Scobitori de porţelan

Se făcea că eram într-o zi la band-browsing pe last.fm. Mă mai apucă uneori, fie să mă uit pe recomandări, fie să mă apuc de capul meu să merg din artist în artist “similar” pornind de la ceva ce-mi place, în căutare de ceva nou. Aşa am senzaţia că i-am găsit, deşi aş putea la fel de bine să zic că ei m-au găsit pe mine.
Să mă explic.
M-am trezit într-o zi cu numele ăsta în cap. Mă rog, înţelegeţi ideea, mi-am amintit de el, îmi suna în minte, încerca să iasă la suprafaţă din teancul de amintiri: maudlin of the Well. Ştiam că pe undeva e o formaţie cu numele ăsta, probabil că o văzusem pe undeva pe last.fm, dar niciodată nu fusesem curios să aud cum sună. Dar în ziua aia s-a produs declicul – mă îndrăgostisem de un nume, fără ca măcar să ştiu ce reprezenta. Nici o altă recomandare nu mi-a mai trebuit în afară de numele lor. Undeva în interior ştiam că aveau să-mi placă.
Nu vi se pare că sună teribil de melodios? Şi misterios, întrucâtva. Ca un vis.

Există unii artişti care reuşesc, naiba ştie cum, prin ce talent extraterestru sau divin, prin ce pact cu diavolul sau mai ştiu eu cine, să picteze cu sunete. Pur şi simplu, n-ai cum să explici mai mult de atât. Asculţi şi vezi, ca o frescă intrinsecă, simţi culorile cum trec prin tine odată cu vibraţiile sonore. Există unii artişti care reuşesc, prin muzica lor, fie să-ţi aducă lacrimi în ochi instantaneu, trezindu-ţi amintiri şi senzaţii şi gânduri pe care nici tu nu mai ştiai că le ai, fie să te răpească de-a dreptul, cu totul, luându-te de mână şi însoţindu-te în tărâmuri nemaivisate.
maudlin of the Well fac parte din categoriile astea, din toate. Tot ce fac americanii ăştia e aidoma unui vis – ciudat, captivant, tulburător, suprarealist, alb-negru şi colorat. Se zice că sunt avant-garde, progressive, experimental, chiar şi post-metal. Da, pot să fie, însă pentru mine sunt ceva mult mai simplu – vis :) maudlin of the Well style. Ceea ce nu ar trebui să fie tocmai de mirare dat fiind faptul că o temă principală în muzica lor este proiecţia astrală, iar câteva piese au fost chiar compuse în vis, după cum susţine Toby Driver – the mastermind.

“Bath” şi “Leaving Your Body Map” au fost lansate în 2001 şi sunt strâns legate unul de celălalt – se acompaniază perfect unul pe celălalt, se completeză, înţelegeţi ideea. Până şi coperţile sunt geniale, fiecare făcând trimitere la titlul celuilalt album. O capodoperă în două volume. Iar treaba asta capătă cu atât mai multă valoare cu cât, din păcate, au fost ultimele producţii discografice ale trupei, aceasta destrămându-se în 2003. O mărturie, aşadar, a spiritului creator teribil de viu al unor muzicieni desăvârşiţi, magicieni mi-aş permite să le spun, strânşi în jurul său de Toby Driver. Spiritul maudlin cică este purtat mai departe de formaţia Kayo Dot, alt proiect al lui Driver, dar pentru mine diferenţa e prea mare ca să nu le consider două entităţi total diferite.

“Bath” începe hipnotic, calm, meditativ; The Blue Ghost/Shedding Qliphoth cred că e una din cele mai relaxante piese pe care le-am auzit vreodată. Chitara şi saxofonul induc o stare de transă, te pregătesc pentru reveria ce tocmai începe, crează premisele pe care se va desfăşura incursiunea în visul nebun al celor de la maudlin. Piesa construieşte atent, strângând strat după strat de profunzime, până izbucneşte într-un climax desăvârşit aproape de final. Now that’s what I call progressive. Calmul este complet spulberat de piesa următoare, They Aren’t All Beautiful, care parcă dă cu totul de pereţi – aici, maudlin îşi arată faţa întunecată, agresivă, dementă. E ca un joc, o cursă, o tortură psihologică – orice încercare de pasaj mellow este imediat sufocată, redusă la tăcere în cel mai brutal mod. Vocea, pe alocuri, respiră agonie pură. Sclipitoare construcţia melodică, se jonglează cu măsurile şi stările ca la un circ nebun. De fapt, that’s what maudlin is all about.

