Scobitori de porţelan

…Asta pentru că titlul extrem de obvious și de mișto a fost deja luat de cei de la The gig :))

Mi-a fost tare dor de cei de la ab4, pe care nu-i mai văzusem…
Moment în care fac o pauză să mă gândesc, pentru că sincer nu mai știu. Am puternica senzație că i-am mai văzut cândva în trecutul oarecum recent, însă backtrackuind prin eventuri de last.fm și articole de pe no.3 concluzia e că ultima dată a fost la unplugged-ul ăla mișto din Fabrica. Fuuuck, atât de mult să fi trecut? :))
Și oarecum are sens, că-n 2009 la Green Fest i-am ratat iar la aniversarea de 10 ani n-am putut să ajung din motive de Dark Bombastic Evening.
Wow.

Așa că nu m-am înșelat deloc atunci când am văzut concertele anunțate de anul ăsta și-am zis “frate, sesiune, nesesiune, se cere!”. Și uite-așa am avut parte de porție dublă de ab4; o dată în formulă unplugged + guests, apoi în formulă electrică și zgomotoasă. And they kicked serious amounts of ass pe ambele stiluri.
La Sala Radio, cu ocazia ShortsUp, am făcut eu cum am făcut de am ajuns ceva mai târziu. Din fericire partea de scurt-metraje era programată de la început, iar cum ăsta nu era nicidecum scopul prezenței mele acolo am zis că nu-i mare bai. Na, asta e, nu mă consider mare brânză de cinefil și oricâtă stimă aș purta evenimentelor de gen care văd că sunt tot mai prolifice (Next, ShortsUp etc.) și oamenilor care le organizează, it just doesn’t click. Așa că din punctul meu de vedere, am avut niște scurt-metraje ca bonus înainte de concert iar asta a fost excelent, plus că majoritatea mi-au plăcut mult iar în afară de Povestea de la scara C a lui Cristian Nemescu nu mai știam nici unul, după cum era de așteptat. Cel mai tare a fost de departe Ahate Pasa, un mockumentary savuros despre rolul extrem de important pe care-l ocupă rațele în estetica cinematografică. Moar liek “quackumentary”, amirite? Partea cea mai amuzantă a fost că în sală subtitrările erau decalate masiv, narațiunea era în bască ceea ce nu ajuta deloc, și totuși lumea râdea în hohote. Deci da.

Cei patru abepatri (Doru Trăscău – chitară & voce, Enrico D’Angelosante – chitară, Antonio Bonansingo – bass și Dorian Cazacu – tobe; sunt convins că-i știți, da’ vreau și io să apar mai bine în Google, haha) s-au instalat pe scenă după ce-a fost proiectat clipul de la arhicunoscuta și emblematica “Hol” (deși, ca o notă personală, mi s-ar fi părut puțin mai appropriate să ruleze clipul de la “Cold”, dacă tot începusem cu Nemescu). Sala Radio era full iar scena era amenajată elegant, cu niște lumini plăcute. Și apoi am început, frumos, cu “Song 1″, superpiesă de pe deja-nu-chiar-atât-de-recentul EP Burst Into Life, semn discret că bine bine, ab4 tinereți frumoase, dar hai să ne uităm puțin și înspre viitor, hm?
Spectacolul de la Sala Radio a fost special din mai multe puncte de vedere. Sigur, setting-ul, publicul (printre care probabil erau destui oameni invers decât mine, veniți pentru filme și habar n-având cine-s ăia care cântă), invitații. Însă mi-a plăcut că și trupa a acknowledged cumva chestia asta, pregătind un setlist aproape ca de best of. Probabil că și cei 10 ani proaspăt aniversați au avut ceva influență, însă felul în care ab4 s-au plimbat în seara respectivă prin toată istoria lor mi-a plăcut maxim. Mai ales când versurile pieselor de pe Toxic, în special, mai contrastau cu atmosfera puțin mai “scorțoasă” impusă de locație, împingându-l și pe Doru să recunoască, apropo de “Gepilă”, că nimeni n-a știut vreodată ce înseamnă versurile alea.

