Scobitori de porţelan

Post cu titlul de uhm… recapitulare :D Pen’ că anul trecut a lăsat în urmă destule albume foarte mişto pe felii metal, din care eu desigur că n-am ascultat decât o mică parte. Nu sunt genul de om care să asculte noutăţi numai pentru că-s noutăţi, na, tre’ să fie ceva acolo să-mi stârnească mie interesul, fie că se vorbeşte mult despre albumul respectiv (gen mega hype-ul pe care l-au avut Mastodon anul ăsta) fie că deja urmăream eu trupa, aşteptând un release. De asta, pe multe din trupele prezente în top deja le ascultam – am să detaliez puţin în cazul fiecăreia. Tot de asta, lipsesc din înşiruirea-mi nume precum Megadeth, Slayer, Paradise Lost, Mastodonul mai sus menţionat şi altele, pe care n-am avut o curiozitate fantastică să le cercetez dar am să o fac, mai devreme sau mai târziu. Pentru moment, o listă de albume mai mult sau mai puţin tangente cu metalul care mie mi-au plăcut mult de tot şi-au fost lansate la apă în 2009. Astăzi – prima parte, ca să nu facem un cârnat prea mare şi ca să mai creştem (artificial) numărul de posturi pe blog :)) So here we go.

10. Giant Squid – The Ichthyologist

Dacă l-aş fi ascultat destul, probabil ar fi ajuns pe o poziţie superioară în top – aşa, locul ăsta 10 nu e tocmai relevant, e mai mult ca să recunosc faţă de mine că e un album foarte bun, experimental aşa cum îmi place mie, cu nişte orchestraţii delicios de dubioase – cu instrumente precum vioară, trompetă sau clarinet. Vocea îmi aduce aminte de System of a Down, iar asta trebuie luată ca pe o chestie bună. În rest, post-metal corcit cu chestii avangardiste, piese cu nume dubioase, lungi (cam 6, 7 minute în medie) şi proggy, un album ce trebuie ascultat de multe ori ca să prindă, căci chestii catchy nu prea sunt. Ah, şi bonus pentru sufletul meu – o colaborare cu Anneke van Giersbergen pe una din piese :D Ca mostră, iată piesa “Blue Linckia (Linckia laevigata)” – aş fi pus-o pe cea cu Anneke, “Sevengill (Notorynchus cepedianus)”, dar asta parcă e mai reprezentativă.

9. Amorphis – Skyforger

Un album cinstit de prog/folk/melodeath, un pic cam overproduced pentru gustul meu dar na, nu le poţi avea pe toate :)) Îmi place că băjeţii au readus ceva elemente prog în muzica lor, nu cine ştie ce dar se simt – vezi piese precum “Sampo”, “Skyforger” sau “Godlike Machine”. Compoziţiile aşadar sunt ceva mai elaborate, părţi catchy ceva mai puţine, nişte inspiraţie Opeth, zic unele guri – dar io n-am prea simţit-o, şi per ansamblu o trupă de tătici care cântă ceas. Un exponent perfect al felului în care sună metalul european mainstream modern. Mi-a plăcut foarte mult triada ultimelor albume şi sunt curios încotro s-o îndrepta sound-ul trupei mai departe – sper să nu devină self-sufficient, dar ştiindu-i… nu cred că am de ce mă teme.
Ofer spre audiţie “Godlike Machine”, bonus track. Yummy keyboard solo spre final.

