Scobitori de porţelan

Buuun, păi dacă tot ne-am apucat odată hai să şi ducem la bun sfârşit toată povestea, shall we? Că parcă nu-i frumos să ne prindă februarie cu topul pe 2009 neterminat. Plus că el, săracu’, de fapt e terminat, doar publicat nu e încă. Tot.
Dar va fi, asta fac de fapt acum. Aşadar, ca o recapitulare, pe ultimele 5 poziţii am avut, în ordine, Giant Squid, Amorphis, My Dying Bride, Amesoeurs şi Isis. Ce va fi cu primele locuri? Am promis surprize. Iată-le.

5. Isole – Silent Ruins

Un album cinstit şi curat de doom metal. De doom metal “epic”, chiar – adică mai mult în stilul Candlemass de pe timpuri, doom-ul ăla care înclină mai mult spre heavy decât spre gothic sau death. Ori mie tocmai doom-ul ăla îmi place mai mult, însă e ceva teribil de mişto în albumul ăsta. Poate pentru că sună teribil de actual, de “de acum”, producţia e superbă şi se simt, totuşi, ceva hinturi de doom modern – ce se întâmplă aici n-are treabă cu alde MDB, no way. Mai degrabă să zicem că ar avea oareşce lucruri în comun cu alde Novembers Doom sau Swallow the Sun, dar cu un miez puternic de doom tradiţional. Atât de puternic că practic 99% din vocea de pe album e clean sau de tenor, la stilul ăla de “epic chanting”. Growlurile sunt atât de puţine că le ratezi dacă nu eşti pe fază :D
Delicios, oricum. Şi foarte omogen din punct de vedere calitativ. A se audia în continuare “From the Dark”, prima piesă, ceva mai lungă însă extrem de reprezentativă.

4. Absu – Absu

Cotim şi o dăm în răutăţuri. Absu vin cu un soi de blackened thrash, mai mult black decât thrash, cu ceva ezoterisme cică prin versuri dar honestly nu mă prea interesează, şi cu nişte titluri de piese de te cruceşti. Pe bune, “In the Name of Auebothiabathabaithobeuee” sounds like epic win to me. Lăsând gluma la o parte muzica este super închegată, graţie şi unei secţii ritmice ziditoare, producţia este curată (departe de murkiness-ul caracteristic black-ului) iar piesele sunt relativ scurte, contribuind la o audiţie antrenantă. Singurele momente pe care nu le înţeleg în totalitate sunt aşa-zisele “solo”-uri de chitară, dar presupun că au şi ele rolul lor :)) Când auziţi unul din ele o să ştiţi la ce mă refer.
Unele peste altele un sound îndrăzneţ, un album al naibii de energic şi nişte oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd live, că cică cam rup. Recomand şi celor care nu prea înghit “vocile rele”. Spre audiţie, piesa cu numărul trei, “Amy”.

3. Agathodaimon – Phoenix

Surpriza anului, as far as I’m concerned. Adică zău, nu mă aşteptam să-mi placă şi să mă prindă în halul în care-a făcut-o. L-am ascultat prima dată mai mult aşa, în ideea hai să vedem ce-i de capul lui că prea îl laudă lumea. Să nu fiu înţeles greşit – Agathodaimonul de pe timpuri, ăla cu Vlad Dracul şi versuri în română şi Eminescu şi cu Byron în turneu a murit demult, de pe la sfârşitul anilor ‘90. Făcusem însă greşeala să cred că a murit de tot. Şi uite băi, că mişcă! Şi încă ce bine.
Albumul ăsta, departe de blackărelile lirico-atmosferice (şi foarte reuşite, de altfel) de demult, ne serveşte o porţie de heavy metal pe care s-au aşezat o grămăjoară tare simpatică de influenţe – mai nişte extreme gothic, mai nişte power, mai umpic de chestii electronice (doar un strop, nu mai mult), mai nişte black, dar mai mult pe compartimentul vocii. Este şi destulă voce clean (şi executată foarte fain, chiar, deşi pe alocuri zău de n-ar fi mers vocea lui Byron!) şi câteva momente mai baladeşti aşa. Îmi place că albumul e, per ansamblu, foarte variat, iar varietatea asta e pusă în valoare la marele stil. Io-l lăsasem prima dată pe repeat şi nu m-am prins decât pe la a 3-a rotaţie.
Voila şi voi piesa “Winterchild”. Cine sesizează momentul care m-a dus fulger cu gândul la Byron are o bomboană.

