Supermetale 2012 (part 3)

Continuăm de la partea I și partea II.

5. Akphaezya Anthology IV: The Tragedy of Nerak

Akphaezya - Anthology IV: The Tragedy of Nerak

Nehl Aëlin e o franțuzoaică superbă, iar albumul ăsta ar merita ascultat fie și numai pentru vocea ei. Altfel, trupa prestează un avant-garde mai sucit și mai puțin melodic decât pe albumul de debut (Anthology II) și care cere ceva mai multă răbdare. E și o poveste la mijloc, albumul e un fel de operă metal iar bookletul e un veritabil livret. In any case, Anthology IV e o treabă diversă și foarte originală, în bunul spirit cu care se pare că ne obișnuiesc francezii de ceva vreme încoace. Ah, și n-are sens să căutați Anthology I și III, nu există. Încă.
P.S. – Da, e o singură vocalistă pe albumul ăsta. Simt nevoia să menționez măcar pentru cele câteva momente-wtf în care ai senzația că Nehl devine Anneke. Totally chilling.

Akphaezya – Genesis


4. Deftones Koi No Yokan

Deftones - Koi No Yokan

Sunt de ajuns primele 5 secunde din “Swerve City” ca să-ți faci o impresie despre albumul ăsta – o impresie extraordinară care va rămâne cu tine până la final. E masiv, e spațial, e catchy, te învăluie din toate direcțiile și nu vrei decât să i te lași pradă. E ca și cum Deftones s-ar fi gândit să facă un distilat din tot awesomeness-ul de care sunt capabili. Am stat un pic pe gânduri dacă are ce căuta în topul ăsta (hmmm dar știi, parcă-s mai mult rock decât metal, hmmm dar știi, parcă pe lângă restul de trupe…, hmmm, dar știi…) dar pe-urmă mi-am dat o palmă și mi-am revenit în simțiri. E super meserie, fuck off, cum să n-aibă ce să caute.

Deftones – Graphic Nature


3. The AgonistPrisoners

The Agonist - Prisoners

N-am ascultat The Agonist cu mare atenție până la albumul ăsta, și mă bucur că am început cu el. E clar un album de maturitate, în care trupa își extinde fantastic paleta sonoră – au evadat cu succes din colivia cu metalcoreli și se îndreaptă cu îndrăzneală spre prog și melodic death. Când mai pui deasupra și o voce excelentă ai un pachet aproape perfect – mă irită uneori doar versurile mega pretențioase de pseudo-filozof cu ifose, atunci când îmi amintesc de ele. Din fericire se pot trece cu vederea, în mare parte din timp. The music is just too good.
(Seriously, “an escaped res cogitans flees to an inter-subjective world”, wtf.)

The Agonist – Dead Ocean


2. The Godspeed SocietyKilling Tale

The Godspeed Society - Killing Tale

Mi se pare că din ce în ce mai multe trupe încearcă mixul ăsta de metal cu jazz/swing, și e un trend care mă bucură foarte tare. Însă după albumul acestor portughezi minunați va fi dificil să mai fiu impresionat. Nu e un album nebun și sucit, ci e classy, misterios și întunecat. Are și o poveste în spate – ceva noir cu orașe ploioase și crime pasionale. Albumul vine într-un package minunat care are chiar și o carte-companion pentru muzică – extrem de cool, păcat că e în portugheză.
Super stil, super atmosferă, de încercat musai.

The Godspeed Society – Dark River


1. Ihsahn Eremita

Ihsahn - Eremita

Băi copii.
În principiu nu-i nimic din ce-am zis despre After care nu s-ar putea aplica și aici, dar Eremita parcă m-a lovit un pic mai tare. E clar mai mult progressive decât e black. Mai bombastic cumva, mai amplu, cu o atmosferă ceva mai puțin schizo și mai puțin apăsătoare. Ai zice că, astfel, ar trebui să-mi placă mai puțin, dar nu e cazul. Nu știu să zic ce mă atrage atât de tare la el – poate la mijloc e simțul melodic fantastic de care dă dovadă Ihsahn. Piesele sunt pline de straturi ce se îmbină aproape miraculos, iar cumva tot ce auzi reușește să rămână cu tine. Wonderful.

