Scobitori de porţelan

Am început să ascult Agalloch la puţin timp după ce-a ieşit Ashes Against the Grain. Abordasem pe net o prietenă cu care nu mai vorbisem de un car de ani (hello, Irina) şi din vorbă în vorbă am ajuns la capitolul ce chestii am mai ascultat recent. Ea a rămas de la mine cu Ajattara, eu am rămas de la ea cu Agalloch. In the long run, cred că eu am fost ceva mai câştigat :D

Fast forward vreo trei ani jumate şi ajungem la momentul Agalloch în România, încă un event de talie europeană marca Kogaionon & DonisArt. Încep să mă simt răsfăţat, serios :))
Am avut timp în trei ani să parcurg aproape toată discografia, să-mi dau seama de uşoara schimbare de stil de pe Ashes, să realizez că fiecare album e grozav în felul lui. Muzicii lor i s-a zis în multe feluri, de la black metal la progressive la doom, cert e că nici una din categorisiri nu reuşeşte să cuprindă diversitatea sonoră şi adâncimea lirică a trupei. Iar dacă iei influenţele folk şi ambientale de pe Pale Folklore şi The Mantle, le pui lângă progressive-ul şi drone-ul de pe Ashes şi adaugi şi neofolk-ul de pe EP-ul The White în peisaj, obţii un spectru fascinant în care oamenii ăştia experimentează în voie.

Aveam să constat, fireşte, că Agalloch live sunt un cu totul alt animal.
Aşa că trecem peste Intercity-ul de Braşov de la ora 13 care începe să-mi devină din ce în ce mai drag, trecem peste întârzierea inerentă refuzului trenului de a se mişca cu mai mult de 50 km/h şi peste prânzul mult aşteptat luat în compania lui mister V şi a încă unui amic… şi ajungem în faţa Redutei. O Redută în forfotă care mustea de oameni în negru, din care unii îmi erau familiari de pe tren iar alţii vorbeau orice altă limbă în afară de română. La intrarea în sală mă aşteptam la ceva mai mult merchandise din partea trupei (CD-uri, tricouri, chestii) dar m-am mulţumit cu compilaţia The Compendium Archive, un dublu CD cu demo-uri şi rarităţi scos în ediţie super limitată de 250 de bucăţi special pentru show-urile de la noi. Nice touch. Another nice touch a fost când şi-au instalat şi Alcest standul de merchandise, ei care se aflau la Braşov strict în calitate de spectatori. Acuma regret un pic că nu mi-am luat şi split-ul cu Les Discrets, dar lasă că-mi iau full length-urile ambelor trupe atunci când ies. Ce mi-a plăcut la Alcest a fost că au venit cu demo-ul Tristesse Hivernale scos pe vinil – îmi place că Neige nu se jenează de originile trupei, aşa cum fac multe alte trupe consacrate pentru care primele demo-uri sau albume parcă nu mai există.

Sala mi-era familiară de la Ethereal Ambient Evening de toamna trecută, însă acum atmosfera era cu siguranţă alta. Lipseau decoraţiile bogate de pe scenă iar sala era mult mai plină. Atât de plină încât abia am mai găsit câteva locuri în spate de tot – lucru ok, la urma urmei, căci sala era mică şi în trepte astfel încât distanţa până la scenă nu era totuşi foarte mare iar vizibilitatea era perfectă. Cam cum a fost şi acustica, oarecum surprinzător, ceva mai încolo.
Apropo de sală plină, mi-a mai plăcut că până la urmă cei care veniseră fără bilete sau rezervări nu au fost lăsaţi pe-afară, deşi show-ul era teoretic sold-out. Alţii am văzut că au găsit în asta motiv să critice, că organizare românească şi organizatori care umblă să scoată bani în detrimentul confortului spectatorilor (lol lol lol, mi-e groază să mă gândesc cu ce găuri în buget ies oamenii ăştia după fiecare eveniment) dar zău, vorbim de maxim 20-30 de oameni care oricum şi-au găsit un loc cumva pe lateral. Iar statul pe scaune oricum e overrated, deşi recunosc că a avut rolul său în crearea unei atmosfere atipice.

