Scobitori de porţelan

Cu varianta mai hardcore “să-mi fut una!”.

Scuze pentru majusculele din titlu, dar sunt pentru a-i da intonaţia potrivită. Ar fi mers şi vreo 5 semne de exclamare în plus, dar am renunţat la ele ca să nu credeţi că m-am ţicnit de tot. Absenţa prelungă mai face asta oamenilor, hahah.
Nu, adevărul e că mai mereu am stat pe-aici prin spate pe la butoane, dar mi-a lipsit probabil un trigger şi dispoziţia necesară ca să mai înşir chestii pe-aici. Am şi nişte drafturi pentru care tot aşa, n-am găsit starea şi energia să le duc la bun sfârşit, poate cândva, poate până la sfârşitul anului, om vedea. Ca să îmi mai creez şi eu impresia că uite, las urme, e ok.

Dar deviem de la lucrul care a produs reacţia iniţială.
Deci aflu astăzi în timpul unei conversaţii absolut casual de un anumit film care-a ieşit anul ăsta, respectiv un film cu Justin Timberlake. Hahaha, aţi putea spune, nici acuma n-ai văzut The Social Network, ce varză eşti. Ok, de acord, nici acuma nu l-am văzut, dar ăsta este chiar alt film care se cheamă In Time (IMDB click) şi a cărui acţiune poate fi rezumată în felul următor (luat tot de-acolo):

In the not-too-distant future the aging gene has been switched off. To avoid overpopulation, time has become the currency and the way people pay for luxuries and necessities. The rich can live forever, while the rest try to negotiate for their immortality. A poor young man who comes into a fortune of time, though too late to help his mother from dying. He ends up on the run from a corrupt police force known as ‘time keepers’.

Moment în care, dacă mă ştii puţin mai bine, poate îţi mai aminteşti că acum câţiva ani am început să scriu un… ceva, care poate, într-o realitate alternativă glorioasă, ar fi ajuns să fie un soi de nuvelă or something, pornind de la exact aceeaşi premisă nenorocită. Începutul e de găsit aici împreună cu câteva fragmente de continuare. La dracu’, în penultimul fragment publicat apar până şi poliţiştii ăia! :)) Şi mai amuzant e că, dacă te gândeşti, scenariul filmului ăstuia a fost probabil schiţat iniţial cam prin aceeaşi perioadă de 2007-2008 (primele fragmente le publicasem în alt loc pe la sfârşitul lui 2007). Şi mai amuzant e că aparent, conform wiki, producătorii filmului au fost daţi în judecată de un tip care zice că scenariul e copiat după o nuvelă de-a lui din… 1965! Aşa că dracu’ mai înţelege cum or veni inspiraţiile astea până la urmă. Însă e atââât de frustrant.

The story is simple. Time is the commodity in the future. But the best part is how the filmmaker show the audience how to use this commodity in normal everyday life. How much time you pay for certain things, where to get extra time, etc. Simply brilliant.

Nici nu mai ştiu câte minute costa o bere în universul meu, dar făcusem un tabel cu diverse ca să-mi folosească drept referinţe viitoare, poate-l mai găsesc pe undeva. Ceva gen vreo 10 sau 15 minute, oricum, nu mai ştiu cum le calculasem. Problema era, desigur, că în afară de ce cheltuiai pe diverse, timpul din cont ţi se scurgea şi pur şi simplu menţinându-te în viaţă, one second at a time.
Acuma na, ca să nu fiu chiar bitter about it, în capul meu cauzele erau altele şi întregul sistem era construit un pic altfel. Ba chiar, în toţi anii ăştia în care n-am mai scris nimic dar am tot stat şi-am rumegat conceptul, am ajuns la un closure destul de interesant cred, care reuşeşte să ducă întreaga problemă într-o cu totul altă dimensiune şi care probabil (sper! ar fi culmea!) e foarte diferit de ce se întâmplă în film. Doar să am odată naibii răbdare şi stare şi coerenţă cât să-l aştern pe hârtie.

