Poveste cu Alba Iulia, muzici sucite şi oameni frumoşi

Îmi place teribil cum după fiecare eveniment DonisArt rămân cu câte-o descoperire, un artist pe care nu-l cunoşteam până atunci dar care ajunge ulterior să devină parte integrantă a micii mele schizofrenii muzicale. La Ethereal Ambient Evening au fost Der Blaue Reiter, la DBE1 Spiritual Front, la DBE2 indiscutabil şi măreţi Dirty Granny Tales, la Labyrinthic Metal Evening au fost Vulture Industries, la Doomed Souls Evening Forgotten Tomb (o re-descoperire mai mult, but still works), la DBE3 Hexvessel. Ca să nu mai punem la socoteală Krunele dedicate – cu Altar of Plagues şi Kwoon – unde ştiam la ce merg, dar nu ştiam cum avea să fie :)

Ei bine, e o plăcere să adaug Theodor Bastard pe lista asta, descoperiţi cu multă bucurie luna trecută la DBE4.

Multe seri am stat cu fereastra de “Add New Post” deschisă, vrând să scriu ceva, orice, pentru a consemna momentul DBE4 la Alba Iulia. Înţeleg de ce îmi e atât de greu – a devenit una din experienţele pe care le consum atunci, la faţa locului, “in the now”. În urmă rămân mai puţin amintiri punctuale, coerente din punct de vedere epic, cât senzaţii, imagini, lucruri greu de cuantificat sau de descris în vreun fel care să aibă sens pentru oricine altcineva în afară de mine. Experienţele acelea pe care le internalizezi în aşa măsură încât nici nu mai eşti conştient de existenţa lor ca momente în timp, ci devin pur şi simplu o parte din tine pe care o poţi regăsi oricând şi pe care o porţi cu tine peste tot. Există, mă gândesc, un loc în mine unde momentele astea încă se petrec. De asta cred că nici nu mi se pare atât de ciudat să scriu despre DBE4, de exemplu, la 3 săptămâni după ce a avut loc.

Oricum, dincolo de asta, un lucru important care trebuie spus, unul dintre puţinele care luat la rece e chiar logic, cu cap şi coadă şi care poate fi argumentat, este că DBE nu este despre muzică. M-am prins de asta anul trecut, când a fost anunţată ediţia a 4-a şi pur şi simplu am ştiut că aveam să merg. Nu ca în cazul altor evenimente, cu stai să vedem cine vine, cu băi parcă line-up-ul e cam naşpa, cu parcă a fost mai ca lumea anul trecut. Eram la bord din secunda doi fără vreo ezitare sau vreo condiţie. Pentru că DBE este despre oameni. Oameni frumoşi (n-are rost să caut alt adjectiv, ăsta e) care refuză să se înregimenteze, care păstrează în ei o flacără vie şi neatinsă. Chiar şi oameni care nu-şi dau seama de asta, şi ar putea ridica din umeri la auzul unei astfel de descrieri. “The secret sons of Europe” cum ziceam acum câţiva ani parafrazându-i pe Rome, “oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă”. I still hold by those words.

Altfel, Alba Iulia e un oraş minunat, ciudăţel într-un fel simpatic care te face să chicoteşti de parcă Universul ţi-ar juca o festă hazlie. E un orăşel adormit pe cale de a se trezi, dar care trage încă de visul de dimineaţă, zâmbindu-ţi cu ochii închişi şi vorbind alandala. Mi se pare cel mai aproape de Ardealul ăla ideal din capul meu, alimentat de amintirile mersului la ţară de când eram mic. Puţin sucit însă frumos într-un fel simplu, sincer şi incredibil de cald. Cetatea parcă e aterizată acolo de pe cu totul altă planetă – minunată şi ea, dar în alt fel. Unul din puţinele locuri pe care încep să le resimt ca “ale mele”.