Invitații s-au integrat cu toții minunat în peisaj, aducând un discret și potrivit lustru “clasic” muzicii celor patru. Cel mai mult mi-a plăcut de “Hol” feat. Oana Mariș la oboi, pentru că superhitul pe care-l știe toată lumea (și care rareori mai reușește să surprindă – vorbesc acum în general, cam toate trupele au una, două piese de genul ăsta) a ieșit complet transformat, antrenând bucuria sinceră a unei redescoperiri. “Come” și “m.t.v.”, care deja aveau un parfum mai baladesc, s-au bucurat și ele de contribuția lui Ștefan Barbu la vioară, respectiv a lui Vlaicu Golcea la pian (pe care din păcate nu l-am auzit chiar atât de bine). Iar același Vlaicu Golcea a cântat și la contrabas, alături de Daniel Ivașcu la percuție, pe cea mai mișto din cel de-al doilea val de piese noi ab4 (așa numitul Rome EP): “Never Been a Liar”. Prima dată când am auzit-o credeam că-i cover după ceva post-punkeri cu aspirații retro, dar nu, e chiar a lor, iar asta e dovada a cât de mult s-a maturizat și s-a diversificat sound-ul trupei în ultimii ani.
În rest, n-au lipsit alte piese multiubite de pe Broken Trust – my heart-opening “Rising Stars” și o minunată “Missing Parts” cu dedicație; fără “Break”, dar mă gândeam că na, e ok, precis o cântă la ăla zbuciumat de săptămâna viitoare. Trupa ne-a tratat și cu niște coveruri asortate – un neașteptat și emoționant “Hurt” de la Nine Inch Nails apud. Johnny Cash, un “Where Is My Mind” spre deliciul fanelor care-au descoperit Pixies via Placebo (har har) și un “Lightning Crashes” cu ocazia căruia am descoperit și eu Live, la fel cum la ultimul unplugged ab4 descoperisem Editors via “The Racing Rats”. Coolness, I say.
Unele peste altele, sâmbătă 22 a fost o zi de ținut minte. Și poate chiar de rememorat, pentru că cică s-ar fi și filmat și n-am să zic mai multe, ’cause I don’t wanna jinx it. Dar cine n-a venit a pierdut un spectacol inedit al unei trupe românești emblematice, iar mie mi-a alinat complet dezamăgirea că n-am putut să ajung la concertul aniversar.

După aceea, joi în Control s-a petrecut seara a doua. În cadru mai underground și mai familiar, mai “acasă”, unde în sfârșit lumea putea să se miște și să glăsuiască mai cu spor (la Sala Radio mai avuseseră unii niște tentative, dar fără mare succes). De data asta setlistul s-a axat mai mult pe noutăți, dându-mi strania senzație că văd o trupă nouă, care nu e chiar ab4, nu e nici Mono Jacks, dar care mai făcea ocazional coveruri de la cea dintâi. Sigur, un “Born to Learn” sau o “Meidinrumenia” au fost suficiente ca să mă simt iar ca la 13 ani, însă per ansamblu that teenage feeling was gone. Ceea ce na, e un lucru natural, trecutul rămâne încet încet ancorat în poze, cuvinte și CD-uri în timp ce oamenii pășesc cu entuziasm spre viitor. Mă și gândesc ce șoc o să fie, cel mai probabil, viitorul album Guano Apes, că și ei tot în 2003 l-au scos pe ultimul :))
Însă a fost frumos. Până la urmă n-au mai cântat “Break” și nici măcar “Preferences”, dar energia venită dinspre scenă a fost grozavă. Și îndrăznesc să zic că nici publicul nu s-a lăsat mai prejos.

Ascultați câteva din piesele noi de la ab4 aici. În deschidere joi au cântat și cei de la Sketch (Myspace) pe care îi știam de la preselecția pentru byron – Rock Your High School și al căror chitarist Mircea e foarte tare. Be sure to keep an eye on them as well.