8. My Dying Bride – For Lies I Sire

Despre albumul ăsta am scris ceva mai mult aici, aşa că n-am să mă mai întind. Un doom metal aerisit, melodic, o îndepărtare de la sound-ul mai greu al albumului de dinainte. Vioara proaspăt reintrodusă e de mare efect, folosită cu cap, şi ajută la crearea unei atmosfere aparte. MDB nu bat pasul pe loc, cum ar zice unii, ci doar fac ce se pricep ei mai bine. Şi se pricep.
Piesa “ShadowHaunt”:

7. Amesoeurs – Amesoeurs

Trupa a scos albumul ăsta iar apoi s-a desfiinţat, chipurile au zis aici tot ce-aveau de zis. Dovadă că există pe album şi o piesă care se cheamă “Amesoeurs Is Dead” (mă rog, faza e mai Easter-egg, da io sunt nesimţit şi am băgat spoilere), deci oamenii sunt serioşi. Dar ce-avem noi aici, de fapt?
Păi avem un black metal atât de corcit că nici nu-l mai recunoşti, cu împrumuturi masive de shoegaze şi post-punk şi cu versuri în franceză. Pen’că trupa e din Franţa, brainchild al lui Neige (Alcest, ex-Peste Noire). Albumul musteşte de The Cure, atât ca sound cât şi ca atmosferă; The Cure ăia depresivi de pe Pornography sau Disintegration, nu vă gândiţi la chestii uşurele gen “Friday I’m In Love”. Piesele sunt destul de upbeat, instrumentaţia e aerisită, doar tonul chitarelor poate deveni annoying de la un moment (dar na, asta-i moştenirea black metal – cam singura, de altfel). Bonus points pentru prezenţa lui Audrey Silvain la voce. Uite piesa “Amesoeurs”, drept exemplu:

6. Isis – Wavering Radiant

Eh da, aşa da. Albumul de dinainte, In the Absence of Truth, mi se păruse cam dezlânat, dar aici Isis parcă se regăsesc. Încă mai au până să egaleze capodopera care este Panopticon, şi mă îndoiesc că o vor face vreodată, însă albumul ăsta e un pas în direcţia bună. Sunetul este, în ansamblu, mai greu, iar în contextul ăsta poate părea ciudată cantitatea destul de mare de clean vocals. Efectul general este însă reuşit, păstrându-se regimul vocii în Isis: la nivel cu celelalte instrumente, niciodată în prim-plan.
Bonus points pentru colaborarea cu Adam Jones de la Tool pe “Hand of the Host” şi, dacă nu mă înşel, pe “Threshold of Transformation”. Un deliciu post-metal, greu de ascultat dintr-o bucată dar foarte rewarding pe termen lung.
“Ghost Key”:

Şi cam asta a fost prima jumătate din top 10. În câteva zile o să urmeze şi restul, printre care s-au strecurat destule surprize – inclusiv locul 1.
Vezi şi partea a doua

Câteodată îmi mai surprind gândurile luând-o pe panta lui “ce-ar fi fost dacă…?”. Useless şi contraproductiv, ştiu, but I can’t really help it :) Uite, de exemplu, “ce-ar fi fost dacă My Dying Bride ar fi apucat-o pe cărarea deschisă prin ’98 de 34.788%… Complete şi n-ar fi făcut un retcon la nici un an după aia?”. Oricât de mult mi-ar plăcea chestiile scoase de la The Light at the End of the World încoace, şi multe din ele îmi plac chiar foarte tare, nu pot să scap de sentimentul că din momentul ăla muzica MDB şi-a pierdut un pic din sinceritate.
Desigur, dacă e să privim lucrurile şi din altă perspectivă, extrem de puţini sunt artiştii precum Kristoffer Rygg (chiar şi judecat exclusiv din perspectiva Ulver), capabili să funcţioneze desăvârşit într-o varietate năucitoare de stiluri de expresie în muzică. Aceşti supermani sunt mai degrabă excepţia decât regula, iar a ne aştepta la inovaţii stilistice surprinzătoare din partea fiecărui artist este cel puţin neverosimil. Ce încerc să spun este că MDB şi-au găsit, de-a lungul celor aproape 20 de ani de carieră, o nişă în care s-au instalat confortabil, în care funcţionează cu un randament destul de bun şi din care eu, cel puţin, nu-i mai văd plecând. Ceea ce m-ar face să mă gândesc (judecând după vârstele membrilor vechi, care constituie nucleul creator) că MDB, ca şi concept, mai are în faţă încă maxim 10 ani – cel mult încă vreo trei albume. Iar existenţa unei cariere ulterioare sub formula asta e condiţionată de direcţia ce va fi adoptată în cadrul acestora.