Oh well, se termină albumul Theodor Bastard căruia i-am dat play la începutul acestei însemnări (Oikoumene din 2012, o minune ethnic/ambient/trip hop). O poveste tare simpatică despre cum am ajuns eu să am albumul ăsta – iniţial voiam să-mi cumpăr un album cu ei de la standul de merch şi n-aveau decât unul mai vechi, Белое: Ловля Злых Зверей cred, şi unul de remixuri. Şi stăteam eu cu primul din ele în mână, gata să plătesc pentru el, că mă abordează un membru din trupă (tobarul, cred) dacă nu vreau să-l iau pe ăsta, că e nou şi de pe el au cântat cel mai mult, dacă mi-a plăcut ce-am auzit. So sweet :)

Şi cam atât for now, despre cât de minunaţi au fost Kilimanjaro Darkjazz Ensemble şi ce surpriză faină au fost Solstafir live şi cât de beton ar fi fost dacă ar fi cântat Oranssi Pazuzu pe întuneric şi ce faină a fost revederea cu Hexvessel şi cu Sunset In the 12th House şi cât de trippy au fost Job Karma cu proiecţiile lor şi cât de întunecat sobri au fost Unholy şi cât de bun a fost gulaşul şi cât de tare era tipul ăla cu acrobaţii şi cât de friendly erau artiştii amestecaţi prin public şi cât de tare ne dorim să mai fie şi o dată viitoare au scris alţii, mult mai frumos decât aş putea eu. 1, 2, 3, 4, 5.

As usual, cu mulţumiri din suflet către echipa DonisArt care-a făcut posibilă toată nebunia. Ne vedem în decembrie la Braşov!

Melancolie, energie şi entuziasm (Agent Fresco în Fabrica)

Miercuri seara, în clubul bucureştean Fabrica s-a desfăşurat al treilea eveniment Asiluum Night, care i-a avut ca invitaţi pe islandezii de la Agent Fresco şi, ca opening act, pe cei de la Semiosis. Concertul a fost organizat de Asiluum, BHCB şi La Chambre du Chat.

Mă aşteptam la mai mult “rock” în post rock-ul celor de la Semiosis, măcar spre finalul reprezentaţiei. Îi mai văzusem de vreo două ori, şi de fiecare dată mi-a plăcut foarte mult cum reuşiseră să balanseze părţile ambientale, de textură sonoră, cu cele mai energice. Aseară n-a fost însă cazul, Semiosis rămânând la un electro-ambient un pic cam downplayed, foarte adecvat ca muzică de fond dar nu un performance în sine. Probabil asta era şi ideea, de a crea doar un cadru sonor agreabil pentru ce avea să urmeze, şi nu de a beneficia propriu-zis de lumina reflectoarelor. După vreo jumătate de oră de Semiosis, timp în care clubul întunecat se umpluse cu un număr nu foarte mare, dar îmbucurător de oameni, au urcat pe scenă şi cei patru islandezi.

Veneau de la Constanţa, unde susţinuseră în seara precedentă un concert extraordinar – dupa spusele unor oameni în care am încredere. Nu ascultasem absolut nimic în prealabil, dornic de a fi surprins şi sperând ca surpriza să fie plăcută. Şi iată că a fost.

E greu să dai un nume muzicii Agent Fresco. Au deschis concertul cu “Anemoi”, piesă melancolică din deschiderea albumului “A Long Time Listening” (primul şi singurul până acum, de altfel). O combinaţie devastatoare de pian à la Philip Glass cu vocea haunting, chinuită un pic a solistului Arnór Dan Arnarson. Însă Agent Fresco au extrem de multe chipuri – pendulează cu cea mai mare lejeritate între pasaje “grele”, undeva între hardcore şi math-rock, pigmentate cu savuroase ruperi de ritm, şi bucăţi cu aromă de indie, jazz sau fragmente oarecum minimaliste de clape dar care totuşi îmbogăţesc enorm sound-ul de ansamblu.

