs, cel puţin – şi fix elementul ăsta mă enervează din când în când, rămăşiţă a rădăcinilor black), deci cum spuneam, la cât de fuzzate şi greu descifrabile sunt chitarele rolul de a ghida publicul spre liniile melodice elaborate de trupă îi revine taman basului. Şi parcă live sună şi mai mişto decât pe album – Fursy Teyssier e un basist mai capabil ca Neige. Omul mai are talente şi ca artist grafic şi de animaţie, pe lângă trupa lui care se cheamă Les Discrets şi e foarte tare şi abia aştept să-şi scoată debutul (că în Alcest omul e doar guest, la urma urmei).

Iar show-ul Alcest creşte în intensitate cu fiecare piesă. Ce nu recunosc e probabil de pe noul album – piese ca “Écailles de lune” sau “Solar Song”. Pe “Percées de lumière” o recunosc, am mai ascultat-o înainte de câteva ori şi am rămas puţin surprins de cât de metal sună, comparativ cu Souvenirs. Cum ziceam – concertul devine din ce în ce mai intens. Growlurile lui Neige se aud totuşi prea tare, stricând echilibrul fragil. Dar ce mai contează? Oricum la momentul ăsta nimic nu prea mai pare fragil. Alcest apoi plusează cu “Elévation”, piesă mai veche de pe Le Secret, şi mie mi-e puţin greu să zic în ce moment s-au metamorfozat Alcest în bestia care e acum pe scenă. Că începuseră molcom şi aproape timid. Damn.
Apoi gata. S-a urlat ceva după ei, dar fără reuşită. Primul concert live din cariera de 10 ani a trupei luase sfârşit. De revăzut. Franţa-i o comoară din multe puncte de vedere.

După episodul Braşov, pe Agalloch deja îi aşteptam ca pe nişte prieteni. Le bănuiam parte din setlist, parte din show şi eram curios care aveau să fie diferenţele între cele două concerte. Şi, după mai puţin timp decât m-aş fi aşteptat, pe la opt jumate, au început şi Agalloch.
Intro-ul ambiental mi-era familiar, ca şi episodul cu dronele de chitară în timp ce se ocupa John cu tămâierea împrejurimilor. De data asta s-a mulţumit la zona scenei, căci clubul era destul de plin iar deplasarea ar fi putut fi anevoioasă. Apoi pe scenă. “Dead Winter Days”, “I Am the Wooden Doors”, “As Embers Dress the Sky”. Aceeaşi abordare cronologică a setlistului ca în seara precedentă – de fapt, ceva mai cronologică la Bucureşti. Trupa e mai degajată – poate chiar prea degajată de la un punct, când John începe să-l ia la mişto pe sunetistul care o tot dădea în bărci cu monitoarele. Mi-era mie jenă de la un moment dat, trei piese ca trei piese, dar trei piese la Agalloch înseamnă cam 20 de minute – iar să ai probleme cu sunetul un sfert de concert e cam nasol.

Însă episodul e depăşit – nu chiar cu graţie, dar este. Dinspre public simţeam o participare extraordinară – în primii metri din faţa scenei, cel puţin. John vorbea ceva mai mult, trupa rocked out mult mai mult ca la Braşov. Serios, erau momente când dacă s-ar fi tăiat sonorul puteai la fel de bine să zici că fac coveruri Motörhead. Sau ceva punk rock, na, ca să fie în ton cu părul scurt a trei din patru membri :)) Don Anderson cel puţin ziceai că-i dement, rockstar de rockstar, ţopăia şi chinuia chitara aia de nu era adevărat. Dacă n-ar fi băgat Aesop nişte chiftele la tobe când ţi-era lumea mai dragă era grozav cu totul.
Şi ce aud eu că se apucă lumea să critice, odată ajunsă acasă? Exact faza asta – cum naiba să îndrăznească oamenii ăia să se simtă bine pe scenă? Frate, muzica lor e solemnă şi cu feeling, ar fi trebuit să vină toţi îmbrăcaţi în robe negre şi să cânte nemişcaţi.
Hai mai lăsaţi-mă.
Serios, dacă vreau solemn şi feeling ascult albumul acasă – live ideea e să-i întâlneşti pe oamenii din spatele înregistrărilor care, ideal, să te ajute să capeţi o nouă perspectivă asupra muzicii lor. Nu mulţi reuşesc, tocmai pentru că nu le intră la cap faza că un concert e mai mult decât nişte piese cântate live. Şi dacă a ajuns să ne deranjeze tocmai că o trupă face show… :))

’cause Agalloch did. Şi au inspirat şi publicul să facă la fel – am numărat vreo 3 tentative reuşite de crowd surfing, în condiţiile în care la concerte ce se pretau muuult mai bine la aşa ceva fie nu se punea problema, fie oamenii cădeau în cap după 5 secunde.
Un touch care mi-a plăcut teribil, la începutul piesei “Bloodbirds” – deşi n-au mai anunţat explicit dedicaţia piesei, aşa cum au făcut-o la Braşov, trupa a păstrat totuşi un moment solemn. A trecut neobservat pentru mulţi, sunt convins, dar pe mine m-a uns la suflet.
Apoi pauză, bis cu “The Lodge” varianta dezmembrată, 10 minute or so de jam session, în principiu. Apoi gata.
…mă rog, aşa credeam noi. După cum nu se întorseseră pentru bis la Braşov, n-aveam nici un motiv să cred că o vor face la Bucureşti şi încă pentru a doua oară. Mai ales după ce Don rupsese şi sufletul din chitara aia, aruncând cu corzi şi pene în mulţime. Dar cum publicului îi şade bine surprins, Agalloch s-au întors, against all odds, chiar şi împotriva unui John care insistase de câteva ori pe parcursul serii că ei sunt cam de căcat când cântă live. Pentru public n-a contat, aparent, aşa că ne-am trezit cu “Of Stone, Wind, and Pillor” scoasă direct din traista cu surprize de la Braşov. Cică total neplanificat (aşa a şi arătat, de fapt) şi cu o bună parte din public care plecase deja – fie se plictisiseră la guitar raping-ul de pe “The Lodge”, fie au avut doar ghinionul să se mişte prea repede spre ieşire.

De grabă la prins metroul nu putea fi vorba, la 10 jumate eram în drum spre casă şi nici măcar nu pot spune că m-am grăbit foarte tare. Lucru care nu mi s-a mai întâmplat aproape la nici un concert până acum, dar un touch foarte mişto din partea organizatorilor având în vedere că ziua următoare avea să fie luni.
Urmează să-mi fac o părere despre CD-ul Nightpray, dar lately n-am prea fost în mood-ul de absorbit muzică nouă.
Singura concluzie care se poate trage, la final, pentru încă o dată, este jos pălăria. Pentru Kogaionon & DonisArt, of course.

Citeşte şi despre partea I