În lumina asta, de vestitor al amurgului unei cariere, am ales să-l privesc pe For Lies I Sire.
În aceeaşi lumină, poate părea oarecum ciudat felul în care MDB au ales să se întoarcă la sonorităţi de găsit pe albume de la începutul anilor 2000, cel mai notabil Songs of Darkness, Words of Light. Avem din nou parte de chitară clean şi de pasajele atmosferice ce-au lipsit dintr-un A Line of Deathless Kings poate un pic prea dens. Spre deosebire însă de albumul din 2004, Lies e mai puţin “evil” per ansamblu, chiar dacă are şi momente precum “A Chapter In Loathing”. Şi, desigur, are vioară.
Revenirea viorii în soundul MDB mi se pare un lucru de bun augur, mai ales că rolul ei s-a schimbat fundamental din vremea unui Like Gods of the Sun, iar asta o iau ca pe o surpriză extrem de plăcută – vioara nu mai aduce un plus de melodicitate şi n-are deloc sunetul cald şi armonios la care m-aş fi aşteptat. Dimpotrivă, aici avem de-a face cu o vioară disturbing, disonantă, “spartă” (cel mai grăitor exemplu, aş zice, e finalul de la “A Chapter In Loathing”). De asemenea, vioara ajută la crearea unui soundscape de mare efect pe “Santuario di sangue”, şi are numeroase alte intervenţii similare pe tot parcursul albumului. Vioara a trecut la dark side, aşadar.

Thumbs up şi pentru tobe, ăsta cred că e primul (…parcă) album MDB unde chiar le-am remarcat. E oarecum ciudat, ca idee, să remarci tobele de pe un album de doom :)), dar oamenii ăştia oricum au avut mereu seminţe de death (şi de altele) în muzica lor. Şi thumbs up, în general, pentru atmosferă. Pentru sunetul aerisit şi divers, ce nu transformă audierea dintr-un foc a albumului într-un test de răbdare. Pentru versuri non-cheesy, ba chiar foarte mişto pe alocuri, gândite şi percutante. Şi cu jocuri faine de prozodie (adică rimele cu aceleaşi cuvinte, ca idee sunt de condamnat dar aici îmi plac la nebunie). Şi, ca să ducem ideea cu versurile mai departe, pentru

No more misery.
Look outside and see, what are you waiting for?
Pick yourself up, get up off the floor.

de pe “Bring Me Victory”. Băăăi, ăştia sigur sunt doom?!
Revenind, thumbs up pentru clapa care a trecut în background, unde îi şade foarte bine. Pentru că nu calcă pe urmele lui Kings, chiar dacă reiau unele idei din trecutul mai îndepărtat. E perfect ok atâta timp cât o fac bine, iar MDB pe albumul ăsta n-o fac prost deloc.
Şi, fireşte, pentru “A Chapter In Loathing”, mai exact pentru că duce mai departe ideea oarecum de sine stătătoare de la sfârşitul albumului precedent (finalul în forţă al piesei “The Blood, the Wine, the Roses”).

Mi-e greu să găsesc chestii de criticat, în afară poate de structura oarecum “clasică” a unor piese. Departe, totuşi, de o abordare vers/refren, multe piese sunt structurate la stilul temă principală/explorat şi dezvoltat noi teme/revenire la tema principală pe final. Lucru care m-a dus cu gândul la compoziţiile Dimmu Borgir de la începutul anilor 2000, în special de pe Death Cult Armaggedon, structurate similar :)) Deşi poate deranja, ca idee, lipsa unei coeziuni interne în interiorul cântecului (ca la Opeth, de exemplu, până recent), MDB nu se joacă cu chestia asta cât să se frigă, lucru ce mă bucură.
Un album reuşit, aşadar, cu un sound surprinzător de fresh (în limitele stilului, desigur). O concluzie ce mă face să-mi reformulez puţin ideea de la început, cu amurgul unei cariere, pentru că mi-e greu să zic că soarele a apus pe cerul My Dying Bride. Păstrând analogia, desigur, căci prea multă lumină n-a fost niciodată în ograda lor.