Albumul continuă în tonuri similare, alternând pasajele mellow cu cele agresive, ba pe alocuri contopindu-le într-una din cele mai gustoase salate gustate de mine până acum. Mult mai coerent decât la, să zicem, Opeth, deşi nebunia de suprafaţă este mult mai pregnantă. The Ferryman surprinde printr-un intro de orgă urmat de un minunat pasaj de chitară rece, Marid’s Gift of Art este o mică bijuterie acustică şi melancolică, Girl With a Watering Can face uz de o minunată voce feminină, pe lângă solo-ul de chitară absolut dement, răvăşitor din final, practic fiecare piesă are un mic ingredient demn de reţinut, o aromă aparte, un condiment special. Nimic nu sună reciclat, nu ai niciodată senzaţia de “băi, dar am mai auzit chestia asta” pentru că mereu, de după fiecare colţ sare câte un iepure. Asta-i muzică de Alice în Ţara Minunilor. Birth Pains of Astral Projection este, cumva, vârful albumului, o compoziţie de-a dreptul progresivă, epică, cea mai lungă de pe ambele albume. De remarcat versurile, stranii şi percutante, care pictează parcă de capul lor – de fapt, caracteristică generală pentru versurile maudlin.

Păşim apoi pe teritoriul “Leaving Your Body Map” care, deşi în acelaşi ton cu “Bath”, este parcă mai greu abordabil. Compoziţiile sunt parcă mai complexe, dacă poate avea vreo relevanţă treaba asta când vorbim de aşa o muzică, iar atmosfera generală este parcă puuuţin mai apăsătoare, deşi nu pierde nimic din starea de visare lăsată de predecesor.
Gleam In Ranks debutează întrucâtva molcom, pigmentată cu mici artificii de pian, pentru ca pe neaşteptate să mărească ritmul şi să izbucnească într-o nebunie. Riffuri grele asocate cu voce clean, tobe demente, o chitară care explorează de una singură, parcă, neperturbată de nimic. O voce viscerală, pe nivel cu instrumentele – oarecum de fundal, oarecum de textură. Melodia următoare revine cu un solo de chitară spectaculos pe final, o oază de aer, de melodicitate într-un ocean de experiment care poate deveni, la un moment dat, sufocant. Peisajele pe care le pictează maudlin sunt, totuşi, fascinante. Interlude 3 este o binemeritată pauză acustică, mellow, de respirat, de visat, ce împreună cu următoarele două piese pregăteşte asaltul final.
Riseth He, the Numberless îmi permit să spun că este compoziţia etalon a formaţiei, punctul culminant al albumului şi concluzia, esenţa a tot ce au făcut maudlin of the Well pe aceste două albume. Sau mă rog, pe albumul ăsta dublu. Versuri stranii, percutante (cum am mai văzut la alde My Dying Bride şi Shape of Despair), brutalitate de death-metal împletită cu melancolicitate acustică, disperare sonoră, compoziţie desăvârşită. N-ai cum să depăşeşti asta. Nu ai cum.
Pe final, maudlin se mai joacă puţin cu mintea ta, făcând câteva explorări acustice şi pregătind finalul acestei călătorii uimitoare. O călătorie pe care-o recomand oricui, deşi pentru unii s-ar putea să fie destul de zgâlţâitoare.

În concluzie, o muzică precum rar mai găseşti în lumea asta. De o frumuseţe, ei bine, onirică. Frumuseţea aia care se găseşte în disonanţă, cum atât de frumos spuneau Tool.
Mic cadou, capodopera în două volume Riseth He, the Numberless. Să folosiţi cu grijă.

