Scobitori de porţelan

Revenim aşadar cu partea a doua a retrospectivei pe câmpii metalifere. Dacă aţi ratat partea întâi ruşinică, mergeţi şi parcurgeţi-o pe ea înainte de toate, că are şi înşiruirea asta o logică a ei. Mai mult sau mai puţin, în orice caz. Recapitulăm – de la 10 la 6 avem Amorphis, Sólstafir, Ava Inferi, Draconian şi Primordial. Continuăm cu…

5. Nightwish - Imaginaerum

WTF! Dacă mi-ai fi zis anul trecut că mă voi reapuca de ascultat Nightwish aş fi râs bine de tot. Adică ok, hai poate pe sărite un Wishmaster sau un Once din an în paşte aşa, de nostalgie, dar chestii noi? Mneah. Şi totuşi ceva s-a întâmplat (namely am rămas cu melodia de la “Storytime” blocată în cap câteva zile) şi am zis hai să vedem cum e, că m-a făcut curios.
Băi băieţi.
E cheesy şi over the top, normal, doar e Nightwish, dar e ATÂT de bine făcut! Balansul dintre formaţie şi orchestră e pur şi simplu minunat, iar o mare parte din audiţie ai foarte clar senzaţia că totul e de fapt coloana sonoră la ceva. Ceea ce de fapt şi este, sau mă rog, va fi. Pretextul ăsta cu coloana sonoră mi se pare excelent, fiindcă asta permite trupei să exploreze nişte zone în care n-au păşit până acum (şi probabil n-o vor mai face) iar rezultatul e spectaculos. Anette reuşeşte în sfârşit să sune a parte integrantă, ba uneori chiar a parte esenţială a formaţiei. Vezi în special două piese, cele mai mari surprize ale albumului, în care Nightwish ajung să cânte jazz (Slow, Love, Slow) respectiv dark cabaret (Scaretale). Absolut mindfucking, absolut neaşteptat, atât de refreshing. Abia aştept filmul.
“Scaretale”:


4. Opeth - Heritage

Albumul ăsta speram sincer să fie altceva, respectiv o continuare a direcţiei lui Watershed care la vremea lui m-a fermecat absolut iremediabil. De altfel Mikael a mărturisit că asta plănuia şi el iniţial, da’ nu i-a plăcut ce ieşea, a aruncat tot şi a luat-o de la zero. Sunt convins că astfel am ratat cel mai tare album de prog death al anilor 2010 cel puţin, dar na, nu te pui cu viziunile artistice. În schimb, aici avem un animal cu totul şi cu totul diferit de tot ce-au făcut Opeth până acum; mai degrabă progressive rock decât metal, de multe ori sună ca o versiune mai dark şi mai twisted de Porcupine Tree. Nu seamănă deloc cu Damnation, cealaltă incursiune în prog rock a trupei; pus lângă Heritage, Damnation pare destul de “vanilla”. Aici totul e alambicat, misterios, film noir-ish chiar pe alocuri. Foarte vizual, mai ales după ce vezi excelentul clip de la The Devil’s Orchard şi te prinzi cam ce imagini ar cadra cu muzica. Oricât nu ar fi ce mă aşteptam eu să fie, n-am cum să fiu dezamăgit de albumul ăsta, şi la cât de dement e n-are cum să nu-mi placă. Probabil albumul următor va fi fie chamber jazz, fie flamenco, deja am învăţat să nu mai am vreo aşteptare.
“I Feel the Dark”:


3. Oranssi Pazuzu – Kosmonument

De predecesorul său, Muukalainen Puhuu, m-am îndrăgostit instant acum doi ani şi de atunci tot aşteptam o continuare care să mă dea gata. Ei bine continuarea a venit, sub forma lui Kosmonument aici de faţă, dar am oarecare “sentimente amestecate” faţă de el, dacă mi-e permis calcul grosolan. Unul din lucrurile care mi-a plăcut teribil la predecesorul său era că abunda de o melodicitate foarte abil camuflată sub tonurile de chitară şi construcţiile psihedelice. Albumul ăsta în schimb e mai “raw”, mai dezgolit, mai minimalist; cere mult mai multe ascultări pentru a-i gusta atmosfera, care la rândul ei e mult mai rece şi mai aridă. Elementele definitorii pentru muzica trupei sunt în continuare prezente, iar Oranssi Pazuzu rămân una dintre cele mai originale formaţii pe care le-am auzit să iasă din rândurile blackerilor avangardişti. Albumul devine aşadar unul esenţial, dar neapărat ascultat împreună cu cel de dinaintea lui, pentru a-l pune în context. Putem zice că odată cu Muukalainen Puhuu un nou gen muzical a fost inventat, iar Kosmonument vine şi îi testează limitele.
“Komeetta”:


2. Forgotten Tomb – Under Saturn Retrograde

Italienii continuă direcţia de pe precedentul Negative Megalomania, cu piese mai multe şi mai scurte, distanţându-se şi mai tare de depressive/suicidal black-ul de pe la începuturi. Mie-mi place mult mai mult noua abordare, iar albumul ăsta reprezintă un melanj de stiluri foarte consistent şi expresiv – doom la bază (foarte early Katatonia-ish în general), cu nuanţe black, death şi delicioase tuşe punk, rock’n'roll şi chiar stoner. E unul din albumele alea cărora e foarte greu să le găsesc neajunsuri; e o plăcere de ascultat, divers, foarte melodic, cu vocal work foarte inspirat şi variat.
Când i-am văzut acum un an şi ceva, mi-au lăsat o super impresie – o trupă complexă, atipică, şi surprinzător de entertaining pe scenă. Cumva, albumul ăsta reuşeşte să redea aceeaşi impresie. Ca fun fact, Under Saturn Retrograde este primul album din istoria formaţiei care nu are o copertă alb-negru, lucru care precis are o însemnătate simbolică.
“Joyless”:


1. Altar of Plagues – Mammal

Monumental şi masiv. Enigmatic, întunecat, visceral.
Îmi aminteşte foarte tare de Isis, muzical vorbind – atmosfera rece, limpezimea pasajelor de respiro, construcţia progresivă a pieselor. Black-ul se simte cel mai pregnant în tobe; altfel, vocea este trecută în plan secund, specific post metal-ului în general, iar chitarele creează veritabile ziduri de sunet. I-am văzut toamna trecută la Kruna 1 şi efectiv aveam senzaţia unui uragan care urla şi mă plesnea peste faţă. De fapt, dacă ar fi să asemăn cu ceva muzica de pe Mammal, cam asta ar fi – o furtună pe mare, violentă, cu valuri uriaşe izbindu-se de stâncile de pe ţărm şi, din când în când, cu momente îndelung aşteptate dar înşelătoare de acalmie. Surprinzător de refreshing pentru cât e de dens. De încercat neapărat.
The wide distance tears me apart. Horses are rapid and ready.
“Feather & Bone”:


Şi cam aşa a decurs anul trecut în materie de metale mai mult sau mai puţin grele. Am mai ascultat câteva albume foarte bune care, dintr-un motiv sau altul, n-au încăput aici: Septic Flesh au scos un The Great Mass cu unele momente excelente, dar cam dens şi un pic prea ambiţios în ansamblu. Ajattara cu Murhat au reuşit performanţa de a redeveni ascultabili, după experimentul cel puţin dubios care a fost Noitumaa. ICS Vortex a scos în sfârşit album (Storm Seeker) cu proiectul solo omonim şi nu e rău deloc, un blackish prog quirky cu unele momente delicios de tongue in cheek; problema e că vocea lui Vortex devine destul de obositoare până spre final, şi în general sună alterată şi prelucrată excesiv. Leprous, de care n-auzisem până la concertul Amorphis din noiembrie, l-au scos pe Bilateral - prog metal foarte interesant, uşor schizoid, sună ca şi cum Ayreon şi Opeth ar fi avut un copil, cu Devin Townsend şi Mike Patton naşi de botez. Premiul pentru albumul schizoid al anului 2011 îl iau însă Unexpect pentru Fables of the Sleepless Empire, mult mai accesibil decât ce-au făcut până acum (am reuşit performanţa de a-l asculta cap-coadă din prima), cu unele momente sclipitoare; următorul cred că mă va da gata.