Piesă favorită – “The Lies I Sire”.
With mercenary smile I rise up from the shade as the king of all souls.

Ăsta e albumul majoratului pentru Opeth.
Vorbesc de albumul majoratului pe bune, căci iată, gaşca de suedezi face 18 ani de când împleteşte death metal modern cu prog demn de anii ’70. Iar de-a lungul ăstor 18 ani, Mikael Åkerfeldt şi-a asumat iar apoi confirmat statutul de mastermind, eminenţă cenuşie, geniu muzical… spuneţi-i cum vreţi. 18 ani în care au lansat 9 albume de studio şi 2 albume live. Spre comparaţie, pentru Metallica, Death Magnetic – albumul pe care cică-l lansează în septembrie, este de asemenea al nouălea album de studio. Diferenţa este că Opeth n-au dat nici un rateu pe parcursul carierei, rămânând mereu undeva deasupra formaţiilor de death, deasupra formaţiilor de prog, într-un univers parcă numai al lor. Au experimentat, s-au jucat, au provocat, şi iată că de fiecare dată au reuşit să ridice ştacheta şi să demonstreze că au un cuvânt important de spus pe scena metal. Şi nu numai.

În 2005 Opeth lansau albumul care i-a adus în centrul atenţiei. Poate şi datorită casei de discuri s-a întâmplat asta (Roadrunner – oamenii sunt colegi de label cu Slipknot, ugh), cert e că prin Ghost Reveries Opeth au păşit în lumea largă, cum s-ar spune. Desigur, fiecare album al lor e un clasic, de la Orchid, debutul fulminant din 1995 (unde deja atinseseră un nivel pe care unele formaţii nu-l visează nici după 4, 5 albume), suedezii au continuat să lanseze capodoperă după capodoperă cu o frecvenţă uimitoare, distanţa dintre release-uri nedepăşind de obicei doi ani. Stilul trupei a devenit repede recunoscut, suedezii obişnuind să introducă în compoziţiile adesea foarte tehnice de death metal fragmente acustice, mellow, secondate de voce clean. Thumbs up aici pentru Åkerfeldt, unul din puţinii vocalişti capabili să fie perfect convingători atât în voce death cât şi în voce clean. Tendinţa asta a culminat în 2002 când trupa a lansat albumul Damnation cu compoziţii în care nu se regăseşte nici un strop de death metal – un tribut adus formaţiilor de progressive de pe vremuri care au avut o influenţă atât de mare asupra lor.
Aşadar, cum spuneam, prin Ghost Reveries, un album greu, progresiv până-n măduvă, tributar unor influenţe precum Dream Theater sau Porcupine Tree, formaţia a avut parte de o revenire în forţă. Ei bine, la trei ani difereţă Watershed vine ca un nou punct de plecare.