Intro atmosferic şi lung, cu un loop ambiental din primele secunde ale piesei “Pantheist” de pe The White. Percuţie, ciori, drone ambientale. Efect psihologic destul de puternic, mai ales după vreun sfert de oră. Apoi John urcă pe scenă, ia chitara şi toţi ne aşteptăm să înceapă concertul. Ţeapă. Omul bagă nişte drone pe chitară, le pune în loop şi pe-urmă se chinuie cu nişte lumânări. Ulterior mă prind că încearcă să aprindă ceva – nişte răşini of some sort, care cică erau literally agalloch. Arată a ritual, şi fac legătura cu echinocţiul care avea loc fix în seara aceea. Nu-mi dau seama cât e teatru şi cât e pe bune, dar îmi suspend neîncrederea şi trag în nări fumul parfumat ce începea să plutească în aer. Iniţial am senzaţia că e tămâie, faza cu răşina de Aquilaria o aflu abia ulterior. Apoi John şi cu încă un trupete sau doi părăsesc scena şi încep să se plimbe printre rândurile de scaune, tămâind totul în jur. “Păi da, purifică şi ei locul”. Sau pe noi, de ce nu. Pe cei care încă nu-şi lăsaseră vieţile la intrarea în sală. Gata, asta-i altă lume aici.

Dacă-mi amintesc bine, au început cu “Dead Winter Days” de pe Pale Folklore. Apoi piesele au început să curgă una după una – scaunul din sală era moale şi comfy şi îmi inducea o stare de somnolenţă, nu că aş fi adormit dar mă simţeam un pic anesteziat, cam cum mă mai simţeam uneori când mergeam la Operă. Rafale de aplauze după fiecare piesă, ocazional câte un strigăt. După vreo două, trei piese începe şi John să vorbească cu publicul. “It’s great to be here in Braşov. Mulţumesc”. “Now we’re gonna play another one off Pale Folklore, this is called As Embers Dress the Sky”. “In the Shadow of Our Pale Companion” dedicată împrejurimilor montane ale Braşovului. Setlistul a înaintat destul de cronologic, până la momentul ce se dorea o surpriză pour les conaisseurs – “Of Stone, Wind, and Pillor” de pe un demo de naiba mai ştie când, cântată live only a handful of times.
Apoi la un moment dat succesiunea se rupe, prea devreme totuşi pentru a fi vremea bisului. John mai bagă un loop de drone pe chitară, apoi toţi părăsesc scena. Lumini albastre. Mult lăudatele şi aşteptatele proiecţii au lipsit cu desăvârşire din spatele trupei din naiba ştie ce motive, dar oamenii s-au orientat repede – au luat de prin recuzita teatrului câteva ghivece cu nişte boscheţi mai interesanţi, i-au pus în spatele unei pânze sau ceva de proiecţie şi i-au luminat cu un reflector galben ce creştea sau descreştea în intensitate odată cu muzica. Plăcut estetic, actually.

Apoi John se întoarce şi începe din nou să se joace cu lumânările. Aprins răşini, plimbat cu ele prin sală. Aha, deci începe partea a doua. Şi a început partea a doua.
S-a cântat mult de pe Ashes Against the Grain – “Limbs”, “Falling Snow”, “Not Unlike the Waves”, “Bloodbirds”. “Not Unlike the Waves” a fost momentul de metal maxim, 2/3 din pletoşii din sală ridicându-se de pe scaunele de moţăială şi începând să headbanguiască. Din ultimul rând era o privelişte aproape suprarealistă. Extraordinar, oricum. Apoi iar pe scaune pentru “Bloodbirds” care a venit însoţită de o dedicaţie pentru un prieten dispărut şi un scurt moment de reculegere din partea formaţiei. Minunat. Apoi John anunţându-ne să ne punem dopurile de urechi pentru o versiune “very obnoxious and raped” de la “The Lodge”, varianta “dismantled” care a apărut pe EP-ul The Grey. Apoi outro cu drone. Apoi “we want more!”, “A-ga-lloch!”, tropăieli şi aplauze, dar degeaba.