Şi cam atât. Anul ăsta aşteptăm Tool (!!!), Shape of Despair, Moonspell, Gojira, Katatonia, Akphaezya, Diablo Swing Orchestra, plus Hail Spirit Noir şi The Godspeed Society, două minuni pe care le-am descoperit recent – Google the hell out of them. (more…)

Anul ăsta cred că s-a petrecut ceva chimie ciudată prin creierul meu, pentru că m-am găsit ascultând mult mai puţină muzică decât de obicei. Nu ştiu dacă asta e o reacţie la information overload-ul la care mă supun constant, o măsură a deficitului de atenţie şi de concentrare de care mă cam văd suferind, sau pur şi simplu am ajuns la o oarecare suprasaturare, ca să nu-i zic blazare că sună urât. Ideea e că de multe ori mă surprindeam citind, lucrând sau uitându-mă la chestii pe net în cea mai desăvârşită linişte, lucru pe care-l sesizam apoi după câteva ore şi care mă punea pe gânduri. Sper să nu fie mai grav decât pare.
Mă voi gândi totuşi în săptămânile următoare cui să-i las moştenire colecţia mea de CD-uri, în caz c-o mierlesc înainte de vreme. Altceva mai de însemnătate nu prea am, poate în afară de nişte cărţi mişto, da’ pe alea puteţi să vă şi bateţi.

(Pauză publicitară nesimţită: superalbumele nemetalifere le-am consemnat pe Ginger Group, check them out also.)
Acestea fiind stabilite, să purcedem la chestia pentru care ne-am strâns aici.
First of all, o menţiune pentru cel mai mişto album din 2010 de care habar n-am avut la vremea lui, dar care ar fi prins topul de anul trecut aproape cu siguranţă (cel mai probabil dându-i afară pe Nervermore şi ducând următoarele 2, 3 albume cu o poziţie mai jos). Doamnelor şi domnilor,

Shaolin Death Squad - Five Deadly Venoms

N-am întâlnit multe formaţii-concept, şi de obicei e greu să faci ceva de genul ăsta şi să-ţi iasă bine (la dracu’, şi un album concept e greu de făcut ca lumea), însă texanilor ăstora le iese ceva senzaţional. Five Deadly Venoms se pare că e inspirat din filmul cu acelaşi nume, un clasic al filmelor cu arte marţiale, şi spune o poveste destul de interesantă, cu comploturi, trădări şi alte asemenea. Muzica e un progressive metal superb, melodic şi foarte digerabil, un pic teatral pe alocuri, aducând uneori aminte de chestii pe care le-ar face Patton sau Secret Chiefs 3. Dacă numele trupei, care mi se pare minim genial, nu v-a convins, try a bite. Se cheamă “Scorpion”:

De asemenea, un alt album superb al lui 2010 este After al lui Ihsahn. Prog metal de cea mai înaltă clasă, cu ceva avangardisme black şi mult saxofon – check it out musai (snippet).
And now, on to the fresh stuff.

10. Amorphis - The Beginning of Times

Nimic nemaiauzit, totuşi ceva mai heavy decât precedentul. Sună cam ca o recapitulare a influenţelor din ultimele trei albume; se simt aici şi tuşa folk din Eclipse, şi aroma gothic a lui Silent Waters, şi abordarea progressive a lui Skyforger. E clar că băieţii şi-au găsit nişa lor stilistică în care se simt super bine, şi ar fi un pic nedrept să zici că nu se pricep la ceea ce fac. Câteva elemente fac deliciul unei ascultări repetate: backing-ul vocal feminin, liniile melodice, construcţia pieselor în general. E un album melodios însă nu catchy; ţi se relevă după cel puţin 2, 3 ascultări, şi preferabil să fie ascultat cu versurile în faţă ca să desluşeşti povestea lui Väinämöinen. Bonus points pentru vocal work-ul de mare clasă, cu armonii foarte inspirate şi un Tomi Joutsen beton, ca de obicei. Şi dacă ciuliţi bine urechile, din când în când o să-l auziţi (din nou) pe Marco Hietala pe fundal.
“Beginning of Time”:

9. Sólstafir - Svartir Sandar

Am intrat greu “into it”, probabil şi din cauza vocii care e un pic acquired taste (trebuie să te obişnuieşti cu ea, în orice caz). Altfel, e primul album pe care-l ascult de la ei, deşi am mai tot auzit de trupă, şi ce se aude are o identitate destul de puternică. Un metal atmosferic, rece, greu de clasificat. Ceva black/shoegaze oricum, dar cu un surprinzător vibe rock’n'roll (aici bilă albă pentru bass), întrerupt de momente de soundscape şi drone. Îi văd cam ca o versiune glacială şi cumva mai “modernă”, mai puţin mistică, a celor de la Agalloch, având în comun o oarecare maiestuozitate sobră. Ca fun fact, nu ştiu dacă e pe bune sau am eu impresii, dar pot să jur că uneori vocea reciclează hook-uri şi melodii din cântece pop ale anilor ’90 (finalul de la “Ljós í Stormi”, de exemplu, mă duce cu gândul direct la “Take My Breath Away” de la Berlin). Aştept apariţia de la Alba Iulia din august, să vedem live ce şi cum.
“Ljós í Stormi”:

8. Ava Inferi - Onyx

Ştiam de ei ca fiind trupa în care-a ajuns Carmen Simões după ce i-a părăsit pe mult-plăcuţii de către mine Aenima, dar nu i-am prea ascultat până prin preajma concertului lor din Wings din primăvara asta. Deşi ar putea părea la o privire fugară, nu sunt în nici un caz vreun copy-paste de trupă gothic metal cu gagică la voce. De multe ori melodiile invocă o atmosferă funerară, dezolantă, iar vocea lui Carmen, distinsă şi adesea rece, pluteşte deasupra notelor instrumentale ca o tânguire de dincolo de vreun mormânt. Ştiu, repet ce-am zis şi la review-ul concertului, dar na, io unul sunt, aceleaşi impresii am şi oricum probabil că nu l-aţi citit :P În orice caz, un album întunecat, atmosferic, cu o minunată (şi rar întâlnită, de obicei) tentă macabră.
“Venice (In Fog)”:
Venice in Fog

7. Draconian - A Rose for the Apocalypse

Death/doom metal foarte bine făcut, merge pe direcţia precedentului Turning Season Within şi e parcă ceva mai curajos în abordarea elementelor doom (“Elysian Night” e un bun exemplu). Draconian sunt nişte veterani ai genului, şi mi se pare admirabil că reuşesc să rămână relevanţi în contextul în care stilul ăsta de doom modern a devenit foarte popular în ultima vreme, cu multe trupe excelente apărând cam pe aceeaşi felie. De asta îmi pare rău de plecarea recentă a Lisei – muzical vorbind nu mi se pare de neînlocuit şi cel puţin pentru mine vocea ei nu era principalul punct de atracţie al Draconian, dar sound-ul se consolidase foarte frumos şi organic în formula asta şi mă tem ca înlocuirea ei să nu strice ceva din chimia care a dus la aşa bijuterii întunecate. Time will tell, I guess. Mă bucur, în orice caz, că am reuşit să-i văd live la Alba Iulia la Dark Bombastic Evening-ul din vara trecută.
“The Drowning Age”:

6. Primordial - Redemption at the Puritan’s Hand

Mai puţin visceral şi impresionant ca To the Nameless Dead, însă ingredientele care fac muzica Primordial atât de specială sunt prezente în continuare: piesele ample, antemice, versurile cu parfum istoric, totuşi profunde şi relevante pentru societatea modernă, şi nu în ultimul rând vocea unică, puternică şi haunting a lui Alan Averill. Se simte un pic mai mult black metal în instrumentaţie şi voce, însă per ansamblu muzica se sustrage clasificărilor; nu e chiar black, nu e chiar doom, cert e doar că e incredibil de intensă, chiar dacă poate uneori pieselor le ia ceva mai mult să “pick up”. Live însă inconvenientul ăsta nu se simte, aşa cum am avut ocazia să mă conving la concertul din Wings de anul trecut. O trupă musai de văzut în concert, unde forţa melodiilor şi a mesajului creşte exponenţial. Iar acasă a se asculta cu versurile în faţă.
“Bloodied Yet Unbowed”:

Şi cam atât pentru prima tură, partea a 2-a peste câteva zile, hopefully încă în ianuarie. Mare surpriză pe locul I, plus încă o “revenire în graţii” la care chiar nu mă aşteptam. Şi-om vedea şi ce anticipăm pentru anul ăsta (deja am mirosit un album cu şanse la locul I pe 2012, haha).