2. Diablo Swing Orchestra – Sing-Along Songs for the Damned & Delirious

Deci vai, ‘mniezăule, ce-i aici! Au scăpat clovnii de la circ şi-au dat spargere la balamuc. Muzica de pe albumul ăsta e atât de sucită şi de fucked up încât de la un punct devine scandaloasă. Practic albumul e o continuare firească a debutului de acum 4 ani, The Butcher’s Ballroom, dar cu ceva mai mult metal, ceva mai mult swing şi ceva mai multă orchestră. Makes any sense? :D Trupa suedeză prestează un minunat avant-garde metal, cu influenţe de swing, flamenco, prog, jazz, operă sau muzică de cameră. Registrul vocal e variat, cu un tip şi-o tipă foarte capabili, iar piesele sunt una şi una. Adică sentimentul de “băi, am mai auzit asta pe undeva” e pur şi simplu exclus.
Tot albumul e scurtuţ, sub 50 de minute, se ascultă relativ greu dar dacă e să clicăie din prima, apăi nu mai e scăpare. Par example, piesa “A Rancid Romance”.

1. Katatonia – Night Is the New Day

O alegere oarecum surprinzătoare, având în vedere pe cele precedente. But it feels right.
Katatonia fac pe albumul ăsta ce se pricep ei mai bine – un metal modern, întunecat, nici chiar doom, nici chiar gothic, cu vagi tente progresive (dar vagi). În plus faţă de alte albume ar fi o atmosferă per ansamblu mult mai apăsătoare, o producţie mai “blurry” şi piese cu foarte multe straturi, foarte înghesuite. “Convoluted” a fost cuvântul la care m-am gândit prima dată când l-am ascultat. Pe-urmă l-am receptat din ce în ce mai clar, mi s-a deschis ca să zic aşa. Muzica aminteşte pe alocuri de Opeth, în pasajele mellow, lucru ajutat şi de vocea din ce în ce mai expresivă (cu fiecare album) a lui Jonas Renkse. Există şi segmente cu riffuri solide, inteligibile, aproape metalcore ar zice unii. Din când în când, în mixul pieselor mai apar şi nişte linii de clapă cu un sound electronic, to spice up things a bit. Ei bine şi când toate astea se suprapun, tre’ să ai o atenţie super distributivă ca să poţi recepta totul aşa cum trebuie. Pentru că pe bune, mi-a sunat a ciorbă la început. Am stat cu el în player cam o săptămână ca să-i dau de cap. Şi aparent am reuşit, că altfel n-apărea tocmai aici.
O gură de aer întunecat. Piesa “Forsaker”, primul single.

Şi asta a fost, oameni buni. Cele mai metal albume ale anului 2009, aşa cum le-am văzut şi auzit eu. Hopefully şi din 2010 vom avea de unde să alegem bunătăţi. Şi se pare că vom avea – mă gândesc doar la Negură Bunget, Dordeduh, Agalloch, Rotting Christ… şi poate or mişca şi Tool naibii ceva, că ar cam fi cazul.
(more…)