“Apreciez trupele care fac datul din cap pe muzica lor o treabă dificilă”, glumeam ieri cu cineva, iar cel puţin din punct de vedere ritmic muzica islandezilor nu plictiseşte niciodată; este aidoma unui animal care se ascunde de tine, sare în toate direcţiile şi îţi alunecă printre degete când încerci să-l prinzi. Am auzit ceva aprecieri negative vizavi de prestaţia vocală a solistului, dar mie mi-a plăcut cum se asambla totul. Era din acelaşi film – sigur, un film puţin ciudăţel, dar frumos şi coerent. N-am întâlnit încă artişti islandezi care să nu o ia pe o pantă un pic experimentală când vine vorba de voci, iar Agent Fresco nu fac excepţie.

A fost un show cald – aerisirea putea să funcţioneze un pic mai bine, ce-i drept, dar mare parte din căldură a venit dinspre scenă. Vizibil surprinşi de primirea excelentă pe care au avut-o în Fabrica (şi mai devreme la Constanţa, şi sper că şi în seara asta la Cluj), cei patru au petrecut mare parte din concert cu zâmbetul pe buze, povestindu-ne despre istoria pieselor sau despre turneul european în care s-au îmbarcat şi care îi va purta mai departe în Cehia, Germania, Franţa sau Elveţia. “Nu ne-am imaginat niciodată ca vom ajunge aici” poate suna un pic pretenţios când vine din gura unora ca Slayer, dar când nişte islandezi (de care până anul trecut nu auziseşi nicăieri) îţi spun asta cu un entuziasm infalsificabil în glas, poţi să fii sigur că sunt sinceri.

>> Citeşte mai departe pe BestMusic.ro

O dulce sufocare (Bohren & der Club of Gore în Silver Church)

Când am reuşit să conving pe cineva să mă însoţească la concertul Bohren & der Club of Gore din The Silver Church, eram conştient că-i spusesem doar jumătate din adevăr. “Cântă jazz”, i-am spus eu, “sunt foarte mişto, poftim” – dându-i link către “Constant Fear”, una din puţinele piese ale trupei care are chiar mai mult de 60 bpm.

Sâmbătă noapte am găsit The Silver Church răcoros şi negru, cu lumânări răzleţe aprinse pe mesele din separeuri şi cu proiecţii extrem de tasteful însoţind o muzică rece, cumva astrală, şi totuşi învăluită într-o întunecime de interior de psihic uman. Twisted, în orice caz. Şi oarecum potrivită pentru a te introduce în atmosfera neagră şi, de ce nu, puţin suprarealistă a ceea ce ştiam cu toţii că avea să urmeze. Vorbesc acum despre setul audio-vizual Discordless cu care a început seara, courtesy of Marius Costache. Detalii şi downloaduri gratuite pe site-ul proiectului, www.discordless.com.

Publicul fremăta, însă, în aşteptarea celor patru maeştri germani. Chiar împărtăşeam cu cineva, înainte de concert, ideea că este extrem de greu să pui un chip uman muzicii Bohren & der Club of Gore, dincolo de filmele care-ţi vin în cap aproape instantaneu cu detectivi particulari, fum de trabuc, pahare de whiskey, nopţi ploioase şi neoane care pâlpâie. Cum va fi însă atunci când îi vei vedea pe cei care canalizează muzica? Cu siguranţă atmosfera va fi ştirbită de realizarea că la urma urmei, instrumentele sunt mânuite de nişte simpli oameni. N-a fost cazul, însă, pentru că sâmbătă în spatele instrumentelor s-au aflat patru siluete abia desluşite, cu marginile accentuate de câte o lumină violet, galbenă sau verde şi care nu glăsuiau decât foarte rar pe un ton aproape neutru. Nu acelaşi lucru se poate însă spune şi despre instrumentele în sine, în special despre saxofon, care aveai uneori senzaţia că te străpunge până la inimă.