Păi ne-am apucat de un top şi nu-i frumos să-l lăsăm aşa, în aer. Ca recapitulare, pe poziţiile 10-6 am avut data recută pe Nevermore, Dimmu Borgir, Apocalyptica, Alcest şi Mar de Grises. Continuăm clasamentul cu

5. In Mourning – Monolith

E prima dată când îi ascult pe băieţii ăştia suedezi şi rău am făcut că nu i-am cercetat mai repede, că cică albumul lor de debut din 2008 e încă şi mai rupere decât ăsta de-acum. Pe Monolith-ul de acum avem un melodic death metal de toată frumuseţea, cu inserţii progressive, doom şi metalcore. Cumulativ, cam pe o treime din album o să aveţi senzaţia că de fapt ascultaţi ceva bonus tracks de la Opeth circa Deliverance, dar asta e ok pentru că In Mourning schimbă registrul suficient de des şi de abil cât să-şi păstreze o amprentă proprie. Trupa reuşeşte să sintetizeze cam tot ce-mi place mie mai mult în metalul scandinav – agresivitate, complexitate, melancolie, disperare, şi de-asta e greu să abordezi albumul ăsta dintr-o singură direcţie. Dacă vă place, încercaţi şi A Thin Shell al celor de la October Tide – coordonate similare, ceva mai mult doom şi acelaşi vocalist excelent, Tobias Netzell.
De la In Mourning ascultăm “Debris”:


4. Vulture Industries – The Malefactor’s Bloody Register

De norvegienii ăştia nu ştiam mare lucru până n-am fost curios să-i ascult cu câteva zile înainte de a mă duce la Labyrinthic Metal Evening, iar piesele de pe The Malefactor’s Bloody Register le-am auzit prima dată live la concert. Avem aici un avant-garde/ progressive metal cu un strop mic, mic de influenţă black şi cu un concept liric tare mişto care ţine albumul laolaltă. Multă lume-i compară cu Arcturus, dar sincer mie-mi plac mai mult, sunt mai straightforward şi mai catchy. Doză puternică de teatralism în prestaţia vocală, aşa cum şade bine oricărei trupe de avant-garde, versuri tongue in cheek şi destul de bolnave, solouri de chitară în venă heavy, clape hintuind la progul anilor ’70 şi ocazional câte-un saxofon pentru pigmentarea atmosferei. Iar live sunt absolut demenţiali şi abia aştept să-i văd din nou în august la Dark Bombastic Evening 3.
Recomand cu ambele mâini şi uite “This Cursed Flesh” ca să vă convingeţi:


3. In Lingua Mortua – Salon des refusés

Deci Norvegia e, în principiu, mama trupelor de avant-garde black. Iar In Lingua Mortua nu se dezmint şi duc mai departe reputaţia asta într-un mare fel. Nu ştiu cum să caracterizez cât mai expresiv muzica de pe Salon des refusés; am putea zice că sună ca o pastişă black metal după King Crimson-ul jazzo-simfonic din ’69-’71 cu ceva nebunii balcanice adăugate for good measure, toate pe o fundaţie solidă de black norvegian pe stil Darkthrone. Şi da, este complet dement şi savuros până la ultima picătură. Catchy, dens, complex, cu foarte multe straturi ce se dezvăluie încet, la audiţii repetate. O bijuterie.
In Lingua Mortua – “Darkness”:


2. Deathspell Omega – Paracletus

Ei bine, asta pentru mine e surpriza anului. Mai ascultasem Deathspell Omega, dar niciodată nu reuşisem să le prind gustul, nu chiar. Şi apoi vine Paracletus ăsta care mă face să exclam “a-haaa!” şi brusc totul capătă sens şi perspectivă. Este fără îndoială cel mai accesibil album al francezilor, însă pentru cine nu-i cunoaşte asta nu spune multe. Pe album avem aşadar un avant-garde black metal (ştiu, am avut ceva anul ăsta) complex, disonant, foarte “dens” la prima audiţie. Atmosfera este puternică, sufocantă, ca şi cum ai fi prins într-o casă în flăcări (hence coperta) şi nu mai ştii cum să ieşi iar panica pune încet stăpânire pe tine. Şi nu glumeam cu disonanţa, acordurile sunt foarte deranjante la prima audiţie, după cum zicea cineva* – aproape că-ţi vine să mergi la ei să le urli “frate, nu aşa se face muzică în plm!“. Asta, plus nişte construcţii întortocheate ne dau capodopera mindfuck a anului 2010.
Deathspell Omega – “Abscission”:


1. Les Discrets – Septembre et ses dernières pensées

Şi părăsim în sfârşit câmpiile demenţei avant-garde black pentru o gură de metal întunecat şi melancolic venind de la a treia trupă franţuzească din top (băi ce bine se mişcă lucrurile pe-acolo). Les Discrets sunt cea de-a treia piesă din trio-ul şoc de shoegaze/ black metal/ post punk din care mai fac parte Alcest şi Amesoeurs. Brainchild al lui Fursy Teyssier, meseriaş artist grafic, trupa are un puternic background vizual – lucru ce se resimte şi în muzică. Iar ce se aude pe album este destul de metal, la stilul de dark metal pe filieră Katatonia şi, mai departe, Let It Flow, cu o integrare inspirată a pasajelor acustice, melancolice cu cele mai întunecate şi mai agresive. Fără îndoială cel mai “frumos” album al anului, orice va fi vrând asta să însemne. Abia aştept să-i văd şi live în august, ghiciţi unde – la Dark Bombastic Evening 3, desigur, the place for good stuff.
Les Discrets – Les feuilles de l’olivier


Şi cam asta a fost cu retrospectiva pe câmpii metalifere. Au mai fost albume decente, dar care nu mi-au lăsat impresii prea puternice. Rotting Christ – fain, dar cam autosuficient şi cu o singură piesă memorabilă după multe, multe audiţii (anume “Noctis Era” care, ce-i drept, taie şi spânzură). Orphaned Land – interesant până la un punct, dar prea ambiţios şi mult prea lung, cu o lungime ce permitea lejer două albume şi cu material ce permitea un singur album mai scurt şi mai bun, mai dinamic şi mai concis. Chiar şi Vîrstele de la Negură Bunget mi-a plăcut – e “safe ground”, un album lucrat bine şi plăcut urechii. Iar în capul celor de la Agalloch nu ştiu ce-a fost şi nici nu vreau să aflu.

Privim cu aşteptări către 2011. Primordial, Ajattara (cu teamă, ce-i drept), Shape of Despair, Draconian, Farmakon (!!!), Septic Flesh, Opeth, Serpentcult, Moonspell, Cult of Luna. Şi Tool, frate, că mi s-au lungit urechile de 4 ani jumate încoace. Plus cine ştie ce goodies descoperim pe parcurs, că asta-i toată veselia.
Hai v-am pupat. (more…)

Există o oarecare fascinaţie pentru macabru în fiecare dintre noi. Ca atunci când erai mic şi ţi-era frică de întuneric. Dar acelaşi întuneric te atrăgea, într-un fel inexplicabil. Îl căutai. Şi voiai să-l explorezi, cu toată frica. Erai curios.
Acelaşi sentiment mulţi ani mai târziu. Nu eşti un mare fan al filmelor de groază, dar uite, te-au convins prietenii. Iar acum staţi pe întuneric în faţa televizorului şi simţi tensiunea încordându-ţi firele de păr. Ştii că ceva rău are să se întâmple. Ai putea la fel de bine să închizi ochii până trece tot.
…but you just have to look, don’t you?