I-am ratat, la naiba, când au venit sâmbăta trecută la Romexpo – i-am ratat cum nu credeam că aş putea vreodată să ratez un concert, mai ales unul pe care-l aşteptam de atât de multă vreme. Formaţia cu unul din cele mai tumultoase parcursuri din ultimele două decenii, formaţia care, ce să mai, a ajutat la scrierea câtorva capitole bune din istoria metalului nouăzecist şi care demonstrează în mijlocul anilor 2000 că încă mai are multe, fantastic de multe resurse. Îi ascult cam de când am deschis pentru prima dată urechile către muzica rock, şi au rămas aproape de mine tot timpul după aceea. N-are rost să mai înşir acum despre cât de eclectică este muzica lor, câte influenţe îi pot fi găsite, cât de diferite sunt albumele lor unul faţă de celălalt – n-aş face decât să repet ce s-a spus înaintea mea de parcă prea multe ori. Da, inspirat şi-au ales numele, dar nu asta contează. Să faci însă muzică fără compromisuri vreme de vreo 13 ani, să ajungi într-un punct extrem de critic şi totuşi să-i faci faţă cu brio, ba mai mult, să revii într-o formă nemaipomenită cu două albume de excepţie unul după altul, asta zic eu că e grăitor.

În sfârşit, despre istoria Amorphis s-ar putea vorbi o grămadă, concluzia mea este că oricum ai lua-o, muzica lor a fost mereu o oază de prospeţime, de calitate, de sentiment, pe un teren unde nu puţine formaţii se chinuie prea tare şi eşuează în repetitivitate şi banal.
Iar acum să vorbim şi despre ultimul album, Silent Waters, care mi-a luat atât de mult să-l pătrund, să-l ronţăi, să-l apreciez. Spre deosebire de Eclipse, fratele lui mai mic, despre care am mai spus că l-am îndrăgit pe loc şi greu i-am mai dat drumul după aceea, Silent Waters m-a redus la tăcere şi m-a lăsat cu inima uşor îndoită. După prima ascultare eram bulversat, nu ştiam ce ar fi trebuit să înţeleg, nu ştiam ce am înţeles, parcă aş fi urmărit un film la viteză dublă sau triplă încercând să-i prind toate detaliile. Epuizantă experienţă. Atunci mi-am dat seama de potenţialul albumului, atunci am realizat că o să am nevoie de multă, multă răbdare pentru a-l asculta şi a începe să-l înţeleg. Următoarele ascultări nu s-au arătat nici ele prea revelatoare, mereu rămânând cu senzaţia că ceva lipseşte, piesa esenţială, că ceva nu se leagă, că salatei îi lipseşte sosul. Sigur că se desprinseseră deja piese preferate – zguduitoarea “Silent Waters”, ambivalenta “Weaving the Incantation” ce oscilează între malefic şi luminos, “The White Swan” – un punct culminant dens şi plin de pasiune. Dar senzaţia de element lipsă era în continuare prezentă.
Şi atunci mi-am dat seama că abordam albumul complet aiurea.

Silent Waters, ca şi alte albume din discografia trupei, îşi are izvorul de inspiraţie în mitologia finlandeză. Dacă Tales From the Thousand Lakes şi Black Winter Day sunt alcătuite din diferite episoade din Kalevala, epopeea naţională finlandeză, Elegy şi My Kantele se inspiră din Kanteletar, o colecţie de poeme folclorice datând de prin secolul 13, iar Eclipse relatează povestea tragică a lui Kullervo cuprinsă în Kalevala (Tuonela având numai numele şi unele teme de inspiraţie folclorică, versurile fiind originale ale lui Pasi Koskinen), iată că ultimul album prezintă povestea lui Lemminkäinen, cuprinsă de asemenea în paginile Kalevalei. Pe scurt, eroul doreşte să ia de soţie pe una din fiicele lui Louhi, o puternică vrăjitoare din ţinuturile Nordului, însă pentru a se dovedi vrednic trebuie, evident, să ducă la îndeplinire trei sarcini. Ultima dintre acestea, uciderea lebedei albe ce trăia pe râul din Tuonela, tărâmul morţilor, se dovedeşte fatală pentru Lemminkäinen – acesta este omorât, iar mama lui, primind această veste printr-un semn, pleacă să-i recupereze trupul, încercând să-l readucă la viaţă.
Eh, asta e povestea care leagă tot albumul laolaltă, care-i dă o structură, un miez, un dinamism dramatic aparte. În lumina asta trebuie ascultate cântecele şi, mai ales, citite versurile. În mod ciudat, ordinea de pe album a pieselor nu corespunde în totalitate cu ordinea din Kalevala a fragmentelor, aşa cum poate ea fi studiată aici. Povestea însă răzbate foarte bine şi aşa, iar fundalul muzical oferit de cei de la Amorphis este cum nu se poate mai nimerit.