Păi ne-am apucat de un top şi nu-i frumos să-l lăsăm aşa, în aer. Ca recapitulare, pe poziţiile 10-6 am avut data recută pe Nevermore, Dimmu Borgir, Apocalyptica, Alcest şi Mar de Grises. Continuăm clasamentul cu

5. In Mourning – Monolith

E prima dată când îi ascult pe băieţii ăştia suedezi şi rău am făcut că nu i-am cercetat mai repede, că cică albumul lor de debut din 2008 e încă şi mai rupere decât ăsta de-acum. Pe Monolith-ul de acum avem un melodic death metal de toată frumuseţea, cu inserţii progressive, doom şi metalcore. Cumulativ, cam pe o treime din album o să aveţi senzaţia că de fapt ascultaţi ceva bonus tracks de la Opeth circa Deliverance, dar asta e ok pentru că In Mourning schimbă registrul suficient de des şi de abil cât să-şi păstreze o amprentă proprie. Trupa reuşeşte să sintetizeze cam tot ce-mi place mie mai mult în metalul scandinav – agresivitate, complexitate, melancolie, disperare, şi de-asta e greu să abordezi albumul ăsta dintr-o singură direcţie. Dacă vă place, încercaţi şi A Thin Shell al celor de la October Tide – coordonate similare, ceva mai mult doom şi acelaşi vocalist excelent, Tobias Netzell.
De la In Mourning ascultăm “Debris”:


4. Vulture Industries – The Malefactor’s Bloody Register

De norvegienii ăştia nu ştiam mare lucru până n-am fost curios să-i ascult cu câteva zile înainte de a mă duce la Labyrinthic Metal Evening, iar piesele de pe The Malefactor’s Bloody Register le-am auzit prima dată live la concert. Avem aici un avant-garde/ progressive metal cu un strop mic, mic de influenţă black şi cu un concept liric tare mişto care ţine albumul laolaltă. Multă lume-i compară cu Arcturus, dar sincer mie-mi plac mai mult, sunt mai straightforward şi mai catchy. Doză puternică de teatralism în prestaţia vocală, aşa cum şade bine oricărei trupe de avant-garde, versuri tongue in cheek şi destul de bolnave, solouri de chitară în venă heavy, clape hintuind la progul anilor ’70 şi ocazional câte-un saxofon pentru pigmentarea atmosferei. Iar live sunt absolut demenţiali şi abia aştept să-i văd din nou în august la Dark Bombastic Evening 3.
Recomand cu ambele mâini şi uite “This Cursed Flesh” ca să vă convingeţi:


3. In Lingua Mortua – Salon des refusés

Deci Norvegia e, în principiu, mama trupelor de avant-garde black. Iar In Lingua Mortua nu se dezmint şi duc mai departe reputaţia asta într-un mare fel. Nu ştiu cum să caracterizez cât mai expresiv muzica de pe Salon des refusés; am putea zice că sună ca o pastişă black metal după King Crimson-ul jazzo-simfonic din ’69-’71 cu ceva nebunii balcanice adăugate for good measure, toate pe o fundaţie solidă de black norvegian pe stil Darkthrone. Şi da, este complet dement şi savuros până la ultima picătură. Catchy, dens, complex, cu foarte multe straturi ce se dezvăluie încet, la audiţii repetate. O bijuterie.
In Lingua Mortua – “Darkness”:


2. Deathspell Omega – Paracletus

Ei bine, asta pentru mine e surpriza anului. Mai ascultasem Deathspell Omega, dar niciodată nu reuşisem să le prind gustul, nu chiar. Şi apoi vine Paracletus ăsta care mă face să exclam “a-haaa!” şi brusc totul capătă sens şi perspectivă. Este fără îndoială cel mai accesibil album al francezilor, însă pentru cine nu-i cunoaşte asta nu spune multe. Pe album avem aşadar un avant-garde black metal (ştiu, am avut ceva anul ăsta) complex, disonant, foarte “dens” la prima audiţie. Atmosfera este puternică, sufocantă, ca şi cum ai fi prins într-o casă în flăcări (hence coperta) şi nu mai ştii cum să ieşi iar panica pune încet stăpânire pe tine. Şi nu glumeam cu disonanţa, acordurile sunt foarte deranjante la prima audiţie, după cum zicea cineva* – aproape că-ţi vine să mergi la ei să le urli “frate, nu aşa se face muzică în plm!“. Asta, plus nişte construcţii întortocheate ne dau capodopera mindfuck a anului 2010.
Deathspell Omega – “Abscission”:


1. Les Discrets – Septembre et ses dernières pensées

Şi părăsim în sfârşit câmpiile demenţei avant-garde black pentru o gură de metal întunecat şi melancolic venind de la a treia trupă franţuzească din top (băi ce bine se mişcă lucrurile pe-acolo). Les Discrets sunt cea de-a treia piesă din trio-ul şoc de shoegaze/ black metal/ post punk din care mai fac parte Alcest şi Amesoeurs. Brainchild al lui Fursy Teyssier, meseriaş artist grafic, trupa are un puternic background vizual – lucru ce se resimte şi în muzică. Iar ce se aude pe album este destul de metal, la stilul de dark metal pe filieră Katatonia şi, mai departe, Let It Flow, cu o integrare inspirată a pasajelor acustice, melancolice cu cele mai întunecate şi mai agresive. Fără îndoială cel mai “frumos” album al anului, orice va fi vrând asta să însemne. Abia aştept să-i văd şi live în august, ghiciţi unde – la Dark Bombastic Evening 3, desigur, the place for good stuff.
Les Discrets – Les feuilles de l’olivier


Şi cam asta a fost cu retrospectiva pe câmpii metalifere. Au mai fost albume decente, dar care nu mi-au lăsat impresii prea puternice. Rotting Christ – fain, dar cam autosuficient şi cu o singură piesă memorabilă după multe, multe audiţii (anume “Noctis Era” care, ce-i drept, taie şi spânzură). Orphaned Land – interesant până la un punct, dar prea ambiţios şi mult prea lung, cu o lungime ce permitea lejer două albume şi cu material ce permitea un singur album mai scurt şi mai bun, mai dinamic şi mai concis. Chiar şi Vîrstele de la Negură Bunget mi-a plăcut – e “safe ground”, un album lucrat bine şi plăcut urechii. Iar în capul celor de la Agalloch nu ştiu ce-a fost şi nici nu vreau să aflu.

Privim cu aşteptări către 2011. Primordial, Ajattara (cu teamă, ce-i drept), Shape of Despair, Draconian, Farmakon (!!!), Septic Flesh, Opeth, Serpentcult, Moonspell, Cult of Luna. Şi Tool, frate, că mi s-au lungit urechile de 4 ani jumate încoace. Plus cine ştie ce goodies descoperim pe parcurs, că asta-i toată veselia.
Hai v-am pupat. (more…)

A mai trecut un an, am mai ascultat nişte metale, am mai dat din cap. A fost un an tare bun, atât din punct de vedere al concertelor (fie doar şi pentru Sonisphere, dar au mai fost concerte gârlă) cât şi al albumelor lansate. Aşa că am zis de ce să nu repet povestea de anul trecut cu 10 albume notabile ieşite în anul ce tocmai s-a terminat. Aş mai fi comentat despre câteva albume care nu apar în top, dar asta mai bine la final, să nu bag spoilers la restul :)) Suficient să zic că apar destule surprize la care nu mă aşteptam. Pentru că de-aia au fost surprize, logic. Să purcedem, deci. În ordine inversă, cum ne şade bine.