Post cu titlul de uhm… recapitulare :D Pen’ că anul trecut a lăsat în urmă destule albume foarte mişto pe felii metal, din care eu desigur că n-am ascultat decât o mică parte. Nu sunt genul de om care să asculte noutăţi numai pentru că-s noutăţi, na, tre’ să fie ceva acolo să-mi stârnească mie interesul, fie că se vorbeşte mult despre albumul respectiv (gen mega hype-ul pe care l-au avut Mastodon anul ăsta) fie că deja urmăream eu trupa, aşteptând un release. De asta, pe multe din trupele prezente în top deja le ascultam – am să detaliez puţin în cazul fiecăreia. Tot de asta, lipsesc din înşiruirea-mi nume precum Megadeth, Slayer, Paradise Lost, Mastodonul mai sus menţionat şi altele, pe care n-am avut o curiozitate fantastică să le cercetez dar am să o fac, mai devreme sau mai târziu. Pentru moment, o listă de albume mai mult sau mai puţin tangente cu metalul care mie mi-au plăcut mult de tot şi-au fost lansate la apă în 2009. Astăzi – prima parte, ca să nu facem un cârnat prea mare şi ca să mai creştem (artificial) numărul de posturi pe blog :)) So here we go.

10. Giant Squid – The Ichthyologist

Dacă l-aş fi ascultat destul, probabil ar fi ajuns pe o poziţie superioară în top – aşa, locul ăsta 10 nu e tocmai relevant, e mai mult ca să recunosc faţă de mine că e un album foarte bun, experimental aşa cum îmi place mie, cu nişte orchestraţii delicios de dubioase – cu instrumente precum vioară, trompetă sau clarinet. Vocea îmi aduce aminte de System of a Down, iar asta trebuie luată ca pe o chestie bună. În rest, post-metal corcit cu chestii avangardiste, piese cu nume dubioase, lungi (cam 6, 7 minute în medie) şi proggy, un album ce trebuie ascultat de multe ori ca să prindă, căci chestii catchy nu prea sunt. Ah, şi bonus pentru sufletul meu – o colaborare cu Anneke van Giersbergen pe una din piese :D Ca mostră, iată piesa “Blue Linckia (Linckia laevigata)” – aş fi pus-o pe cea cu Anneke, “Sevengill (Notorynchus cepedianus)”, dar asta parcă e mai reprezentativă.

9. Amorphis – Skyforger

Un album cinstit de prog/folk/melodeath, un pic cam overproduced pentru gustul meu dar na, nu le poţi avea pe toate :)) Îmi place că băjeţii au readus ceva elemente prog în muzica lor, nu cine ştie ce dar se simt – vezi piese precum “Sampo”, “Skyforger” sau “Godlike Machine”. Compoziţiile aşadar sunt ceva mai elaborate, părţi catchy ceva mai puţine, nişte inspiraţie Opeth, zic unele guri – dar io n-am prea simţit-o, şi per ansamblu o trupă de tătici care cântă ceas. Un exponent perfect al felului în care sună metalul european mainstream modern. Mi-a plăcut foarte mult triada ultimelor albume şi sunt curios încotro s-o îndrepta sound-ul trupei mai departe – sper să nu devină self-sufficient, dar ştiindu-i… nu cred că am de ce mă teme.
Ofer spre audiţie “Godlike Machine”, bonus track. Yummy keyboard solo spre final.

8. My Dying Bride – For Lies I Sire

Despre albumul ăsta am scris ceva mai mult aici, aşa că n-am să mă mai întind. Un doom metal aerisit, melodic, o îndepărtare de la sound-ul mai greu al albumului de dinainte. Vioara proaspăt reintrodusă e de mare efect, folosită cu cap, şi ajută la crearea unei atmosfere aparte. MDB nu bat pasul pe loc, cum ar zice unii, ci doar fac ce se pricep ei mai bine. Şi se pricep.
Piesa “ShadowHaunt”:

7. Amesoeurs – Amesoeurs

Trupa a scos albumul ăsta iar apoi s-a desfiinţat, chipurile au zis aici tot ce-aveau de zis. Dovadă că există pe album şi o piesă care se cheamă “Amesoeurs Is Dead” (mă rog, faza e mai Easter-egg, da io sunt nesimţit şi am băgat spoilere), deci oamenii sunt serioşi. Dar ce-avem noi aici, de fapt?
Păi avem un black metal atât de corcit că nici nu-l mai recunoşti, cu împrumuturi masive de shoegaze şi post-punk şi cu versuri în franceză. Pen’că trupa e din Franţa, brainchild al lui Neige (Alcest, ex-Peste Noire). Albumul musteşte de The Cure, atât ca sound cât şi ca atmosferă; The Cure ăia depresivi de pe Pornography sau Disintegration, nu vă gândiţi la chestii uşurele gen “Friday I’m In Love”. Piesele sunt destul de upbeat, instrumentaţia e aerisită, doar tonul chitarelor poate deveni annoying de la un moment (dar na, asta-i moştenirea black metal – cam singura, de altfel). Bonus points pentru prezenţa lui Audrey Silvain la voce. Uite piesa “Amesoeurs”, drept exemplu:

6. Isis – Wavering Radiant

Eh da, aşa da. Albumul de dinainte, In the Absence of Truth, mi se păruse cam dezlânat, dar aici Isis parcă se regăsesc. Încă mai au până să egaleze capodopera care este Panopticon, şi mă îndoiesc că o vor face vreodată, însă albumul ăsta e un pas în direcţia bună. Sunetul este, în ansamblu, mai greu, iar în contextul ăsta poate părea ciudată cantitatea destul de mare de clean vocals. Efectul general este însă reuşit, păstrându-se regimul vocii în Isis: la nivel cu celelalte instrumente, niciodată în prim-plan.
Bonus points pentru colaborarea cu Adam Jones de la Tool pe “Hand of the Host” şi, dacă nu mă înşel, pe “Threshold of Transformation”. Un deliciu post-metal, greu de ascultat dintr-o bucată dar foarte rewarding pe termen lung.
“Ghost Key”:

Şi cam asta a fost prima jumătate din top 10. În câteva zile o să urmeze şi restul, printre care s-au strecurat destule surprize – inclusiv locul 1.
Vezi şi partea a doua

Câteodată îmi mai surprind gândurile luând-o pe panta lui “ce-ar fi fost dacă…?”. Useless şi contraproductiv, ştiu, but I can’t really help it :) Uite, de exemplu, “ce-ar fi fost dacă My Dying Bride ar fi apucat-o pe cărarea deschisă prin ‘98 de 34.788%… Complete şi n-ar fi făcut un retcon la nici un an după aia?”. Oricât de mult mi-ar plăcea chestiile scoase de la The Light at the End of the World încoace, şi multe din ele îmi plac chiar foarte tare, nu pot să scap de sentimentul că din momentul ăla muzica MDB şi-a pierdut un pic din sinceritate.
Desigur, dacă e să privim lucrurile şi din altă perspectivă, extrem de puţini sunt artiştii precum Kristoffer Rygg (chiar şi judecat exclusiv din perspectiva Ulver), capabili să funcţioneze desăvârşit într-o varietate năucitoare de stiluri de expresie în muzică. Aceşti supermani sunt mai degrabă excepţia decât regula, iar a ne aştepta la inovaţii stilistice surprinzătoare din partea fiecărui artist este cel puţin neverosimil. Ce încerc să spun este că MDB şi-au găsit, de-a lungul celor aproape 20 de ani de carieră, o nişă în care s-au instalat confortabil, în care funcţionează cu un randament destul de bun şi din care eu, cel puţin, nu-i mai văd plecând. Ceea ce m-ar face să mă gândesc (judecând după vârstele membrilor vechi, care constituie nucleul creator) că MDB, ca şi concept, mai are în faţă încă maxim 10 ani – cel mult încă vreo trei albume. Iar existenţa unei cariere ulterioare sub formula asta e condiţionată de direcţia ce va fi adoptată în cadrul acestora.