Nu cântaseră “Hallways of Enchanted Ebony”, dar na.
Aveam tren pe la 3 dimineaţa şi nu era decât 22 şi ceva. Găsirea unui bar/pub în Braşov în care să pierzi vremea – mission impossible. Deane’s Irish era ocupat cu irlandezi sărbătorind recentul St. Patrick’s, For Sale era full, Oldies era gol dar rezervat, în altele se mai găsea câte-un loc dar muzica era insuportabilă. Inclusiv un aşa zis pub jamaican în care ne-am fi aşteptat la Bob Marley, dar se punea ceva gen Inna. Ne-am aşezat în cele din urmă în Musik Cafe, câteva beri, eu o companie nu foarte agreabilă căci eram după vreo două nopţi albe (dintre care una de lucru, că ce fac deadlineurile din om) şi mă durea gâtul înfiorător de la naiba ştie ce pui de răceală mai prinsesem. Acceleratul către Bucureşti is a blur, dar îmi amintesc că am împărţit compartimentul cu un nene mai în vârstă şi niţel mai deranjat. Apoi acasă, paracetamoale şi somn intens, căci se pregătea episodul al doilea.

Data viitoare, fireşte.
Până atunci, colcăie Youtube de filmuleţe din show-ul de la Braşov.
Zic şi eu.

Citeşte şi despre partea II

Pentru o noapte n-au mai fost atât de “secreţi” şi au ieşit la lumina candelabrelor, făcliilor şi reflectoarelor din The Silver Church. Şi ce impresionantă a fost ieşirea lor în lume.

Un club din ce în ce mai plin pe măsură ce orele treceau iar celor percepuţi ca headlineri li se apropia reprezentaţia. Un club plin cu oameni pestriţi care se conversau în vreo 10 limbi europene. Oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă. Unii poate s-au speriat – în România e încă uşor să şochezi printr-o ţinută, o coafură sau un machiaj. Dar după ce am văzut sâmbăta trecută, îmi permit să fiu optimist – we’re getting there. Sămânţa a fost sădită iar pământul nu e tocmai nefertil.

M-am dus la Dark Bombastic Evening în special pentru Of the Wand and the Moon şi Rome. Lui Kim Larsen îi datorez continuarea iniţierii mele în neofolk (începută de Tenhi) prin albume simple, sincere şi de suflet ca Nighttime Nightrhymes sau Lucifer. Pe Rome i-am descoperit ceva mai recent, iar concertul de sâmbătă m-a ajutat să “get into them” de tot – similar cu efectul pe care l-a avut Peninsula asupra relaţiei mele cu Nine Inch Nails. Am mai avut parte de două experimente interesante, TriORE şi Cascadeur, de martial/industrialul celor de la Triarii şi de cei care, oarecum pe nedrept după mine, erau priviţi în general ca headlinerii serii: Ordo Rosarius Equilibrio şi Spiritual Front.
Dacă din momentul TriORE n-am înţeles mare lucru (asta şi din cauză că am ajuns în club pe la mijlocul setului), Cascadeur, proiectul solo al lui Alex de la ORE m-a surprins plăcut. Un soi de pagan/ritualistic martial ambient (băi, voi să nu luaţi de bune toate clasificările astea, eu le zic cum îmi sună mie mai descriptiv şi mai aproape de adevăr :)) ), cu un invitat la un soi de trompetă (care avea să apară şi mai târziu, cu ORE parcă) şi, per ansamblu, cu o doză de teatralism potrivită şi aproape convingătoare, în special pe final – chiar dacă Axel nu e cel mai expresiv sau mai carismatic frontman. Ultima piesă m-a impresionat cel mai tare, şi nu numai prin prezenţa pe scenă a tipelor cu făclii. Din câte înţeleg, materialul discografic are să iasă cândva pe la anul. Aştept cu interes.