Albumul ăsta e un superlativ. Precedentul trebuie să recunosc că m-a epuizat – o muzică atât de grea, de sufocantă pe alocuri, încât aproape oboseşte fizic. Ei bine, Watershed merge într-o direcţie total opusă. Este fresh, revigorant, ca o ploicică de primăvară. Aerisit, coerent, variat – de toate pentru toţi se găsesc aici, şi e o minune felul în care fiecare element are sensul său, fiecare fragment se integrează atât de bine în “the big picture”. ‘Echilibru’ este cuvântul care însumează cel mai bine albumul ăsta. Tehnic atunci când e cazul, calm acolo unde brutalitatea ar fi out of place.
Albumul începe cam în stilul în care precedentul, Ghost Reveries, s-a încheiat. “Coil” este o scurtă piesă acustică cu valoare mai mult de interludiu, însă cu un rol important în crearea atmosferei generale. Premiera în acest caz o reprezintă prezenţa lui Nathalie Lorichs la voce, care alcătuieşte un duet melancolic şi emoţionant cu Mikael. Serios, n-au mai folosit Opeth voci feminine până acum dar momentul ăsta este absolut superb – sper doar să nu devină o practică pe viitor, pentru a nu reduce din unicitatea pe care-o are piesa asta. “Coil” se încheie cu o tensiune surdă în creştere, tensiune ce ajunge să explodeze în începutul piesei secunde – “Heir Apparent”.
Ce spuneam că albumul ăsta e un superlativ? Iată-i pe Opeth la apogeul brutalităţii. Nici măcar pe Orchid nu sunau atât de evil, atât de death metal. Piesa asta e ca un statement – la 18 ani de când s-au apucat de cântat, Opeth n-au uitat să headbang-uiască. Ba încă o fac cu şi mai mare convingere ca până acum. Piesa începe mid-tempo, într-o venă aproape doom, şi pentru prima dată se fac auzite clapele – instrument atât de important pe parcursul albumului. Prestaţia vocală a lui Mikael e ireproşabilă (cam ca de obicei, hihi) şi ca urmare, piesa asta e aproape veninoasă. Wohoo. Recentele schimbări de componenţă prin care-a trecut formaţia îmi permit să zic că au fost de bun augur, cel puţin pe compartimentul de chitară. Dar şi tobele sună într-un mare fel.
“Heir Apparent” reuşeşte performanţa de a fi evil chiar şi în scurtele, mind you, pasaje acustice. Fantastic. Iar în punctul culminant e pur şi simplu o nebunie, un deliciu, nici nu mai ştii ce e, prog, death, clasic, la naiba, toate parcă-s acolo într-un vârtej de sunet, de simţire, de dat din cap, de contemplat de… etc etc, cuvintele-s de prisos.

“The Lotus Eater” vine pentru a convinge, dacă mai era nevoie, că Opeth sunt nişte ciudaţi. Clean vocals pe instrumentaţie de death. Băi şi sună fabulos. Bineînţeles, să nu uităm de melotronul ăla care dă un aer atât de 70′s la întreg şi care va fi folosit într-un mare fel undeva mai încolo.
O caracteristică a compoziţiilor de pe Watershed este că, în premieră aş zice, muzica se bazează printre altele şi pe repetiţie. Finally! zic eu. Printre altele, şi asta mă obosise la albumul precedent – tendinţa asta de a deveni mai prog decât progul. Nu-s mare fan al repetiţiei în context muzical, la naiba, altfel nu mi-ar plăcea atât de tare chestiile progresive, însă câteodată e nevoie de ea. Cred că ăsta e unul din atuurile lui Watershed. Cred că asta dă aparenţa de aeriseală. Mă rog, pe lângă pasaje psihedelice de melotron şi chitări fuzzate, ca în “The Lotus Eater” de la care pornisem.
“Burden” e o bijuterie. E cumva contraponderea lui “Heir Apparent” de mai devreme. Nici un element death, voce clean, până şi chitara electrică abia se face simţită pe câte o intervenţie solo de mare angajament. Melotron în schimb e din plin, chitară rece de asemenea, clape rupte parcă dintr-un cântec Pink Floyd şi un bass care străluceşte, pur şi simplu. Unele peste altele, piesa asta este cel mai desăvârşit tribut către rock-ul progresiv pe care l-au făcut suedezii vreodată. E ca un Damnation esenţializat. Of course, nebunia Opeth îşi pune binişor amprenta spre final – piesa asta are, cred, cel mai original outro pe care l-am auzit vreodată. And I shall not say more.