Ihsahn – Arrival


Și, în sfârșit, gata cu retrospectiva asta, că oricum m-am lungit. Au mai fost câteva albume care n-au încăput aici (din cauza lor, nu a mea). Lacuna Coil au redevenit un pic mai frecventabili cu Dark Adrenaline, dar tot sunt departe de ce erau odată. My Dying Bride și Moonspell au reușit să mă plictisească teribil, cu toată părerea de rău, Les Discrets au scos “Septembre et ses dernières pensées II” – frumos și simțit dar nu prea memorabil iar Anathema au scos un Weather Systems ceva mai rock decât m-aș fi așteptat. Tool iar n-au scos nimic, și încep să mă întreb dacă nu cumva albumul lor următor n-o fi deja codificat în albumele precedente, iar ei așteaptă doar ca noi să ne prindem. (more…)

Supermetale 2012 (part 2)

Reluăm parcursul supermetalelor din anul de glorie 2012 cu cinci bucăţi numai bune de muzici simţite şi grele. Respectiv:

10. A Forest of StarsA Shadowplay for Yesterdays

A Forest of Stars - A Shadowplay for Yesterdays

Ăştia sunt cam ce-ar fi fost drăguţ să devină My Dying Bride la bătrâneţe, cel puţin ca stil – blackened doom britanic classy as fuck, cu look şi feel victorian borderline steampunk, cu o vioară superbă şi compoziţii complexe şi contorsionate. Îmi place aerul de “metal cântat de gentlemeni” (vezi de exemplu şi numele de scenă pe care şi le-au luat) pe care, bunăoară, l-am regăsit şi la Vulture Industries – o găselniţă de imagine mai mult decât orice altceva, dar una extrem de savuroasă, potrivită şi care completează excelent partea muzicală.

A Forest of Stars – Left Behind as Static


9. Orange GoblinA Eulogy for the Damned

Orange Goblin - A Eulogy for the Damned

Continuăm pe filieră britanică dar cotim cu vreo 180 de grade în ce priveşte stilul. Orange Goblin sunt genul ăla de trupă care geografic şi cultural nu prea are legătură cu stilul pe care-l cântă, dar care poate da lecţii lejer (cam cum ar fi şi Agalloch). Bine, la ăştia you might argue că fără Motorhead, de exemplu, stonerelile n-ar mai fi ce sunt, deci ar fi mai degrabă un fel de recuperare istorică decât o emulaţie. În orice caz, albumul ăsta e cam ziduleţ, situându-se perfect la o intersecţie de stiluri (metal, stoner, rock’n’roll, blues) şi luând ce e mai bun din fiecare. Ca să nu mai zic că în momentele în care dau curs influenţelor blues, oamenii ăştia îmi amintesc teribil de Badlands, o superbă (şi defunctă) trupă pe nedrept uitată de posteritate.

Orange Goblin – Stand for Something

8. Anneke van GiersbergenEverything Is Changing

Anneke van Giersbergen - Everything Is Changing

Un exemplu absolut excelent de pop metal, catchy, light, fredonabil, aproape ridicol de luminos uneori – trademark Anneke – şi totuşi cu câteva întunecimi care pică la fix şi te lasă cu gura căscată. Mult mai comercial ca orchestraţie şi compoziţie decât mare parte din ce-a făcut Anneke de capul ei până acum, şi poate de-asta îmi şi place atât de mult – deşi e mai puţin sofisticat, mi se pare parcă mai simţit. Probabil a avut un cuvânt de spus în privinţa asta şi mâna lui Daniel Cardoso, meseriaş portughez colaborator cu Garm de la Ulver în proiectul Head Control System şi clăpar în Anathema mai nou, care a produs albumul şi care împarte cu Anneke creditul de compozitor pe 11 din cele 12 piese. Oricum ar fi, a rămas în urmă o bijuterie de album.