Dirty Granny Tales sunt o trupă dark cabaret din Grecia ce explorează tocmai fascinaţia asta pentru macabru. Conceptul lor este relativ simplu – bunicuţa rea care spune nişte poveşti întunecate, care nu stă şi croşetează la şemineu ci are o expresie îngheţată pe chip şi o voce ascuţită care-ţi pătrunde în oase şi în creier, făcându-te să te întrebi dacă ea aparţine oare cu adevărat lumii tale. Iar răspunsul ştii că te va înspăimânta, însă nu-i aşa, trebuie să-l afli.

Citeşte mai departe pe Ginger Group >>

Pentru că o să mai dureze ceva până la partea a doua din retrospectiva supermetalelor anului 2010 (prima parte aici), umplem spaţiul tot cu nişte muzică. Ieşim însă din câmpul metalifer pentru un binevenit popas pe terenuri ceva mai chill şi mai întunecate. Şi cu ocazia asta anunţ că am început să mă joc într-un foarte drăguţ loc numit 8tracks care mi-a fost descoperit de Maria. Şi ar fi simpatic să fac aici o prezentare puţin mai extinsă a playlisturilor pe care le fac acolo, nu? Aşa ziceam şi eu.
Pentru început, o noapte neagră înecată în note de pian. Serios, pentru efect maxim a se asculta pe întuneric şi preferabil după miezul nopţii.



Am abuzat de Bear McCreary, recunosc, însă dincolo că întreg soundtrack-ul lui pentru Battlestar Galactica e extraordinar, felul în care foloseşte pianul mi se pare genial. Bine, eu-s mai maniac de fel şi i-am citit şi blogul în amănunt, aşa că vă pot spune de ce “Elegy” sună atât de “rugged”, de dezacordată, faţă de “Sonatica” – pianul e de vină, pentru că în serial piesa respectivă era cântată pe literalmente “ultimul pian din lume”, o frumoasă epavă folosită pe platoul de filmare. Iar Bear, care şi el e puţin maniac, a înregistrat separat de mai multe ori fiecare notă a pianului, “interpretarea” fiind de fapt făcută în studio, folosind sample-urile.
Pe Philip Glass cred că-l ştiţi, iar dacă nu ar fi bine să-l aflaţi. Pentru pianofili, albumul “Solo Piano” din 1989. Descoperit de mine tot via Battlestar, dar bine şi-aşa.
Intrăm pe urmă pe un teritoriu mai neofolkist, cu două trupe ce folosesc într-un mare fel pianul în compoziţiile lor – October Falls şi Tenhi. Pianul rămâne în centrul atenţiei, dar îl mai ajută nişte chitară, nişte bas sau nişte tobe.

Greg Edmonson e meseriaşul care-a făcut coloana sonoră pentru alt serial TV pe care-l iubesc mult de tot, Firefly. Aici o bucată tare nostalgică, exponentă a felului tare emoţional şi mişto în care e folosită în soundtrack îmbinarea de pian cu vioară.
Cu Nine Inch Nails intrăm pe tărâmuri mai întunecate şi mai experimentale, pianul cam trage către dark side şi e ajutat şi de nişte efecte electronice – valabil şi pentru piesa de la School of Emotional Engineering, ceva mai troubling. Apoi luăm o gură de jazz întunecat cu Kilimanjaro Darkjazz Ensemble, care pornesc de la o temă din “Koto Song” a lui Dave Brubeck şi o duc pe tărâmuri de pe care n-am mai auzit pe mulţi să se întoarcă.

La pièce de resistance am păstrat-o însă pentru final, anume prima piesă din primul album de Piano Textures al lui Bruno Sanfilippo. Recomand tot albumul, pentru că se găsesc pe el nişte sunete cum rar am auzit: looping de pian + demenţă electronică + alte câteva chestii, e o atmosferă în albumul ăla de s-o tai cu cuţitul. Revin cu recomandarea de a se asculta noaptea pe întuneric, pentru efect maxim.

Altfel, ne reauzim soon pentru partea a doua de supermetale. Da, topul e deja făcut, despre ele ştiu cam ce vreau să zic, dar formatarea pentru poze şi soundbites îmi cam taie tot cheful :)) Însă poate n-am încă suficient schoolwork să mă motiveze.