Şi ajungem încetişor şi la “Porcelain Heart”, piesa pe care trupeţii (sau mă rog, cine-o fi in charge pe felia asta) s-au gândit s-o promoveze ca prim single, cu tot cu videoclip. Inspirată alegere, zic eu. Ca o notă personală, îmi place mai mult decât “The Grand Conjuration”, primul single de pe albumul precedent. Piesa asta însumează cam tot ce înseamnă Opeth acum – instrumentaţie aerisită şi totuşi clockwork, vagi influenţe doom, scurte momente de măiestrie pe instrumente şi oleacă de repetiţie pentru a face lucrurile mai interesante. Clipul îl poate căuta cine doreşte, eu personal am fost mereu de părere că Opeth nu-s trupă de clipuri, plus că varianta video e ciopârţită şi făcută praf pentru a se încadra în vreo 5 minute şi ceva. Mmm thanks but… no thanks. Pe de altă parte versiunea full de 8 minute e o mică bijuterie. Wow, de parcă asta spune multe. De parcă celelalte 6 piese n-ar fi.
Acum realizez că m-am înhămat la una din cele mai păguboase chestii – review piesă cu piesă. Nu-mi place să fac asta. Pfff. Oh well, acu’ dacă tot ne-am apucat…
“Hessian Peel”, ladies & gentlemen, zic eu că e buricul albumului ăsta. Cea mai lungă compoziţie (peste 11 minute) dar al naibii dacă ai vreodată senzaţia că trage de timp. E un monstru de piesă, structurat destul de clar în 2 părţi – un început mellow, misterios (cu tot cu nişte versuri pe invers zicând ceva de Satana… Uuu, spooky), în stil “Burden”, iar apoi o explozie violentă (există şi explozii paşnice…?) de brutalitate aproape gratuită dar care pică atât de bine.
Serios, albumul ăsta curge atât de natural, nimic nu-i forţat în compoziţie, nimic nu-i far-fetched, nimic tras de păr, nimic complicat de dragul de a fi complicat. La fel şi alternanţa mellow/heavy, se petrece într-un mod remarcabil de natural, spre deosebire de unele momente din albume precum Deliverance când părţile heavy erau aruncate parcă aşa, la voia hazardului. “Hai să mai băgăm şi nişte distors”, hihi.

Şi iată că “Hex Omega” ne aduce la final de album. Iarăşi bass work de mare angajament. Mă surprinde melodia asta pentru că are momente când sună atât de uplifting, de “oh gods, se deschid cerurile deasupra mea”, şi îmi dă genul ăla de sentiment că mi se ridică sufletul, îmi creşte inima etc etc… and I can’t help but headbang to it. This has to be played LOUD, it might just make the sky divide. Am auzit lume cârcotaşă, că cică nu le place piesa, că e mai naşpa ca celelalte, că nu-i un final potrivit pentru album… Să fie sănătoşi. Poate-i prea atmosferică pentru gusturile lor, nu neg, unele pasaje sunt atât de… post-rock aproape. Serios, oamenii ăştia sunt nebuni – din bucăţi mellow ce aduc binişor cu ceva ce-ar face nush, Isis să zicem, sărim într-un riff aproape doom demn de MDB pe A Line of Deathless Kings. Voi realizaţi ce zic aici?
Şi over. Magnific.

Serios, nu ţin minte ca un album să mă mai fi hyped atât de tare de ohohooo… o grămadă de vreme. În plus, album al unei formaţii pe care o ascultam deja, cu mai mare sau mai mică plăcere. Dar pare-mi-se că odată cu Watershed ăsta Opeth s-au reinventat complet, de fapt nu atât reinventat cât redefinit, reformat, rearanjat, you get the point. Iar rezultatul este pur şi simplu fabulos, ca de pe altă lume. Bate la fund pe Ghost Reveries la orice oră. All you music lovers out there, give it a try. Merită, merită, merită.
Wow.