În lumina asta, de vestitor al amurgului unei cariere, am ales să-l privesc pe For Lies I Sire.
În aceeaşi lumină, poate părea oarecum ciudat felul în care MDB au ales să se întoarcă la sonorităţi de găsit pe albume de la începutul anilor 2000, cel mai notabil Songs of Darkness, Words of Light. Avem din nou parte de chitară clean şi de pasajele atmosferice ce-au lipsit dintr-un A Line of Deathless Kings poate un pic prea dens. Spre deosebire însă de albumul din 2004, Lies e mai puţin “evil” per ansamblu, chiar dacă are şi momente precum “A Chapter In Loathing”. Şi, desigur, are vioară.
Revenirea viorii în soundul MDB mi se pare un lucru de bun augur, mai ales că rolul ei s-a schimbat fundamental din vremea unui Like Gods of the Sun, iar asta o iau ca pe o surpriză extrem de plăcută – vioara nu mai aduce un plus de melodicitate şi n-are deloc sunetul cald şi armonios la care m-aş fi aşteptat. Dimpotrivă, aici avem de-a face cu o vioară disturbing, disonantă, “spartă” (cel mai grăitor exemplu, aş zice, e finalul de la “A Chapter In Loathing”). De asemenea, vioara ajută la crearea unui soundscape de mare efect pe “Santuario di sangue”, şi are numeroase alte intervenţii similare pe tot parcursul albumului. Vioara a trecut la dark side, aşadar.

Thumbs up şi pentru tobe, ăsta cred că e primul (…parcă) album MDB unde chiar le-am remarcat. E oarecum ciudat, ca idee, să remarci tobele de pe un album de doom :)), dar oamenii ăştia oricum au avut mereu seminţe de death (şi de altele) în muzica lor. Şi thumbs up, în general, pentru atmosferă. Pentru sunetul aerisit şi divers, ce nu transformă audierea dintr-un foc a albumului într-un test de răbdare. Pentru versuri non-cheesy, ba chiar foarte mişto pe alocuri, gândite şi percutante. Şi cu jocuri faine de prozodie (adică rimele cu aceleaşi cuvinte, ca idee sunt de condamnat dar aici îmi plac la nebunie). Şi, ca să ducem ideea cu versurile mai departe, pentru

No more misery.
Look outside and see, what are you waiting for?
Pick yourself up, get up off the floor.

de pe “Bring Me Victory”. Băăăi, ăştia sigur sunt doom?!
Revenind, thumbs up pentru clapa care a trecut în background, unde îi şade foarte bine. Pentru că nu calcă pe urmele lui Kings, chiar dacă reiau unele idei din trecutul mai îndepărtat. E perfect ok atâta timp cât o fac bine, iar MDB pe albumul ăsta n-o fac prost deloc.
Şi, fireşte, pentru “A Chapter In Loathing”, mai exact pentru că duce mai departe ideea oarecum de sine stătătoare de la sfârşitul albumului precedent (finalul în forţă al piesei “The Blood, the Wine, the Roses”).

Mi-e greu să găsesc chestii de criticat, în afară poate de structura oarecum “clasică” a unor piese. Departe, totuşi, de o abordare vers/refren, multe piese sunt structurate la stilul temă principală/explorat şi dezvoltat noi teme/revenire la tema principală pe final. Lucru care m-a dus cu gândul la compoziţiile Dimmu Borgir de la începutul anilor 2000, în special de pe Death Cult Armaggedon, structurate similar :)) Deşi poate deranja, ca idee, lipsa unei coeziuni interne în interiorul cântecului (ca la Opeth, de exemplu, până recent), MDB nu se joacă cu chestia asta cât să se frigă, lucru ce mă bucură.
Un album reuşit, aşadar, cu un sound surprinzător de fresh (în limitele stilului, desigur). O concluzie ce mă face să-mi reformulez puţin ideea de la început, cu amurgul unei cariere, pentru că mi-e greu să zic că soarele a apus pe cerul My Dying Bride. Păstrând analogia, desigur, căci prea multă lumină n-a fost niciodată în ograda lor.