Ah, înainte de asta. Premiul pentru cel mai mişto album din 2009 descoperit în 2010 merge la:

Oranssi Pazuzu – Muukalainen Puhuu

Dacă-l ascultam la vremea lui prindea podiumul din 2009 fără drept de apel. Albumul de debut al finlandejilor iese din peisaj cu un soi black metal cum n-am mai auzit în viaţa vieţilor mele, cu tone de influenţe krautrock, space-rock şi psihedelice. Poţi să-i zici “psychedelic black metal” şi sună foarte appropriate. Numai că blackerii ăştia au dat corpsepaint-ul pe costume de astronauţi şi pădurile îngheţate şi grim pe nave spaţiale… well, la fel de îngheţate şi de grim. Şi totul sună teribil de unitar, de închegat; e unul din cele mai fericite mariaje improbabile de genuri pe care le-am auzit vreodată. Serios, nu am absolut nimic ce să le reproşez. Albumul ăsta e o bijuterie de 45 de minute care reinventează întreaga estetică a black-ului avangardist; lumea zice că aude influenţe de Amon Düül şi Can, dar eu zic că moştenirea psihedelică o au mai degrabă pe filieră Kingston Wall. În orice caz, must listen. Uite piesa “Dub kuolleen porton muistolle”, cu ceva mai puţin black dar excelentă pentru descrierea atmosferei:


Ok, şi acuma că ne-am încălzit, hai să trecem la treabă. 10 albume pentru 2010, haha. Şi le avem după cum urmează:

10. Nevermore – The Obsidian Conspiracy

Un mix foarte mişto de progressive şi heavy, cu ocazionale tuşe de death melodic (dar ocazionale şi tuşe). Recunosc că e prima ocazie cu care chiar ascult trupa asta şi mi-au trezit interesul pentru mai mult. Ba chiar mă bate gândul să mă duc până la Sibiu să-i văd, că tot n-am fost anul trecut. Cu tot cu Lacrimas Profundere care bleh. Revenind însă la Nevermore, putea fi ceva mai închegat albumul ăsta. Adică nu ştiu, se mai pierd ei din când în când pe câmpii progresive, dar e ok, îşi revin repede. Plus că e destulă variaţie, dăm şi din cap dar ne fluturăm şi brichetele. Şi băi, Warrel Dane are super voce. Sunt varză că mă prind abia acum, ştiu, dar decât niciodată… :)) Adică îi lipseşte ceva ce mă enervează la majoritatea soliştilor de prog/power. Cred că doza aia de show-offism şi de aroganţă.
În concluzie, album cinstit ce merge ascultat de muuulte ori. Luaţi de ascultaţi “Moonrise (Through Mirrors of Death)”, o piesă mai din topor dar de efect:


9. Dimmu Borgir – Abrahadabra

Băi, ziceţi voi ce vreţi dar Dimmu îmi e trupă de suflet. Aşa că am aşteptat albumul ăsta cu o oarecare curiozitate după ce trupa s-a debarasat de Mustis şi de ICS Vortex. Adică pe de o parte Mustis era responsabil de mare parte din simfonicitatea bestială a lui Death Cult Armageddon iar vocea lui Vortex pica extraordinar în peisaj când ştiau cum s-o folosească. Însă în acelaşi timp, numai guitar work-ul mai acătării marca Galder şi Silenoz a făcut oarecum digerabil un In Sorte Diaboli fad şi care ar fi putut să nu fie făcut.
Cu surprindere în ceea ce mă priveşte, albumul ăsta e chiar bun. În nota lor obişnuită de blackened extreme heavy gothic ceva, că black metal nu-i pot zice, Abrahadabra e un sequel reuşit la Death Cult, ştergând multe din păcatele lui In Sorte. În plus, avem o doză de… upliftingness, să-i zic, la care nu mă aşteptam de la ei. Elementele simfonice sunt şi ele la înălţime, chiar dacă au momente când pică într-un cheesiness marca Nightwish. Dar pe ansamblu totul sună fresh şi foarte inspirat. Dacă adăugăm şi un cover Deep Purple bonus, ne-am scos :))
“Born Treacherous”:


8. Apocalyptica – 7th Symphony

Mereu mi-au plăcut oamenii ăştia, chiar dacă de la Apocalyptica încoace au început să scoată chestii mai sketchy şi mai comerciale. Cel puţin Worlds Collide m-a enervat teribil prin numărul enorm de invitaţi şi prin notorietatea acestora. Din punctul ăsta de vedere, 7th Symphony e mult mai cuminte (şi, deci, mai reuşit), cu numai 4 invitaţi la dintre care Gavin Rossdale e cel mai “high profile”. Cea mai mişto colaborare vocală mi se pare însă de departe “Bring Them to Light” cu Joe Duplantier de la Gojira. Iar Dave Lombardo de la Slayer, care bate la tobe pe “2010″, nici nu se mai pune la numărătoare, că-i de-al casei de pe vremea lui Reflections.
Partea cea mai surprinzătoare pentru mine a fost să descopăr cât de mult a evoluat sound-ul trupei. Şi dincolo de sound, talentul de a compune. Pentru că 7th Symphony este sălaşul a două bijuterii progresive, lungi şi gripping throughout, cu care m-au luat complet prin surprindere. Aştept să fac rost şi de variantele instrumentale ale pieselor cu voce ca să mă pot bucura de mood-ul, well, epic dar întunecat şi puţin cavernos pe care mi-l transmite muzica. This is new ground for the Finns şi îmi place direcţia. Ca dovadă, piesa “At the Gates of Manala”:


7. Alcest – Écailles de lune

Mai puţin naiv ca Souvenirs d’un autre monde. Mai matur, mai întunecat, mai zgomotos. Poţi să-i zici progressive metal fără probleme, de unde precedentului i-ai fi zis mai degrabă alternative rock. Şi îmi place transfigurarea asta, e de efect. Iar un al doilea Souvenirs m-ar fi plictisit, recunosc, oricât de mult mi-a plăcut originalul. Neige însă şi-a amintit că ştie să urle, şi şi-o fi zis să facă şi muzica de aşa natură. Să nu fiu înţeles greşit, nu e o “întoarcere la rădăcini” iar ăsta nu-i în nici un caz un album black metal – sunt chiar destule momente melodice, melancolice. Dar să zicem că Alcest au reuşit cumva să împletească melodicitatea şi “visarea” din Souvenirs cu agresivitatea şi relativa complexitate din Le secret. Plus încă ceva – vârstă, înţelepciune, clasă. Écailles de lune e un album cu un aer cumva maiestuos şi elegant, iar dacă Alcest ar fi o tipă aş zice că a trecut de la cămaşa albă de in la rochia albastră de mătase.
“Percées de lumière”:


6. Mar de Grises – Streams Inwards

Mar de Grises vin din Chile şi sunt un nume destul de greu, chiar dacă poate mai puţin cunoscut, pe scena doom metal. Mai exact, soiul ăla modern de death-doom cu accente progresive, à la Novembers Doom ori Swallow the Sun. Al treilea album al chilienilor este cel mai experimental şi mai rafinat de până acum, trupa ajungând încet încet la un sound caracteristic. Riffuri melodice, un pian folosit excelent şi, în premieră şi surprinzător, puternice influenţe electro-ambientale. Aproape că aş zice că albumul ăsta e un fel de introducere într-o nouă direcţie pe care trupa o va aborda în viitor – primele piese sunt apropiate de ce ştiam înainte, însă pe măsură ce minutele trec descoperim o latură din ce în ce mai experimentală. Ambientalul este rece, spaţial, şi cu toate acestea pianul şi bassul îmi dau uneori senzaţia că ascult o versiune metal a Kilimanjaro Darkjazz Ensemble. De altfel ultima piesă, “Aphelion Aura“, vine ca un fel de bonus, rupându-se complet de firul metal şi pornind într-o explorare întunecată, ambientală, melodică, jazz, trip-hop, drone. Extraordinar.
Vă las însă cu o piesă ceva mai aproape de stilul consacrat al trupei – “Knotted Delirium”:


Şi cam atât pentru moment, ştiţi că mie-mi place să las lucrurile în aer :D Check back in a few days pentru partea a doua a topului, cu tot cu minunata descoperire de pe #3, surpriza fantastică de pe #2 şi superalbumul anului 2010 în viziune kozminoviciană.
\m/