Albumul începe în forţă, cu un ton mai întunecat decât orice din istoria recentă a formaţiei. Într-un echilibru perfect de malefic cu melodios, de violent cu melancolic, “Weaving the Incantation” prezintă despărţirea lui Lemminkäinen de mama sa, hotărârea lui nestrămutată de a pleca în căutarea destinului său, de a se înălţa; de asemenea, el lasă în urmă un obiect preţios, o perie de păr moştenită de la tatăl lui, pentru a-i vesti pe cei lăsaţi în urmă în eventualitatea morţii sale. Piesa următoare, “A Servant”, vine cumva în continuarea primei, cu un tempo rapid şi cu vocea death predominantă, şi ne prezintă mai în detaliu motivaţiile interioare ale eroului. De aici încolo, pe tot albumul încep să se simtă puternice tuşe de Elegy, în special în soloistică – un lucru pozitiv, întrucât acestea nu devin niciodată predominante, ci mai degrabă se topesc, se îmbină perfect în peisajul muzical proaspăt făurit de formaţie.
Urmează cea mai cutremurătoare piesă a albumului, lansată de asemenea şi ca prim single – “Silent Waters”. În esenţă tânguirea mamei lui Lemminkäinen confruntată cu incapacitatea de a-şi recupera fiul mort, piesa capătă noi valenţe în refren când devine o veritabilă rugăciune adresată zeului focului – acesta o ajută pe mama îndurerată să recupereze din râu rămăşiţele fiului său, ţinându-l departe pe gardianul apelor întunecate. Piesele următoare, “Towards and Against” şi “I of Crimson Blood” se bazează pe acelaşi balans consacrat între heavy şi mellow – evidenţiat în special în cea din urmă, în care clapele joacă un rol important. “Her Alone” deschide partea mai soft a albumului, fiind o baladă închinată mamei eroului – acesta îşi explică relaţia cu ea şi dragostea ce, în cele din urmă, i-o poartă.
“Enigma” este o piesă oarecum atipică, din care elementele heavy lipsesc cu desăvârşire. Locul lor este luat de o abordare folk, calmă şi totuşi întrucâtva maiestuoasă, încheindu-se ca o sentinţă – ne sunt prezentate călătoria lui Lemminkäinen până în ţinutul lui Louhi şi cele două încercări pe care le duce la bun sfârşit spre a căpăta cea mai frumoasă fiică a vrăjitoarei drept soţie. Mai rămâne însă o ultimă încercare, cea mai periculoasă – capturarea păsării ce sălăşluieşte pe râul morţii. “Shaman” ne duce cu povestea în paralel, din perspectiva mamei, dezvăluindu-ne călătoria iniţiatică pe care aceasta o întreprinde până ajunge la Louhi, de la care află încotro a apucat-o fiul său. Tenta folk rămâne pregnantă, spre final erupând într-un intermezzo aproape psihedelic, amintind de experimentele de pe My Kantele.
Piesa care urmează o consider, cum spuneam mai devreme, punctul culminant al albumului. În “The White Swan” părţile heavy revin, ca şi vocea death, ce contribuie la relatarea moţii lui Lemminkäinen în timp ce vâna lebăda albă. Clapele punctează limpede şi rece linia melodică, solo-ul lui Esa este, cred, cel mai reuşit de pe album, iar interpretarea vocală a lui Tomi Joutsen este, ca de altfel pe tot restul albumului, excepţională – expresivă şi plină de nerv. “The Black River”, piesa de final, se constituie într-un epilog melancolic şi dureros, cu eroul revenind la viaţă dar abandonându-şi căutarea, fiind apoi mereu urmărit de umbra lebedei cele albe. Clapa iarăşi joacă un rol important, amplificând parcă senzaţia de resemnare şi exprimând în acelaşi timp seninătatea, calmul pe care aceasta o aduce.
O surpriză teribil de plăcută o conţine single-ul Silent Waters sub forma piesei “Sign” – un bonus track ce ar sta la fel de bine într-o versiune remasterizată a lui Elegy. Linia melodică este incredibil de addictive, oarecum în neconcordanţă cu tematica totuşi întunecată – mama lui Lemminkäinen descoperă semnul ce vesteşte moartea acestuia, peria de păr lăsată în urmă începând să sângereze.