Kim Larsen a oferit publicului un set scurt, doar el şi chitara lui. N-a fost prea comunicativ iar din câte mi-am dat seama nu multă lume era familiarizată cu muzica lui. A trecut prin albumele :OTWATM:, parcă a cântat ceva şi de pe Solanaceae, o parte din public a reacţionat pozitiv auzind primele acorduri din “I Crave for You”, eu m-am înmuiat la “Lucifer” iar la “Raven Chant” era frumos să fi fost şi un clarinet pe-acolo pe undeva. Frumos, esenţializat şi special. Doar că prea scurt.
Cu Triarii începea seria “greilor”. La propriu, aproape, căci judecând după unele cronici post-eveniment, muzica apăsată, cadenţată a nemţilor a picat cam greu la câteva stomacuri. Cu tot cu manifestările presupuse antisemite şi fasciste (!) şi mai ştiu eu ce, bălării din punctul meu de vedere, alimentate numai de câteva Sieg Heil-uri executate din public (şi asta numai de câţiva indivizi numărabili pe degete dintr-o audienţă de vreo 600 – nicidecum de o majoritate, cum s-ar putea înţelege din unele cronici) şi proiecţiile oarecum ambigue ce rulau pe ecranele din lateral. Suficient să spunem că “Bombastic”-ul din titlul evenimentului s-a potrivit cel mai bine recitalului Triarii – dincolo de muzica în sine, păşim deja pe tărâmul interpretărilor şi al presupunerilor unde fiecare e liber să creadă ce-l taie capul. Eu unul ştiu că mi-a plăcut mult.
Un moment funny în toată rigoarea aceea marţială a avut loc în timpul piesei “Europa” atunci când pe ecranele de pe margini se derulau drapelele naţionale europene pe fundalul unei hărţi politice a continentului. La o privire mai atentă, puteai să observi că Bulgaria nu apărea pe hartă, Marea Neagră începând direct de la sud de Dunăre :)) Săracii bulgari (1).

După Triarii am mers ceva mai în faţă pentru a vedea “the ultimate trio” mai de aproape. Primii în program – luxemburghezii de la Rome.
Pe scenă arătau aproape a trupă rock obişnuită, cu frontmanul Jerome la voce şi chitară în centru, Patrick la chitară în stânga şi Nikos la vioară şi chitară în dreapta. Momentan nu-mi amintesc dacă aveau sau nu şi toboşar, dar înclin să cred că nu, pentru că Rome s-au bazat suficient de mult şi pe sample-uri preînregistrate pentru ca totul să sune cât mai complet. A fost un concert savuros, ăsta cred că e cel mai potrivit cuvânt, care ne-a plimbat prin aproape toată discografia. O muzică stilată, şlefuită, întunecată dar nu exagerat şi, surprinzător, nişte oameni aproape dezarmant de deschişi. Un Jerome comunicativ şi glumeţ, totuşi suficient de grav şi de implicat cât să ceară la început unor spectatori mai “perturbatori” să nu se mai manifeste (n-am înţeles exact care-a fost faza, dar cică ar fi fost tot ăia cu Sieg Heil-urile de la Triarii; mă rog), un Patrick emoţionat şi un Nikos mai nou în trupă, care-a reuşit să şi rupă o coardă de la chitară. Când un tip de la Spiritual Front a venit să-l ajute, pentru ca trupa de pe scenă să nu piardă timp, Jerome n-a putut să se abţină: “Oh, we have roadies now to do that for us! This is great, seems we’re moving on!”.
Printre altele au cântat “The Accidents of Gesture”, “Odessa”, “The Secret Sons of Europe”, “To Die Among Strangers”, “The Torture Detachment” pe care o aşteptam mult, mult de tot şi, ca al doilea bis (că lumea nu-i mai lăsa să plece), minunata “Swords to Rust – Hearts to Dust”. Mai vreau.