Anneke van Giersbergen – 1000 Miles Away From You


7. ØrkenkjøttØnskediktet

Les Discrets - Ariettes oubliees

Holy. Fuckin. Shit. Una dintre cele mai savuros demente chestii auzite lately, şi – cât de surprinzător – este prog black din Norvegia. Produs de Ihsahn, e mult mai mult prog decât black, aduce răzleţ a Opeth, e cântat aproape integral în norvegiană şi răzbate din el un minunat filon de inspiraţie orientală. Totul e ţinut laolaltă de o atitudine foarte rock n’ roll, băieţii precis având digerat ceva stonereli la viaţa lor. (Şi nu mă interesează că nu există participiu perfect în limba română, dacă pui imperfect acolo sună imprecis şi cretin). Luaţ de vă minunaţ:

Ørkenkjøtt – Skygger og Støv


6. Hail Spirit NoirPneuma

Hail Spirit Noir - Pneuma

Ăştia-s nişte greci suciţi care-au dat şi prin Transcending Bizzare? şi care cântă un soi de black psihedelic cu aere oculte şi simţire rock’n’roll. E entertaining cum ai senzaţia că n-ar trebui să fie, mai ales având în vedere tematica lirică, dar melanjul de stiluri e pur şi simplu prea reuşit. Imaginaţi-vă un film alb-negru de suspans de prin anii ’30 despre Societatea Teosofică şi manuscrisul Voynich – cam aşa sună albumul ăsta. Uşor de digerat şi ascultabil dintr-un foc (are puţin sub 40 de minute) e ca o pastilă schizo-mistică pe care-o iei din când în când ca să-ţi facă lumea mai interesantă.

Hail Spirit Noir – Against the Curse, We Dream


Şi cam atât for now, ne vedem tura viitoare cu celelalte 5 albume, câteva menţiuni şi, desigur, superalbumul anului 2012. Stay tuned!

Supermetale 2012 (part 1)

Nu se putea să lăsăm Scobitorile fără porţia anuală de supermetale, aşa-i? :) Am ascultat a fair bunch of things anul trecut, am făcut câteva descoperiri cool, am suferit câteva deziluzii că aşa-i frumos… ce mai, încă un an absolut obişnuit într-ale ascultatului de muzici. Şi totuşi, ăsta e primul an când la porţia anuală de supermetale vom avea o înşiruire de 15 poziţii, ergo o împărţeală în 3 articole. Nu ştiu dacă asta-i fiindcă s-au lansat pe bune mai multe chestii, am avut eu o disponibilitate mai mare spre a mă lăsa impresionat sau pur şi simplu mi-am extins mai mult aria de acoperire. Sunt curios anul ăsta ce-o ieşi.

Anyway, după cum e frumos, pornim la drum cu un album foarte tare de acu 2 ani pe care însă nu l-am descoperit la vremea lui. În cazul de faţă este vorba despre…

SubRosaNo Help for the Mighty Ones

SubRosa - No Help for The Mighty Ones

SubRosa îs nişte tipe şi nişte tipi din Salt Lake City care cântă doom cu vioară. Acuma scoateţi-vă repede MDB-ul din cap şi înlocuiţi-l cu o combinaţie excentrică de Sabbath, post-metal şi stonereală. Ce fac oamenii ăştia n-am prea mai auzit – au luat practic trei stiluri la limita doom-ului şi le-au împletit cu layere disonante de vioară şi un fir roşu de folk american de-acolo de prin Utah. Atmosfera e îmbâcsită şi totul sună incredibil de heavy (la stilul greu, zdrobitor), însă pe alocuri melodicitatea surprinde. Ajută şi vocea feminină care oferă întregului ansamblu o notă în plus de “eerie”. Super ciudat. Coloană sonoră de western post-apocaliptic sau ceva gen.

SubRosa – Borrowed Time, Borrowed Eyes


15. Dordeduh Dar de duh

Dordeduh - Dar de duh

Trebuie să-l mai ascult, deşi am făcut-o de vreo 4 ori deja. Genul de album pe care-l simţi că încă nu ţi s-a “desfăcut”, că mai ai de săpat până să pricepi ce se întâmplă acolo. Ajută la senzaţia asta şi faptul că albumul are foarte multe straturi, poate fi puţin sufocant din punct de vedere sonor. O fi moştenitorul spiritual al lui Om de la Negură Bunget, dar e la ani-lumină distanţă ca atmosferă. Unde Om era limpede şi aproape astral ca feeling, Dar de duh este mult mai pământesc, cumva mai raw şi cu siguranţă mai heavy. Momentan nu reuşesc să-l privesc ca pe un tot unitar, ci ca pe o sumă de momente din care foarte multe sunt sclipitoare – cum ar fi clapa (sau ce instrument o fi) de la 2:50 sau chitara solo de la 5:55 din “Pândarul” de mai jos.