Uite cadou, “Porcelain Heart” :)

Se făcea că eram într-o zi la band-browsing pe last.fm. Mă mai apucă uneori, fie să mă uit pe recomandări, fie să mă apuc de capul meu să merg din artist în artist “similar” pornind de la ceva ce-mi place, în căutare de ceva nou. Aşa am senzaţia că i-am găsit, deşi aş putea la fel de bine să zic că ei m-au găsit pe mine.
Să mă explic.
M-am trezit într-o zi cu numele ăsta în cap. Mă rog, înţelegeţi ideea, mi-am amintit de el, îmi suna în minte, încerca să iasă la suprafaţă din teancul de amintiri: maudlin of the Well. Ştiam că pe undeva e o formaţie cu numele ăsta, probabil că o văzusem pe undeva pe last.fm, dar niciodată nu fusesem curios să aud cum sună. Dar în ziua aia s-a produs declicul – mă îndrăgostisem de un nume, fără ca măcar să ştiu ce reprezenta. Nici o altă recomandare nu mi-a mai trebuit în afară de numele lor. Undeva în interior ştiam că aveau să-mi placă.
Nu vi se pare că sună teribil de melodios? Şi misterios, întrucâtva. Ca un vis.

Există unii artişti care reuşesc, naiba ştie cum, prin ce talent extraterestru sau divin, prin ce pact cu diavolul sau mai ştiu eu cine, să picteze cu sunete. Pur şi simplu, n-ai cum să explici mai mult de atât. Asculţi şi vezi, ca o frescă intrinsecă, simţi culorile cum trec prin tine odată cu vibraţiile sonore. Există unii artişti care reuşesc, prin muzica lor, fie să-ţi aducă lacrimi în ochi instantaneu, trezindu-ţi amintiri şi senzaţii şi gânduri pe care nici tu nu mai ştiai că le ai, fie să te răpească de-a dreptul, cu totul, luându-te de mână şi însoţindu-te în tărâmuri nemaivisate.
maudlin of the Well fac parte din categoriile astea, din toate. Tot ce fac americanii ăştia e aidoma unui vis – ciudat, captivant, tulburător, suprarealist, alb-negru şi colorat. Se zice că sunt avant-garde, progressive, experimental, chiar şi post-metal. Da, pot să fie, însă pentru mine sunt ceva mult mai simplu – vis :) maudlin of the Well style. Ceea ce nu ar trebui să fie tocmai de mirare dat fiind faptul că o temă principală în muzica lor este proiecţia astrală, iar câteva piese au fost chiar compuse în vis, după cum susţine Toby Driver – the mastermind.

“Bath” şi “Leaving Your Body Map” au fost lansate în 2001 şi sunt strâns legate unul de celălalt – se acompaniază perfect unul pe celălalt, se completeză, înţelegeţi ideea. Până şi coperţile sunt geniale, fiecare făcând trimitere la titlul celuilalt album. O capodoperă în două volume. Iar treaba asta capătă cu atât mai multă valoare cu cât, din păcate, au fost ultimele producţii discografice ale trupei, aceasta destrămându-se în 2003. O mărturie, aşadar, a spiritului creator teribil de viu al unor muzicieni desăvârşiţi, magicieni mi-aş permite să le spun, strânşi în jurul său de Toby Driver. Spiritul maudlin cică este purtat mai departe de formaţia Kayo Dot, alt proiect al lui Driver, dar pentru mine diferenţa e prea mare ca să nu le consider două entităţi total diferite.

“Bath” începe hipnotic, calm, meditativ; The Blue Ghost/Shedding Qliphoth cred că e una din cele mai relaxante piese pe care le-am auzit vreodată. Chitara şi saxofonul induc o stare de transă, te pregătesc pentru reveria ce tocmai începe, crează premisele pe care se va desfăşura incursiunea în visul nebun al celor de la maudlin. Piesa construieşte atent, strângând strat după strat de profunzime, până izbucneşte într-un climax desăvârşit aproape de final. Now that’s what I call progressive. Calmul este complet spulberat de piesa următoare, They Aren’t All Beautiful, care parcă dă cu totul de pereţi – aici, maudlin îşi arată faţa întunecată, agresivă, dementă. E ca un joc, o cursă, o tortură psihologică – orice încercare de pasaj mellow este imediat sufocată, redusă la tăcere în cel mai brutal mod. Vocea, pe alocuri, respiră agonie pură. Sclipitoare construcţia melodică, se jonglează cu măsurile şi stările ca la un circ nebun. De fapt, that’s what maudlin is all about.