Ordo Rosarius Equilibrio au fost mult mai cuminţi decât mă aşteptam, atât în ţinute cât şi în manifestări. Mulţi oameni pe scenă, formând o impresionantă secţie de percuţie, şi cei doi “masterminds”, Tomas şi Rose-Marie, la voci. O muzică senzuală pe alocuri, telurică, uneori cam prea “in your face” pentru gustul meu but not without a point. Un show mai degrabă rece, încălzit de jocurile de lumini şi de proiecţiile care îţi puneau câteva întrebări “ajutătoare” pentru a intra în mood. N-am prea intrat, dar am apreciat un show “altfel” şi am speranţa că-i voi mai revedea, eventual cu un spectacol ceva mai bogat iar eu cu o mai bună cunoaştere a muzicii trupei.

Până la data concertului, Spiritual Front nu ascultasem aproape deloc – decât nişte piese de pe nişte split-uri, dintre care cel mai notabil Satyriasis-ul scos împreună cu ORE. Nimic foarte relevant pentru muzica din prezent a trupei, însă.
Italienii au fost cea mai “rock” dintre toate trupele de la Dark Bombastic Evening, reuşind să anime publicul obosit după aşa un maraton. În cuvintele d-rei Ralu, sunau de ca şi cum “Johnny Cash şi Gogol Bordello ar fi avut un copil şi l-ar fi crescut ascultând Triarii şi Beirut”. Un show eclectic şi energic, cu un Simone care făcea uz de toate stage theatrics-urile posibile pentru a anima mulţimea – în special vorbitul în limba română, care i-a şi jucat feste la un moment dat. Mă rog, lui sau nouă :))
La un moment dat, angajându-se într-o discuţie cu un spectator şi aflând că acesta era rus, a început să întrebe de pe unde mai era lume strânsă atunci în Silver Church. “Russia!” au strigat unii. “Oh my, Russia!” a aprobat Simone. “Poland!” au strigat alţii. “Wow, Poland!” a replicat frontmanul. “Bulgaria!” a strigat apoi un grup mai de la mijloc. “What?” a întrebat Simone. “BULGARIA!!!” au urlat fanii, şi mai tare. “Oh, yes, and of course, Romania!” a râs solistul, începând apoi o nouă piesă. Săracii bulgari (2).
Show-ul Spiritual Front s-a axat în special pe cel mai recent album, Armageddon Gigolo, de pe care am ascultat piese precum “Jesus Died In Las Vegas” (cu varianta Bucureşti), “I Walk the (Dead)line”, “Love through Vaseline” “Bastard Angel” sau “No Kisses on the Mouth”. Am avut parte şi de piese mai vechi, şi de altele noi care urmează a fi incluse pe viitorul album ce iese la anul – Rotten Roma Casino (cu varianta Romanian – aici n-au râs prea mulţi :) ).
Bis-ul şi finalul de concert a fost, din câte înţeleg, clasic pentru concertele italienilor – piesa “Slave”, mult aşteptată de cei din jurul meu, când Simone i-a chemat pe scenă pe toţi cei care ştiau piesa şi erau dornici să o cânte împreună cu trupa. S-a strâns o mulţime drăguţă de vreo 25 de inşi care s-au zbânţuit pe scenă până la final.

Finalul celui mai aşteptat eveniment al iernii. Cel mai important eveniment industrial/neofolk al Europei de Est, zic organizatorii, al Europei, zic eu. A fost un mare succes, cel puţin la nivelul fanilor care fie au plecat acasă obosiţi dar bucuroşi, fie au rămas în continuare în club pentru a petrece cât mai rămăsese din noapte pe ritmuri electro/industriale. Aşa să mai tot avem.
Pălăria jos, Kogaionon & DonisArt. Încă o dată.

Dacă nu-mi găsesc cuvintele cu care să încep presupun că e de bine, nu? Adică mno, cred că vreo cinci sau şase începuturi am tot scris şi tăiat până să-mi dau seama că mă chinui degeaba. Sunt unele lucruri despre care e greu să scrii, şi nu vreau să fiu înţeles aiurea cu chestia asta. Uite, de exemplu muzica Arcana – o ascult de ceva timp. Albume precum Dark Age of Reason sau Inner Pale Sun sau chiar şi Raspail, îngânate vreme de multe nopţi. Pe Dark Age of Reason, cel puţin, cred că-l ştiu pe de rost, la stilul ăla la care mi-ar fi greu să zic două, trei titluri de piese de pe el, dar ascultate le-aş recunoaşte imediat. Pentru că muzica asta, pentru mine cel puţin, e ceva subtil şi poate nepotrivit unei experienţe pe deplin conştiente – mai uşor e s-o laşi să se cuibărească în nişte cotloane mai ferite din fiinţa ta, pentru ca de-acolo să-ţi hrănească, pe nesimţite, starea de veghe.