Aşadar Silent Waters – un album cu adevărat nou, solid, cu o poveste frumos ţesută ca fundal şi cu o interpretare muzicală ireproşabilă. Un frate mai mare al lui Eclipse, o privire aruncată în urmă către Elegy şi, ce e mai important, expresia unei pasiuni nestăvilite pentru muzică şi experiment. O dovadă nu atât de maturitate, pe care consider că Amorphis au atins-o de destulă vreme, cât de continuitate pe linia progresului.
Apropo de experiment – interesant este şi să asculţi piesele în ordinea prezentată în Kalevala, şi anume 5, 2, 6, 4, 1, 7, 9, 11 (Sign), 8, 3, 10. Nu e nici un cifru secret, nu se va descoperi nici o comoară ascunsă, doar un album grozav va fi ascultat din altă perspectivă :) Enjoy.

Wow. Just… wow.

De Urma am auzit cam pe la primul Stufstock parcă, sau poate al doilea. Ăla din 2004. Pe vremea aia eram, mă rog, mai tânăr şi foarte, foarte entuziasmat de revelaţia ce se chema Firma şi de albumul lor fenomenal La Orbire. Iar Firma urmau să cânte la Stufstock, iar eu eram tare cătrănit că nu eram în Vamă ci în patul meu de-acasă uitându-mă la televizor la 2 noaptea. În fine, şi cum mă uitam eu pe TVR2 în aşteptarea Firmei, văd ceva ciudat – nişte indivizi pe scenă printre care îl recunosc pe Sorin Erhan din Firma… but Hell, that was no Firma! Iar eu îmi ridic o sprânceană, mă scarpin în cap, casc şi încep să ascult. Şi îmi dau seama că-mi place, dar nu dau mare atenţie căci eu aşteptam Firma şi mi-era somn şi ăştia cu acusticele lor mă adormeau şi mai tare. Ce vreţi, eram mic.
Mă rog.
Suficient să zic că în anii ce-au urmat am prins din ce în ce gustul Urmei, până când am făcut cunoştinţă cu Anger as a Gift iar relaţia s-a oficializat. Pe mulţi îi aud cu Nomad Rhymes, într-adevăr, are un farmec aparte albumul ăla, dar pe mine Anger as a Gift m-a cucerit iremediabil. Nimic nu poate egala magia tristă, resemnarea, praful umed din “Wounds of Indifference”.
Şi trece timpul şi încep să circule veşti despre despărţirea formaţiei, despre o pauză prelungită, despre plecarea lui Byron după ce Domi deja plecase, o întreagă nebuloasă de informaţii din care pentru mine cel puţin nu s-a clarificat mare lucru nici până acum. Cert era că Urma nu mai era, sau că cel puţin nu mai era aşa cum o ştiam eu, aşa cum pot spune că o iubeam. Aşa cum n-am avut niciodată privilegiul să o văd live. Şi cu puţin amar în suflet am început să redescopăr pe Rhymes şi pe Anger şi mereu le găseam noi valenţe, noi repere, noi chestii de care să mă agăţ. Muzica aia care e precum un vin bun. Şi iată că timpul a venit să fac cunoştinţă şi cu cel de-al treilea copil al Urmei, ce a stat poate cam prea mult în pântec, care poate dacă s-ar fi născut puţin, puţin mai repede ar fi putut să întoarcă într-un fel soarta mamei sale. Trend Off, meet the world.