Albumul continuă în tonuri similare, alternând pasajele mellow cu cele agresive, ba pe alocuri contopindu-le într-una din cele mai gustoase salate gustate de mine până acum. Mult mai coerent decât la, să zicem, Opeth, deşi nebunia de suprafaţă este mult mai pregnantă. The Ferryman surprinde printr-un intro de orgă urmat de un minunat pasaj de chitară rece, Marid’s Gift of Art este o mică bijuterie acustică şi melancolică, Girl With a Watering Can face uz de o minunată voce feminină, pe lângă solo-ul de chitară absolut dement, răvăşitor din final, practic fiecare piesă are un mic ingredient demn de reţinut, o aromă aparte, un condiment special. Nimic nu sună reciclat, nu ai niciodată senzaţia de “băi, dar am mai auzit chestia asta” pentru că mereu, de după fiecare colţ sare câte un iepure. Asta-i muzică de Alice în Ţara Minunilor. Birth Pains of Astral Projection este, cumva, vârful albumului, o compoziţie de-a dreptul progresivă, epică, cea mai lungă de pe ambele albume. De remarcat versurile, stranii şi percutante, care pictează parcă de capul lor – de fapt, caracteristică generală pentru versurile maudlin.

Păşim apoi pe teritoriul “Leaving Your Body Map” care, deşi în acelaşi ton cu “Bath”, este parcă mai greu abordabil. Compoziţiile sunt parcă mai complexe, dacă poate avea vreo relevanţă treaba asta când vorbim de aşa o muzică, iar atmosfera generală este parcă puuuţin mai apăsătoare, deşi nu pierde nimic din starea de visare lăsată de predecesor.
Gleam In Ranks debutează întrucâtva molcom, pigmentată cu mici artificii de pian, pentru ca pe neaşteptate să mărească ritmul şi să izbucnească într-o nebunie. Riffuri grele asocate cu voce clean, tobe demente, o chitară care explorează de una singură, parcă, neperturbată de nimic. O voce viscerală, pe nivel cu instrumentele – oarecum de fundal, oarecum de textură. Melodia următoare revine cu un solo de chitară spectaculos pe final, o oază de aer, de melodicitate într-un ocean de experiment care poate deveni, la un moment dat, sufocant. Peisajele pe care le pictează maudlin sunt, totuşi, fascinante. Interlude 3 este o binemeritată pauză acustică, mellow, de respirat, de visat, ce împreună cu următoarele două piese pregăteşte asaltul final.
Riseth He, the Numberless îmi permit să spun că este compoziţia etalon a formaţiei, punctul culminant al albumului şi concluzia, esenţa a tot ce au făcut maudlin of the Well pe aceste două albume. Sau mă rog, pe albumul ăsta dublu. Versuri stranii, percutante (cum am mai văzut la alde My Dying Bride şi Shape of Despair), brutalitate de death-metal împletită cu melancolicitate acustică, disperare sonoră, compoziţie desăvârşită. N-ai cum să depăşeşti asta. Nu ai cum.
Pe final, maudlin se mai joacă puţin cu mintea ta, făcând câteva explorări acustice şi pregătind finalul acestei călătorii uimitoare. O călătorie pe care-o recomand oricui, deşi pentru unii s-ar putea să fie destul de zgâlţâitoare.

În concluzie, o muzică precum rar mai găseşti în lumea asta. De o frumuseţe, ei bine, onirică. Frumuseţea aia care se găseşte în disonanţă, cum atât de frumos spuneau Tool.
Mic cadou, capodopera în două volume Riseth He, the Numberless. Să folosiţi cu grijă.