Începând o altă idee, România este o ţară specială şi norocoasă. Iar acum las tot bagajul deoparte şi spun asta cât se poate de serios, având în minte un punct foarte clar. Pentru că în România există nişte organizatori precum Kogaionon şi DonisArt, care în numai doi ani au reuşit să se impună printre numele autohtone (bine, nu că ar fi o grămadă) prin spectacolele targetate pe un public extrem de restrâns şi, dacă mi-e permis, de sofisticat. Astfel, au trecut pragul României nume precum Arcana, Ataraxia, Ordo Rosarius Equilibrio, Rome, Spiritual Front, nume mari şi foarte mari dintr-o scenă restrânsă ca dimensiuni şi oarecum inaccesibilă publicului larg. În contextul în care în România, per ansamblu, nici măcar muzica metal, luată ca întreg, n-are cine ştie ce following, încercările de popularizare a unor genuri de nişă şi foarte nişă din tagma goth, darkwave, martial, industrial, neofolk ş.cl. ar părea poate o dulce amăgire. Şi totuşi uite că oamenii ăştia reuşesc, ei ştiu cum, să aducă aici artişti internaţionali ai acestor scene, punând ţara noastră în acest circuit restrâns, oarecum elitist, şi (glumind un pic) înfăptuind prin asta o minunată răzbunare poetică, atrăgând prin ineditul acestor evenimente grămezi de turişti străini.

Am ajuns în Braşov pe la 4 p.m., cu eterna întârziere marca CFR, şi am rămas surprins de cât de repede i-a surâs lui Andrei (care nici nu ştiam sigur dacă era în oraş) ideea de a mă însoţi la concert. Eu, cu toată sinceritatea, habar n-aveam la ce să mă aştept – nici măcar din partea Arcana, cu a căror faţă live eram complet nefamiliarizat. Cu curiozitatea asta am pornit spre Reduta, locul unde mai veniseră Arcana şi anul trecut (şi nu m-am dus că na, bac, Braşov, chestii stupide). Locul, de altfel, foarte potrivit pentru ce urma să vedem, suficient de mic şi de cozy cât să poată fi catalogat ca intim, totuşi suficient de mare cât să nu rămână nici un doritor pe afară. Când am ajuns noi rula un documentar despre Lisa Gerrard, jumătatea feminină din Dead Can Dance – trupa care, probabil, a influenţat cel mai mult scena darkwave/ambient. Scena era decorată bogat, cu tot felul de elemente de recuzită şi aranjamente florale (artificiale flori de câmp, for the most of them), un strop de kitsch, de opulenţă, ce în opinia mea cadrează perfect cu genul ăsta de muzică (de aceea Silver Church mi se pare o locaţie nemaipomenită pentru Dark Bombastic Evening). Pregătirile erau făcute pentru Narsilion, duo-ul catalan ce avea să deschidă seara şi, în chip ciudat, să o şi continue dar sub altă titulatură.