Muzica Bohren & der Club of Gore este lucrul cel mai apropiat de o experienţă sinestezică pe care l-am trăit până acum. Avalanşa de imagini şi de trăiri pe care muzica lor le invocă poate fi aproape copleşitoare, dacă te prinde într-un moment oportun şi ai sufletul acordat la frecvenţa lor. Dacă este ceva cu adevărat german în muzica lor, este sentimentul de “Sehnsucht” pe care ţi-l trezeşte; nu atât o nostalgie după ceva ce a fost, cât un dor, o tânjire după ceva ce ar putea fi, după o altă formă a lucrurilor pe care abia o poţi întrezări, dar pe care ţi-o doreşti în mod inexplicabil. E ca şi cum ai putea să vezi, pentru o clipă, într-o altă lume, o lume care nu ştii dacă există sau a existat vreodată şi în care nici măcar nu ştii sigur că ţi-ar plăcea să te găseşti, dar înspre care priveşti cu nesaţ în continuu.

Sâmbătă seara m-am îndrăgostit în sfârşit de Dolores (2008), cu ale sale “Staub” si “Unkerich” care au deschis concertul. Recunoscute la faţa locului şi întâmpinate cu fiori pe şira spinării au fost în schimb “On Demon Wings”, “Prowler” şi “Painless Steel”, bijuterii de pe Sunset Mission (2000), album de suflet care m-a însoţit în multe nopţi nedormite. Black Earth (2002) putea fi puţin mai prezent în setlist pentru gustul meu (n-am avut parte la început decât de “Grave Wisdom”, lipsind monumente precum “Destroying Angels”, “Skeletal Remains” sau “The Art of Coffins”), dar a lăsat loc pentru prezentarea celui mai recent disc, Beileid.

Sobrietatea muzicii şi a atmosferei se îngemăna de minune cu dialogurile savuros de seci care veneau dinspre scenă, notabil fiind în special momentul prezentării trupei: “Aici, în stânga mea, se află basistul. În spatele meu, nu mort – deşi ar putea părea – este toboşarul”. La un moment dat keyboardistul se prăbuşise de-a dreptul peste clape, alertând chiar nişte oameni din public. Culeasă tot din public, ceva mai devreme: “Deci provocarea serii va fi să rezişti la tot concertul şi sî nu-ţi tai venele”.

Când siluetele de pe scenă au terminat de interpretat “ultima piesă” şi au început acordurile de la “Constant Fear”, întreaga sală parcă şi-a regăsit suflul vital. Simţeam deja că avea să se termine, iar fiecare acord devenea parcă din ce în ce mai preţios. Întunecimea din jur începuse parcă să se atenueze (sau erau doar ochii mei care se obişnuiseră?) iar tăcerea de după “Midnight Walker” a venit ca o gură de aer, însă unul cumva sărac, arid, neplăcut. După aproape doua ore cu Bohren & der Club of Gore pe scenă, sufocarea, angoasa şi întunericul ne deveniseră aproape dulci, aproape preţioase.

>> Citeşte în întregime pe BestMusic.ro

Unele lucruri nu se schimbă (Anneke van Giersbergen în Silver Church)

Dacă ar fi să facem un top al persoanelor cel mai instantaneu adorabile de pe planeta asta, sunt destul de sigur că Anneke van Giersbergen ar prinde extrem de lejer podiumul. Iar după ce o vezi live în concert, fraza de mai devreme devine certitudine, podiumul devenind medalie de aur cu coroniţă.

Duminica trecută, pe 22 aprilie, clubul The Silver Church nu a fost chiar atât de plin pe cât m-aş fi aşteptat. Chiar şi la ora începerii concertului Anneke van Giersbergen, la vreo 30 de minute după ora trecută pe afiş, în club mai încăpea destulă lume, în special în spate. În faţa scenei masa de fani era însă destul de compactă, pe foarte sănătosul principiu “puţini, da’ buni!”. Apoi, pentru ceva mai mult de o oră şi jumătate, ne-am bucurat de un concert curat şi sincer al unei trupe profesioniste, condusă de una dintre cele mai fermecătoare personalităţi ale rock-ului contemporan. Thumbs up pentru The Silver Church şi Cavalleria Events, care au pus la cale seara.