Piesă favorită – “The Lies I Sire”.
With mercenary smile I rise up from the shade as the king of all souls.

Ăsta e albumul majoratului pentru Opeth.
Vorbesc de albumul majoratului pe bune, căci iată, gaşca de suedezi face 18 ani de când împleteşte death metal modern cu prog demn de anii ‘70. Iar de-a lungul ăstor 18 ani, Mikael Åkerfeldt şi-a asumat iar apoi confirmat statutul de mastermind, eminenţă cenuşie, geniu muzical… spuneţi-i cum vreţi. 18 ani în care au lansat 9 albume de studio şi 2 albume live. Spre comparaţie, pentru Metallica, Death Magnetic – albumul pe care cică-l lansează în septembrie, este de asemenea al nouălea album de studio. Diferenţa este că Opeth n-au dat nici un rateu pe parcursul carierei, rămânând mereu undeva deasupra formaţiilor de death, deasupra formaţiilor de prog, într-un univers parcă numai al lor. Au experimentat, s-au jucat, au provocat, şi iată că de fiecare dată au reuşit să ridice ştacheta şi să demonstreze că au un cuvânt important de spus pe scena metal. Şi nu numai.

În 2005 Opeth lansau albumul care i-a adus în centrul atenţiei. Poate şi datorită casei de discuri s-a întâmplat asta (Roadrunner – oamenii sunt colegi de label cu Slipknot, ugh), cert e că prin Ghost Reveries Opeth au păşit în lumea largă, cum s-ar spune. Desigur, fiecare album al lor e un clasic, de la Orchid, debutul fulminant din 1995 (unde deja atinseseră un nivel pe care unele formaţii nu-l visează nici după 4, 5 albume), suedezii au continuat să lanseze capodoperă după capodoperă cu o frecvenţă uimitoare, distanţa dintre release-uri nedepăşind de obicei doi ani. Stilul trupei a devenit repede recunoscut, suedezii obişnuind să introducă în compoziţiile adesea foarte tehnice de death metal fragmente acustice, mellow, secondate de voce clean. Thumbs up aici pentru Åkerfeldt, unul din puţinii vocalişti capabili să fie perfect convingători atât în voce death cât şi în voce clean. Tendinţa asta a culminat în 2002 când trupa a lansat albumul Damnation cu compoziţii în care nu se regăseşte nici un strop de death metal – un tribut adus formaţiilor de progressive de pe vremuri care au avut o influenţă atât de mare asupra lor.
Aşadar, cum spuneam, prin Ghost Reveries, un album greu, progresiv până-n măduvă, tributar unor influenţe precum Dream Theater sau Porcupine Tree, formaţia a avut parte de o revenire în forţă. Ei bine, la trei ani difereţă Watershed vine ca un nou punct de plecare.