Iar acum revin la ce spuneam în început. Wow. Deci… wow. Mă uit şi nu-mi vine să cred. Auzisem că toată amânarea se datorează pregătirii pachetului grafic, a ambalajului, a hăinuţelor şi, ştiindu-l pe Mani cu deviza lui “fără compromisuri!” care chiar reprezintă mai mult decât doar nişte cuvinte care sună mişto, mă aşteptam la ceva foarte tare, original, breakthrough, cum nu prea s-a mai văzut cel puţin pe plaiurile noastre. Însă rezultatul final chiar m-a lăsat… wow. Booklet-ul cel puţin este o mică bijuterie, cu fotografii sugestive, bine alese, cu un feeling unitar şi în consens cu muzica. Şi mi se pare fain că artwork-ul parcă surprinde exact schimbările prin care a trecut Urma de la Anger încoace. Toată perioada asta tulbure, tumultoasă care a lăsat o Urmă mai puţin caldă, mai matură, mai 21 century-ish, mai adâncă, parcă ceva mai muşcătoare. Şi copleşitor de diversă.
Duse sunt zilele unor melodii precum “This Time” sau “Buy Me With a Coffee”. Încă de la început faci cunoştinţă cu clapele, element nou în muzica Urma, cel puţin folosite în acest fel şi cu aşa un accent mare. Şi sună grozav – adaugă muzicii o notă jazzy, avangardistă, cumva… pretenţioasă, dar teribil de savuroasă. O nouă dimensiune a muzicii Urma, atât de altfel şi totuşi cu aceeaşi esenţă, o evoluţie spectaculoasă şi în bine, aş zice. “What You Pay Is What You Get”, melodia de debut, îţi prezintă cumva ce înseamnă Urma în 2007. Pianul care te introduce într-o atmosferă diferită de ce te-ai fi aşteptat, făcându-te să te întrebi… o fi asta Urma? Sigur? Iar apoi intră bass-ul lui Sorin, inconfundabil şi la fel de surprinzător, de inovativ, care îţi oferă primul reper, primul punct de legătură cu ceea ce ştiai dinainte. Alt reper familiar ar fi, desigur, vocile – Mani evoluând într-un registru parcă mai variat, chiar surprinzător pe “Under My Skin”, dar rămânând la fel de familiar, de primitor, iar Byron fiind, ei bine, Byron, ba chiar parcă unul mai puternic şi mai convins decât până acum. Şi că tot am ajuns la Byron, al treilea element familiar este, desigur, flautul său, care aruncă parcă un parfum de vechi peste ce este nou, aducându-l pe Trend Off mai aproape de precedentele.

Acum, dacă e să menţionez elemente noi în muzica Urma mă cam frig, pentru simplul fapt că-s multe. Am mai zis că-i un album teribil de divers? O mai zic odată. Eclectic şi totuşi admirabil de coerent. 11 muzicieni au participat la înregistrarea albumului, dintre care numai 6 reprezintă formaţia în sine – avem în plus două saxofoane, un alto şi un tenor, vioară şi violă, un didgeridoo care aparent e un instrument de suflat de-al aborigenilor (wonder where that came from) şi un saz, instrumentul ăla cu iz oriental care se face simţit atât de inspirat în “A Place For Me”, un instrument tradiţional kurd. Plus o doză de sintetizatoare, atât de în ton cu coperta rece, metalică, a albumului. Ascultaţi “Over” sau “Roll the Dice” ca să înţelegeţi ideea, experimentele cele mai îndrăzneţe sunt la ele acasă pe albumul ăsta şi sună al naibii de bine. Ca să nu mai zic încă o dată de clapa ce capătă valenţe aproape progresive, stil anii ’70, pe piese precum “Under My Skin” sau “What Are Friends For?”. Plus chitara electrică ce izbucneşte pe alocuri, niciodată însă excesiv şi niciodată suficient cât să ocupe primul plan.
Iată deci că Urma, după cum zicea şi Mani mai demult, nu a rămas nicidecum la fel, iar asta desigur că poate întrista pe multă lume. Dar mi-e greu să cred că fanii Urma n-ar înţelege principiul muzicii fără compromisuri, şi anume urmarea cursului firesc al lucrurilor. Iar firesc era ca Urma să crească, să se maturizeze, pierzându-şi din căldura şi din fărâma de inocenţă dar păstrându-şi sinceritatea, adâncimea şi dorinţa arzătoare de a lăsa ceva însemnat în urmă. Avem aşadar Trend Off, un album complex, cu multe, multe straturi de analizat, de savurat, ce lasă să se întrevadă o adâncime extraordinară a gândului, o profunzime fascinantă a simţirii.

