Music mix #1: Nighttime piano

Pentru că o să mai dureze ceva până la partea a doua din retrospectiva supermetalelor anului 2010 (prima parte aici), umplem spaţiul tot cu nişte muzică. Ieşim însă din câmpul metalifer pentru un binevenit popas pe terenuri ceva mai chill şi mai întunecate. Şi cu ocazia asta anunţ că am început să mă joc într-un foarte drăguţ loc numit 8tracks care mi-a fost descoperit de Maria. Şi ar fi simpatic să fac aici o prezentare puţin mai extinsă a playlisturilor pe care le fac acolo, nu? Aşa ziceam şi eu.
Pentru început, o noapte neagră înecată în note de pian. Serios, pentru efect maxim a se asculta pe întuneric şi preferabil după miezul nopţii.



Am abuzat de Bear McCreary, recunosc, însă dincolo că întreg soundtrack-ul lui pentru Battlestar Galactica e extraordinar, felul în care foloseşte pianul mi se pare genial. Bine, eu-s mai maniac de fel şi i-am citit şi blogul în amănunt, aşa că vă pot spune de ce “Elegy” sună atât de “rugged”, de dezacordată, faţă de “Sonatica” – pianul e de vină, pentru că în serial piesa respectivă era cântată pe literalmente “ultimul pian din lume”, o frumoasă epavă folosită pe platoul de filmare. Iar Bear, care şi el e puţin maniac, a înregistrat separat de mai multe ori fiecare notă a pianului, “interpretarea” fiind de fapt făcută în studio, folosind sample-urile.
Pe Philip Glass cred că-l ştiţi, iar dacă nu ar fi bine să-l aflaţi. Pentru pianofili, albumul “Solo Piano” din 1989. Descoperit de mine tot via Battlestar, dar bine şi-aşa.
Intrăm pe urmă pe un teritoriu mai neofolkist, cu două trupe ce folosesc într-un mare fel pianul în compoziţiile lor – October Falls şi Tenhi. Pianul rămâne în centrul atenţiei, dar îl mai ajută nişte chitară, nişte bas sau nişte tobe.

Greg Edmonson e meseriaşul care-a făcut coloana sonoră pentru alt serial TV pe care-l iubesc mult de tot, Firefly. Aici o bucată tare nostalgică, exponentă a felului tare emoţional şi mişto în care e folosită în soundtrack îmbinarea de pian cu vioară.
Cu Nine Inch Nails intrăm pe tărâmuri mai întunecate şi mai experimentale, pianul cam trage către dark side şi e ajutat şi de nişte efecte electronice – valabil şi pentru piesa de la School of Emotional Engineering, ceva mai troubling. Apoi luăm o gură de jazz întunecat cu Kilimanjaro Darkjazz Ensemble, care pornesc de la o temă din “Koto Song” a lui Dave Brubeck şi o duc pe tărâmuri de pe care n-am mai auzit pe mulţi să se întoarcă.

La pièce de resistance am păstrat-o însă pentru final, anume prima piesă din primul album de Piano Textures al lui Bruno Sanfilippo. Recomand tot albumul, pentru că se găsesc pe el nişte sunete cum rar am auzit: looping de pian + demenţă electronică + alte câteva chestii, e o atmosferă în albumul ăla de s-o tai cu cuţitul. Revin cu recomandarea de a se asculta noaptea pe întuneric, pentru efect maxim.

Altfel, ne reauzim soon pentru partea a doua de supermetale. Da, topul e deja făcut, despre ele ştiu cam ce vreau să zic, dar formatarea pentru poze şi soundbites îmi cam taie tot cheful :)) Însă poate n-am încă suficient schoolwork să mă motiveze.