Albumul ăsta e un superlativ. Precedentul trebuie să recunosc că m-a epuizat – o muzică atât de grea, de sufocantă pe alocuri, încât aproape oboseşte fizic. Ei bine, Watershed merge într-o direcţie total opusă. Este fresh, revigorant, ca o ploicică de primăvară. Aerisit, coerent, variat – de toate pentru toţi se găsesc aici, şi e o minune felul în care fiecare element are sensul său, fiecare fragment se integrează atât de bine în “the big picture”. ‘Echilibru’ este cuvântul care însumează cel mai bine albumul ăsta. Tehnic atunci când e cazul, calm acolo unde brutalitatea ar fi out of place.
Albumul începe cam în stilul în care precedentul, Ghost Reveries, s-a încheiat. “Coil” este o scurtă piesă acustică cu valoare mai mult de interludiu, însă cu un rol important în crearea atmosferei generale. Premiera în acest caz o reprezintă prezenţa lui Nathalie Lorichs la voce, care alcătuieşte un duet melancolic şi emoţionant cu Mikael. Serios, n-au mai folosit Opeth voci feminine până acum dar momentul ăsta este absolut superb – sper doar să nu devină o practică pe viitor, pentru a nu reduce din unicitatea pe care-o are piesa asta. “Coil” se încheie cu o tensiune surdă în creştere, tensiune ce ajunge să explodeze în începutul piesei secunde – “Heir Apparent”.
Ce spuneam că albumul ăsta e un superlativ? Iată-i pe Opeth la apogeul brutalităţii. Nici măcar pe Orchid nu sunau atât de evil, atât de death metal. Piesa asta e ca un statement – la 18 ani de când s-au apucat de cântat, Opeth n-au uitat să headbang-uiască. Ba încă o fac cu şi mai mare convingere ca până acum. Piesa începe mid-tempo, într-o venă aproape doom, şi pentru prima dată se fac auzite clapele – instrument atât de important pe parcursul albumului. Prestaţia vocală a lui Mikael e ireproşabilă (cam ca de obicei, hihi) şi ca urmare, piesa asta e aproape veninoasă. Wohoo. Recentele schimbări de componenţă prin care-a trecut formaţia îmi permit să zic că au fost de bun augur, cel puţin pe compartimentul de chitară. Dar şi tobele sună într-un mare fel.
“Heir Apparent” reuşeşte performanţa de a fi evil chiar şi în scurtele, mind you, pasaje acustice. Fantastic. Iar în punctul culminant e pur şi simplu o nebunie, un deliciu, nici nu mai ştii ce e, prog, death, clasic, la naiba, toate parcă-s acolo într-un vârtej de sunet, de simţire, de dat din cap, de contemplat de… etc etc, cuvintele-s de prisos.

“The Lotus Eater” vine pentru a convinge, dacă mai era nevoie, că Opeth sunt nişte ciudaţi. Clean vocals pe instrumentaţie de death. Băi şi sună fabulos. Bineînţeles, să nu uităm de melotronul ăla care dă un aer atât de 70’s la întreg şi care va fi folosit într-un mare fel undeva mai încolo.
O caracteristică a compoziţiilor de pe Watershed este că, în premieră aş zice, muzica se bazează printre altele şi pe repetiţie. Finally! zic eu. Printre altele, şi asta mă obosise la albumul precedent – tendinţa asta de a deveni mai prog decât progul. Nu-s mare fan al repetiţiei în context muzical, la naiba, altfel nu mi-ar plăcea atât de tare chestiile progresive, însă câteodată e nevoie de ea. Cred că ăsta e unul din atuurile lui Watershed. Cred că asta dă aparenţa de aeriseală. Mă rog, pe lângă pasaje psihedelice de melotron şi chitări fuzzate, ca în “The Lotus Eater” de la care pornisem.
“Burden” e o bijuterie. E cumva contraponderea lui “Heir Apparent” de mai devreme. Nici un element death, voce clean, până şi chitara electrică abia se face simţită pe câte o intervenţie solo de mare angajament. Melotron în schimb e din plin, chitară rece de asemenea, clape rupte parcă dintr-un cântec Pink Floyd şi un bass care străluceşte, pur şi simplu. Unele peste altele, piesa asta este cel mai desăvârşit tribut către rock-ul progresiv pe care l-au făcut suedezii vreodată. E ca un Damnation esenţializat. Of course, nebunia Opeth îşi pune binişor amprenta spre final – piesa asta are, cred, cel mai original outro pe care l-am auzit vreodată. And I shall not say more.