Piese notabile pot fi toate, mai ales după numai trei ascultări, şi oricum deja ştim că muzica Urmei are capacitatea asta fantastică de a vorbi fiecăruia la un alt nivel, de a oferi fiecărui ascultător ce are nevoie să audă, să simtă, într-un anumit moment. Pentru mine s-au desprins însă, pe lângă “A Place For Me” şi “Is It Fair?” pe care le ştiam datorită clipurilor, şi prima piesă, “What You Pay Is What You Get”, pentru introducerea extrem de potrivită în album; de asemenea “There’s a Time” pentru atmosfera teribil de întunecată la care nu m-aş fi aşteptat, versurile ce sar din melodie şi-mi bântuie mintea şi climaxul cutremurător pe care-l atinge, precum şi “Back To My Room” pe care-o ştiam de undeva şi nu ştiu de unde, sau radio, sau concert, sau mai ştiu eu ce – şi care sună atât de frumos a Urma de mai demult. Plus “Slide” pentru atmosferă şi pentru solo-ul ăla genial din final.
În concluzia concluziei, îi citez chiar pe ei: There is no easy way. Dar atunci când ajungi, în cele din urmă, la rezultatul pe care-l doreai, la scopul pe care voiai să-l atingi, vei şti că a meritat fiecare sacrificiu.

Well yeah, puţin mai logic ar fi fost să vorbesc despre albumul lor ăsta ultimul, Silent Waters, care fie vorba între noi este meserie de cel mai înalt nivel, însă parcă tot pe Eclipse îl am mai aproape la corason. Bine, asta ca să nu intrăm în detalii gen ‘eu oricum am o problemă cu încadrarea temporală a acţiunilor’, chestie care mă face, printre altele, să văd filme de acum 5, 6 ani ca fiind noutăţi. Mă rog, înţelegeţi ce vreau să spun, ideea e că pentru mine din 2000 încoace parcă anii nu mai au nici o valoare, tot aia mi-e că e 2001, că e 2005. Mda, anyway.
Amorphis ascult de multă vreme, să tot fie aşa vreo… 5 ani, şi acuma constat că de fapt vremea asta multă este cam nesemnificativă în comparaţie cu ce ar însemna ‘ascult Amorphis de multă vreme’ pentru cineva care avea vârsta mea pe vremea când apărea Tales. În sfârşit, să zicem că în perspectiva mea, ştiam cam ce înseamnă formaţia asta care îmi deschisese mie gustul pentru “răutăţuri”. De exemplu EP-ul Black Winter Day a fost prima mea incursiune în death/doom, o experienţă absolut savuroasă pe un teritoriu pe care încă nu l-am părăsit. Aşadar ideea de bază e că oamenii ăştia îmi sunt tare dragi. Chiar şi perioada cu Pasi Koskinen îmi place, Tuonela fiind albumul perfect de recomandat chiar şi celor care nu prea digeră metale – păcat că vocea aia atât de mişto de pe Elegy i s-a cam dus naibii până la Far From the Sun, nu ştiu ce-o fi făcut cu ea, probabil asta păţeşti dacă te dai drept Ruoja şi-ţi faci o Ajattară în care să urli :D