Nu mai ascultasem Narsilion, însă ce s-a petrecut în seara aia mi-a confirmat, oarecum, aşteptările. O muzică bogată, caldă, cu multă chitară acustică şi o vioară ocazională, susţinută de o imagistică fantasy. Fairy-tale music, i-aş zice, oscilând de la balade despre elfi şi prinţese (probabil, n-am cercetat versurile dar cel puţin asta era starea ce o transmiteau) la imnuri de luptă (având în completare stage theatrics cu săbii şi d-astea). Fain şi chiar engaging, de la un punct, singura chestie care m-a surprins (atât aici cât şi la celelalte prestaţii) fiind cât de mult era de fapt preînregistrat şi redat de clapă (sau de Mac, în cazul Arcana). Sigur, pentru un show 100% live ar mai fi fost nevoie de vreo 3 oameni pe scenă, însă ulterior mi-am dat seama că nu asta e de fapt ideea într-un concert de gen, contând în principal atmosfera, că doar de-aia îi zice “ambient”.
Următoarea trupă de pe afiş a fost Der Blaue Reiter – de fapt Narsilion cu altă pălărie, cei doi, Sathorys şi Lady Nott, explorând aici un stil total diferit, un martial/industrial cu inserţii folk şi ambient. Schimbarea de stil a fost reflectată şi pe scenă, dispărând multe din aranjamentele de dinainte, locul fiindu-le luat de nişte girofaruri portocalii de o parte şi de alta a scenei şi de mult, mult fum înecat într-o lumină albastră. Un intro ambiental şi cam spooky se auzea deja de ceva timp atunci când am avut, cred, cea mai atmosferică experienţă de la vreun concert. În ton cu tematica celui mai recent album, Nuclear Sun, care va fi lansat peste câteva zile şi care se axează pe catastrofa de la Cernobâl, trei indivizi îmbrăcaţi în costume albe anti-radiaţie au început să cerceteze scena şi pe cei din public, şuşotind între ei şi jucându-se cu lanternele ca într-un dans suprarealist. De mare efect. Scena a fost apoi ocupată de cei trei (duo-ul de bază plus încă o percuţionistă) pentru un spectacol straniu, axat foarte mult pe percuţie, în care câte o intervenţie de vioară a lui Lady Nott venea ca o gură de aer în toată rigoarea aceea intensă dată de percuţia aproape militărească. Abia aştept să ascult Nuclear Sun şi acasă.

Arcana au venit ca încununarea serii pentru mai toţi cei prezenţi. Cum mă aşteptam, Arcana live este mult diferită de cea ascultată noaptea acasă. La Reduta, muzicii lor i-a lipsit din întunecimea atât de savuroasă, însă în contrapondere a venit căldura degajată de oamenii de pe scenă. Oameni care-şi zâmbeau, râdeau şi ne mulţumeau sincer după câte vreo rundă de aplauze. Mi-a fost greu să pun o faţă umană muzicii Arcana, şi nici măcar acum, după ce i-am văzut, nu cred că am să pot, pentru că experienţele sunt atât de diferite. Am recunoscut piese precum “We Rise Above”, “Cantar de Procella”, “Invisible Motions”, “Outside Your World” şi “hitul”, dacă pot să-i zic aşa, “Source of Light” – interpretat chiar înainte de surpriza de la final (ultima piesă înainte de bis, cum ar fi venit). De bază în interpretare au fost vocile, asigurate de Peter, Ia şi Ann-Mari, şi percuţia, asigurată de Mattias. Separat, la clapă şi Mac stătea Stefan, oferind restul învelişului muzical. Suedezii au interpretat şi o piesă nouă, ce va fi lansată în curând pe un album-compilaţie, şi câteva piese de pe albumul solo al lui Peter, A Wave of Bitterness, apărut recent. Cel mai fain moment (mă rog, dincolo de “Source of Light”) a fost la final de tot, când Arcana i-au invitat pe scenă pe Sathorys şi Lady Nott pentru a interpreta împreună încă o piesă. Apoi, în aplauzele publicului, au părăsit cu toţii scena, nu înainte ca Ia să ne invite la afterparty-ul din Musik Cafe, “to share some drinks”.

La afterparty n-am mai ajuns, neputând refuza invitaţia de a împărţi un vin cu Denisa şi nişte prieteni, însă am plecat de la Braşov cu amintirea unui seri speciale – inedite şi cu stil. Cu o anticipaţie crescândă pentru Dark Bombastic Evening din decembrie, unde printre alţii or să vină Of the Wand and the Moon şi Rome. Nu în ultimul rând, cu promisiunea unor concerte extraordinare la anul, cu nume precum Irfan şi Agalloch. Şi, de ce nu, cu speranţa măreaţă dar nu neîntemeiată că, poate, în curând pe listă vor urma şi Tenhi :)