Şi ajungem încetişor şi la “Porcelain Heart”, piesa pe care trupeţii (sau mă rog, cine-o fi in charge pe felia asta) s-au gândit s-o promoveze ca prim single, cu tot cu videoclip. Inspirată alegere, zic eu. Ca o notă personală, îmi place mai mult decât “The Grand Conjuration”, primul single de pe albumul precedent. Piesa asta însumează cam tot ce înseamnă Opeth acum – instrumentaţie aerisită şi totuşi clockwork, vagi influenţe doom, scurte momente de măiestrie pe instrumente şi oleacă de repetiţie pentru a face lucrurile mai interesante. Clipul îl poate căuta cine doreşte, eu personal am fost mereu de părere că Opeth nu-s trupă de clipuri, plus că varianta video e ciopârţită şi făcută praf pentru a se încadra în vreo 5 minute şi ceva. Mmm thanks but… no thanks. Pe de altă parte versiunea full de 8 minute e o mică bijuterie. Wow, de parcă asta spune multe. De parcă celelalte 6 piese n-ar fi.
Acum realizez că m-am înhămat la una din cele mai păguboase chestii – review piesă cu piesă. Nu-mi place să fac asta. Pfff. Oh well, acu’ dacă tot ne-am apucat…
“Hessian Peel”, ladies & gentlemen, zic eu că e buricul albumului ăsta. Cea mai lungă compoziţie (peste 11 minute) dar al naibii dacă ai vreodată senzaţia că trage de timp. E un monstru de piesă, structurat destul de clar în 2 părţi – un început mellow, misterios (cu tot cu nişte versuri pe invers zicând ceva de Satana… Uuu, spooky), în stil “Burden”, iar apoi o explozie violentă (există şi explozii paşnice…?) de brutalitate aproape gratuită dar care pică atât de bine.
Serios, albumul ăsta curge atât de natural, nimic nu-i forţat în compoziţie, nimic nu-i far-fetched, nimic tras de păr, nimic complicat de dragul de a fi complicat. La fel şi alternanţa mellow/heavy, se petrece într-un mod remarcabil de natural, spre deosebire de unele momente din albume precum Deliverance când părţile heavy erau aruncate parcă aşa, la voia hazardului. “Hai să mai băgăm şi nişte distors”, hihi.

Şi iată că “Hex Omega” ne aduce la final de album. Iarăşi bass work de mare angajament. Mă surprinde melodia asta pentru că are momente când sună atât de uplifting, de “oh gods, se deschid cerurile deasupra mea”, şi îmi dă genul ăla de sentiment că mi se ridică sufletul, îmi creşte inima etc etc… and I can’t help but headbang to it. This has to be played LOUD, it might just make the sky divide. Am auzit lume cârcotaşă, că cică nu le place piesa, că e mai naşpa ca celelalte, că nu-i un final potrivit pentru album… Să fie sănătoşi. Poate-i prea atmosferică pentru gusturile lor, nu neg, unele pasaje sunt atât de… post-rock aproape. Serios, oamenii ăştia sunt nebuni – din bucăţi mellow ce aduc binişor cu ceva ce-ar face nush, Isis să zicem, sărim într-un riff aproape doom demn de MDB pe A Line of Deathless Kings. Voi realizaţi ce zic aici?
Şi over. Magnific.

Serios, nu ţin minte ca un album să mă mai fi hyped atât de tare de ohohooo… o grămadă de vreme. În plus, album al unei formaţii pe care o ascultam deja, cu mai mare sau mai mică plăcere. Dar pare-mi-se că odată cu Watershed ăsta Opeth s-au reinventat complet, de fapt nu atât reinventat cât redefinit, reformat, rearanjat, you get the point. Iar rezultatul este pur şi simplu fabulos, ca de pe altă lume. Bate la fund pe Ghost Reveries la orice oră. All you music lovers out there, give it a try. Merită, merită, merită.
Wow.

Uite cadou, “Porcelain Heart” :)