În primul şi în primul rând, Eclipse este locul de joacă al vocalului proaspăt cooptat pe vremea aia, Tomi Joutsen. Şi se joacă, nu glumă, evoluând în vreo trei registre vocale ce se complementarizează perfect atât între ele cât şi cu liniile melodice. Foarte expresiv. Clean-ul harsh, să zic aşa, cu care debutează “Two Moons” şi care va apărea mai apoi pe tot parcursul albumului este o surpriză plăcută, reuşind să echilibreze, să dea forţa necesară pasajelor pentru care clean-ul clasic ar fi fost prea puţin, iar vocea de death ar fi fost puţin cam mult. “Two Moons” ilustrează perfect acest echilibru, ca şi “Empty Opening” din final. Joutsen este clar “de acolo”, lucru care nu poate decât să mă încânte nespus pentru că ştim cu toţii, multe formaţii nu reuşesc niciodată să depăşească cu adevărat momentul schimbării unui vocalist.

“House of Sleep” a fost pentru multă lume primul contact cu “noul” Amorphis, iar pentru un număr şi mai mare a fost primul contact cu Amorphis în general. Aici Joutsen arată că ştie bine clean, dar parcă apogeul de melancolicitate îl atinge în “Under a Soil and Black Stone”. “House of Sleep” – o piesă numai bună de prim single, accesibilă unui public larg, deschisă. Chiar radio-friendly, aş zice, şi totuşi asta neştirbind cu nimic din calitatea compoziţiei. De altfel asta e o trăsătură definitorie a lui Eclipse – este plin de melodii, ne-elitist, aproape catchy pe alocuri. Mi-a luat tare puţin să intru în el, l-am îndrăgit aproape instantaneu – spre deosebire de cel ce i-a urmat, Silent Waters, în care încă nu pot spune că am pătruns în totalitate. Şi totuşi Eclipse nu e un album de duzină, comercial, făcut pentru fani – se simte asta în pasiunea vocii şi în vitalitatea instrumentelor, ca să nu mai menţionez încă o dată compoziţia care nu plictiseşte niciodată. Mulţi au considerat că prin acest album formaţia a încercat cumva reîntoarcerea la epoca Elegy, iar lucrul ăsta poate fi adevărat într-o oarecare măsură. Dacă ar fi însă să compar, mai degrabă pe Silent Waters l-aş apropia de Elegy, Eclipse fiind cumva un pod, o punte de legătură atât între nou şi mai puţin nou (Joutsen vs Koskinen) cât şi între extremele absolute Tales şi Am Universum. Şi, de ce nu, o punte între Amorphis şi mainstream – lucru care nu trebuie nicicum interpretat negativ.
Şi, desigur, în ceea ce priveşte versurile, o veste cât se poate de bună pentru cei ce apreciază în special Amorphis de până la Tuonela (myself included) – s-a întors Kalevala! Iar odată cu ea, vocea death.

Ca piese care sintetizează cel mai bine ceea ce însemna Amorphis în 2006 (şi încă mai înseamnă, căci nu ne desparte încă prea mult de acel moment) aş nominaliza “The Smoke”, “Brother Moon” (cea mai bună piesă de pe album, în opinia mea) şi “Empty Opening”. Desigur, albumul este atât de închegat încât practic nu are momente slabe, constituindu-se de la început la sfârşit într-o călătorie muzicală coerentă şi bogată în detalii. Chitara lui Esa e peste tot, clapa lui Santeri este un liant plăcut ce oferă în acelaşi timp un plus de melodicitate, iar o ureche mai experimentată îşi poate da seama că susţinând vocea lui Joutsen din când în când este nimeni altul decât Marco Hietala. Pe parcursul albumului se pot remarca fel de fel de influenţe, păstrându-se totuşi o coeziune remarcabilă. It’s the package, cum s-ar spune.

Unele peste altele, un album extraordinar, ce reuşeşte cu brio să-l introducă în ecuaţia Amorphis pe Tomi Joutsen – aducând în prim-plan elemente din trecut, oferind în acelaşi timp o privire către viitor. Muzică de mare angajament – pot afirma cu inima impăcată că este unul din cele mai bune albume din aria heavy-metal de când au început anii 2000. De ascultat neapărat, chiar şi de către cei care de regulă nu prea fac casă bună cu metalul.