Dordeduh – Pândarul


14. Forgotten Tomb…And Don’t Deliver Us From Evil

Forgotten Tomb - ...And Don't Deliver Us From Evil

Un pas înapoi către bălteala suicidal/depressive de pe primele albume, însă cu aceeaşi doză savuroasă de nesimţire punk. Ireverenţios şi muşcător, sună ceva mai “lo-fi” decât precedentul care mi-a plăcut atât de mult ca producţie şi compoziţie. Probabil Under Saturn Retrograde n-a fost decât un accident sau un experiment iar făgaşul trupei este de fapt acesta – de notat de alfel şi revenirea la spectrul alb/negru pentru grafica copertei. Însă chiar şi aşa, a fost un accident are a lăsat ceva urme, muzica fiind în continuare diversă, enjoyable şi foarte bogată în influenţe de prin tot spectrul metalic.

Forgotten Tomb – Love Me Like You’d Love the Death


13. Katatonia Dead End Kings

Katatonia - Dead End Kings

“Katatonia” a devenit încet-încet un adjectiv. Albumul ăsta nu e chiar cea mai strălucită expresie a sa, însă e pe-acolo, nu te induce în eroare. Atmosfera e superbă, mai puţin întunecată ca a precedentului Night Is the New Day, însă parcă ceva nu se mai leagă la capitolul compoziţie. Sunt câteva momente excelente pe album, precum “Dead Letters” cu riff-ul ăla de Tool (măcar aşa ne mai satisfacem şi noi pofta :)) ), “Buildings”, “The Parting” şi “Lethean” de mai jos care e cam chintesenţa Katatoniei ultimilor 5 ani. Dar luat în ansamblu şi comparat cu ce ştim că pot oamenii ăştia să facă, parcă sună puţin lipsit de inspiraţie. Quality stuff, still.

Katatonia – Lethean


12. Gojira L’enfant sauvage

Gojira - L'enfant sauvage

Sau “Elephant Sausage” cum l-am auzit alintat în anumite cercuri. Cam ziduleţ el aşa, în dulcele stil Gojira. Vocea lui Joe Duplantier e mai expresivă ca niciodată, iar trupa s-a aşezat confortabil în nişa de sound pe care şi-a creat-o. Parcă un pic prea confortabil, ceea ce mă şi face să nu fiu super entuziasmat de album – multe din riff-uri sună familiar, şi încep pe alocuri să transpară unele clişee de compoziţie şi execuţie. Din fericire rezultatul final este suficient de captivant cât să nu poată fi catalogat pur şi simplu ca “autocopiere”, şi sunt câteva momente în care Gojira sună cum n-au mai făcut-o până acum – ultimele două piese de exemplu, care mi se par cele mai puternice şi mai originale de pe album. Iat-o pe penultima:

Gojira – Born In Winter


11. Enslaved RIITIIR

Enslaved - RIITIIR

Maiestuos, bogat şi extrem de rewarding, un melanj inspirat de progressive metal, rock şi influenţe black. Voci excepţionale, atât growl cât şi clean (unde aproape te duc cu gândul la Opeth). Cam greu de înghiţit dintr-o dată (are peste o oră) şi cere destulă concentrare din partea ascultătorului, însă merită, cum spuneam. Mi se pare fascinant cât de bine se poate mula black-ul pe unele genuri muzicale şi cât de bine sună rezultatele. Bine, probabil tre’ să ai şi sânge de norvegian ca să-ţi iasă – nu-i aşa, Ihsahn?

Enslaved – Death In the Eyes of Dawn


Şi cam atât pentru azi. Ne reauzim în curând pentru celelalte 10 poziţii, plus superalbumul anului 2012. Dacă până acum au fost chestii cool şi recomandabile, the really, really good stuff abia acum urmează.