Pentru puţin context, trebuie spus că Anneke este una din persoanele care au influenţat enorm rock-ul şi metalul european, fie şi numai prin prisma activităţii de pionierat întreprinsă alături de The Gathering până în 2007, când i-a părăsit pentru a-şi urma cariera solo. Spun pionierat pentru că cel puţin primele două albume înregistrate alături de ei, Mandylion (1995) şi Nighttime Birds (1997), sunt nişte uriaşe pietre de hotar apărute în perioada în care muzica metal europeană abia îşi căuta şi îşi croia, cu greu, o identitate.

În cariera solo, Anneke a continuat să se îndepărteze de metal, lucru pe care The Gathering deja îl începuseră de prin anii 2000. Concertul de duminică m-a pus însă în faţa celui mai nou album, “Everything Is Changing”, care dincolo de single-urile foarte pozitive şi radio friendly vine şi cu surprinzător de multe momente mai “grele”. În ansamblu este un album mai întunecat, amintind uneori de The Gathering, alteori de Lacuna Coil sau HIM. I-aş cam spune “pop-metal”, dar fără conotaţia negativă atribuită de obicei caracterizării ăsteia; e catchy, într-adevăr, dar e foarte bine scris, interpretat şi produs, făcând faţă cu brio audiţiilor repetate. Duminică la concert nu cunoşteam aproape nimic de pe el, dar am îndrăgit piesele pe loc; asta a ajutat mult la impresia generală pentru că în setlist nu a intrat decât o singură piesă The Gathering, “Saturnine”, iar albumele precedente “Air” şi “In Your Room” mi s-au părut agreabile, însă fără a provoca seismele pe care, bunăoara, le provoacă şi acum “On Must Surfaces”.

Pentru mine, Anneke a fost şi va rămâne încă vocea de aur din The Gathering. Văzând-o însă live în această nouă etapă, pur şi simplu nu a avut cum să nu-mi placă enorm. Pe scenă, dincolo de vocea extraordinară, cu sau fara o chitară în mână radiază atât de multă sinceritate şi căldură încât nu-ţi mai rămâne nimic de făcut decât să simţi cum sufletul îţi explodează de bucurie, să încerci să profiţi cum poţi mai bine de momentul pe care-l trăieşti şi să speri că va dura cât mai mult. Şi revin spunând că “Everything Is Changing” este un album foarte, foarte bun, de pe care s-a cântat cam tot şi din care am rămas cu “I Wake Up”, “1000 Miles Away From You” şi absolut superba “Circles”, unde aproape aveam senzaţia că vocea se va sfărâma în mii de bucăţi la cât de cristalină era. Ca o surpriză foate placută, în setlist s-a strecurat şi “Hyperdrive”, cover după una din colaborările lui Devin Townsend cu Anneke.

De departe cel mai plăcut moment al serii a fost însă cel care avea potenţialul de a strica tot – când trupa a revenit pe scenă pentru primul bis cam totul era devastat, iar setul de tobe se resimţea cel mai acut. Anneke însă a glumit pe seama momentului, s-a jucat cu publicul, a oferit cadou capacul crăpat de tobă (pe care, zice-se, ar mai fi bătut Anathema sau Faith No More, setul fiind închiriat) şi s-a apucat să cânte “Hey, Okay” la cererea publicului, doar ea şi chitara. Solo-ul de “chitară” a fost magic, iar ulterior cineva descria personalitatea artistei ca fiind “ridiculously solar”. Perfect de acord.

>> Citeşte mai departe pe BestMusic.ro