Supermetale 2011 (part 2)

Revenim aşadar cu partea a doua a retrospectivei pe câmpii metalifere. Dacă aţi ratat partea întâi ruşinică, mergeţi şi parcurgeţi-o pe ea înainte de toate, că are şi înşiruirea asta o logică a ei. Mai mult sau mai puţin, în orice caz. Recapitulăm – de la 10 la 6 avem Amorphis, Sólstafir, Ava Inferi, Draconian şi Primordial. Continuăm cu…

5. Nightwish Imaginaerum

WTF! Dacă mi-ai fi zis anul trecut că mă voi reapuca de ascultat Nightwish aş fi râs bine de tot. Adică ok, hai poate pe sărite un Wishmaster sau un Once din an în paşte aşa, de nostalgie, dar chestii noi? Mneah. Şi totuşi ceva s-a întâmplat (namely am rămas cu melodia de la “Storytime” blocată în cap câteva zile) şi am zis hai să vedem cum e, că m-a făcut curios.
Băi băieţi.
E cheesy şi over the top, normal, doar e Nightwish, dar e ATÂT de bine făcut! Balansul dintre formaţie şi orchestră e pur şi simplu minunat, iar o mare parte din audiţie ai foarte clar senzaţia că totul e de fapt coloana sonoră la ceva. Ceea ce de fapt şi este, sau mă rog, va fi. Pretextul ăsta cu coloana sonoră mi se pare excelent, fiindcă asta permite trupei să exploreze nişte zone în care n-au păşit până acum (şi probabil n-o vor mai face) iar rezultatul e spectaculos. Anette reuşeşte în sfârşit să sune a parte integrantă, ba uneori chiar a parte esenţială a formaţiei. Vezi în special două piese, cele mai mari surprize ale albumului, în care Nightwish ajung să cânte jazz (Slow, Love, Slow) respectiv dark cabaret (Scaretale). Absolut mindfucking, absolut neaşteptat, atât de refreshing. Abia aştept filmul.
“Scaretale”:


4. Opeth Heritage

Albumul ăsta speram sincer să fie altceva, respectiv o continuare a direcţiei lui Watershed care la vremea lui m-a fermecat absolut iremediabil. De altfel Mikael a mărturisit că asta plănuia şi el iniţial, da’ nu i-a plăcut ce ieşea, a aruncat tot şi a luat-o de la zero. Sunt convins că astfel am ratat cel mai tare album de prog death al anilor 2010 cel puţin, dar na, nu te pui cu viziunile artistice. În schimb, aici avem un animal cu totul şi cu totul diferit de tot ce-au făcut Opeth până acum; mai degrabă progressive rock decât metal, de multe ori sună ca o versiune mai dark şi mai twisted de Porcupine Tree. Nu seamănă deloc cu Damnation, cealaltă incursiune în prog rock a trupei; pus lângă Heritage, Damnation pare destul de “vanilla”. Aici totul e alambicat, misterios, film noir-ish chiar pe alocuri. Foarte vizual, mai ales după ce vezi excelentul clip de la The Devil’s Orchard şi te prinzi cam ce imagini ar cadra cu muzica. Oricât nu ar fi ce mă aşteptam eu să fie, n-am cum să fiu dezamăgit de albumul ăsta, şi la cât de dement e n-are cum să nu-mi placă. Probabil albumul următor va fi fie chamber jazz, fie flamenco, deja am învăţat să nu mai am vreo aşteptare.
“I Feel the Dark”:


3. Oranssi PazuzuKosmonument

De predecesorul său, Muukalainen Puhuu, m-am îndrăgostit instant acum doi ani şi de atunci tot aşteptam o continuare care să mă dea gata. Ei bine continuarea a venit, sub forma lui Kosmonument aici de faţă, dar am oarecare “sentimente amestecate” faţă de el, dacă mi-e permis calcul grosolan. Unul din lucrurile care mi-a plăcut teribil la predecesorul său era că abunda de o melodicitate foarte abil camuflată sub tonurile de chitară şi construcţiile psihedelice. Albumul ăsta în schimb e mai “raw”, mai dezgolit, mai minimalist; cere mult mai multe ascultări pentru a-i gusta atmosfera, care la rândul ei e mult mai rece şi mai aridă. Elementele definitorii pentru muzica trupei sunt în continuare prezente, iar Oranssi Pazuzu rămân una dintre cele mai originale formaţii pe care le-am auzit să iasă din rândurile blackerilor avangardişti. Albumul devine aşadar unul esenţial, dar neapărat ascultat împreună cu cel de dinaintea lui, pentru a-l pune în context. Putem zice că odată cu Muukalainen Puhuu un nou gen muzical a fost inventat, iar Kosmonument vine şi îi testează limitele.
“Komeetta”:


2. Forgotten TombUnder Saturn Retrograde

Italienii continuă direcţia de pe precedentul Negative Megalomania, cu piese mai multe şi mai scurte, distanţându-se şi mai tare de depressive/suicidal black-ul de pe la începuturi. Mie-mi place mult mai mult noua abordare, iar albumul ăsta reprezintă un melanj de stiluri foarte consistent şi expresiv – doom la bază (foarte early Katatonia-ish în general), cu nuanţe black, death şi delicioase tuşe punk, rock’n’roll şi chiar stoner. E unul din albumele alea cărora e foarte greu să le găsesc neajunsuri; e o plăcere de ascultat, divers, foarte melodic, cu vocal work foarte inspirat şi variat.
Când i-am văzut acum un an şi ceva, mi-au lăsat o super impresie – o trupă complexă, atipică, şi surprinzător de entertaining pe scenă. Cumva, albumul ăsta reuşeşte să redea aceeaşi impresie. Ca fun fact, Under Saturn Retrograde este primul album din istoria formaţiei care nu are o copertă alb-negru, lucru care precis are o însemnătate simbolică.
“Joyless”:


1. Altar of PlaguesMammal

Monumental şi masiv. Enigmatic, întunecat, visceral.
Îmi aminteşte foarte tare de Isis, muzical vorbind – atmosfera rece, limpezimea pasajelor de respiro, construcţia progresivă a pieselor. Black-ul se simte cel mai pregnant în tobe; altfel, vocea este trecută în plan secund, specific post metal-ului în general, iar chitarele creează veritabile ziduri de sunet. I-am văzut toamna trecută la Kruna 1 şi efectiv aveam senzaţia unui uragan care urla şi mă plesnea peste faţă. De fapt, dacă ar fi să asemăn cu ceva muzica de pe Mammal, cam asta ar fi – o furtună pe mare, violentă, cu valuri uriaşe izbindu-se de stâncile de pe ţărm şi, din când în când, cu momente îndelung aşteptate dar înşelătoare de acalmie. Surprinzător de refreshing pentru cât e de dens. De încercat neapărat.
The wide distance tears me apart. Horses are rapid and ready.
“Feather & Bone”:


Şi cam aşa a decurs anul trecut în materie de metale mai mult sau mai puţin grele. Am mai ascultat câteva albume foarte bune care, dintr-un motiv sau altul, n-au încăput aici: Septic Flesh au scos un The Great Mass cu unele momente excelente, dar cam dens şi un pic prea ambiţios în ansamblu. Ajattara cu Murhat au reuşit performanţa de a redeveni ascultabili, după experimentul cel puţin dubios care a fost Noitumaa. ICS Vortex a scos în sfârşit album (Storm Seeker) cu proiectul solo omonim şi nu e rău deloc, un blackish prog quirky cu unele momente delicios de tongue in cheek; problema e că vocea lui Vortex devine destul de obositoare până spre final, şi în general sună alterată şi prelucrată excesiv. Leprous, de care n-auzisem până la concertul Amorphis din noiembrie, l-au scos pe Bilateral – prog metal foarte interesant, uşor schizoid, sună ca şi cum Ayreon şi Opeth ar fi avut un copil, cu Devin Townsend şi Mike Patton naşi de botez. Premiul pentru albumul schizoid al anului 2011 îl iau însă Unexpect pentru Fables of the Sleepless Empire, mult mai accesibil decât ce-au făcut până acum (am reuşit performanţa de a-l asculta cap-coadă din prima), cu unele momente sclipitoare; următorul cred că mă va da gata.

Şi cam atât. Anul ăsta aşteptăm Tool (!!!), Shape of Despair, Moonspell, Gojira, Katatonia, Akphaezya, Diablo Swing Orchestra, plus Hail Spirit Noir şi The Godspeed Society, două minuni pe care le-am descoperit recent – Google the hell out of them. (more…)