Acuma problema care se pune e, să mă apuc să văd filmul ăsta? Cu tot riscul de a-mi contamina ideile din cap?

Eh, pe cine păcălesc, normal că o să-l văd.

‘Tu-i pasca mă-sii de film.

Aş fi vrut să povestesc un pic despre cum a fost la Sibiu la preselecţiile festivalului IMAGINE România (ba poate chiar câte puţin despre cum a fost şi la preselecţiile de la Bucureşti de săptămâna trecută) însă e altă chestie pe care vreau acum să mi-o scot din sistem.

Românii au nişte probleme serioase de atitudine. Mai departe, probleme în a se autoevalua, probleme de încredere şi probleme de comunicare. Şi mi se pare foarte trist să vezi toate chestiile astea aplicându-se la oameni de la care culmea, ai avea anumite pretenţii. Oameni care ar trebui, prin natura atitudinii de viaţă date de vârstă, să se opună tocmai acestor tendinţe negative. Oameni tineri fizic dar îmbătrâniţi prematur, care cred cu tărie că totul e o conspiraţie împotriva lor, că toată lumea îi nedreptăţeşte şi, pe cale de consecinţă, că totul în România e de căcat. Exact aşa, în termeni absoluţi.

M-am săturat deja să văd atitudinea asta în jurul meu la oamenii maturi. Abandonarea asta fatalistă în care nici un efort nu merită pentru că totul e aranjat dinainte, în care nici o iniţiativă nu e pusă în aplicare pentru că oricum nu va merge. Convingerea absolută că atunci când cineva ţi-a luat-o înainte precis avea pile sau a dat şpagă sau oricum a făcut el ceva mişculaţii, nicidecum că respectivul poate chiar ar fi muncit şi ar merita asta. Aroganţa aceea cruntă care anulează din oficiu meritele celorlalţi şi îi orbeşte pe cei în cauză, făcându-i incapabili să se autoaprecieze cât de cât obiectiv. Lipsa unei asumări demne a propriilor alegeri şi eşecuri şi minimalizarea tuturor realizărilor celorlalţi. Tot cumulul ăsta de caracteristici care merg mână în mână şi care este atât de prezent la atât de multă lume din jurul nostru.

Şi totuşi, m-aş fi aşteptat să nu resimt aceeaşi atitudine faţă de viaţă şi din partea unor adolescenţi. M-aş fi aşteptat să văd revoltă creativă, nu înverşunare. M-aş fi aşteptat să văd miştocăreală, nu înjurături şi atacuri. M-aş fi aşteptat să-i vâd punând preţ pe prietenia cu alţii de seama lor într-o manieră care-i cam lipseşte ţării ăsteia, nu să-i văd împrăştiind zvonuri şi acuze nefondate. M-aş fi aşteptat să nu acumuleze frustrări, ci experienţă şi amintiri. Sau ca măcar să-şi defuleze frustrările într-o manieră originală, dacă nu constructivă. Iar aici intervin problemele de comunicare – pentru că nimeni nu e perfect şi deciziile oricui pot fi chestionabile. Dar este teribil de trist să vezi că nici măcar tinerii nu dau dovadă de deschiderea aia care, chipurile, ar trebui să-i caracterizeze. De disponibilitatea la dialog şi la consens de care avem atât de mare nevoie ca societate.

Problema asta are multe rădăcini – familia şi şcoala, în special. Dar cel mai mult familia. Cel mai mult adulţii din viaţa copiilor, care îi învaţă invariabil lecţia: să n-aibă încredere în nimeni pentru că “fiecare e pe interesul lui”, să nu facă nimic pro bono “ca să nu fie luaţi de fraieri”, şi în general să dea coate, să scuipe şi să calce pe cadavrele oricui, pentru că în viaţă e “fiecare pentru el”.

Ne sălbăticim, pe bune.

Masaj cardiac pentru blogu’ ăsta. Băi, nicicum nu m-aş învăţa minte să nu-l mai las să moară aşa random.
Şi fireşte, acum e un moment cât se poate de bun pentru a-l readuce încet la viaţă. Întotdeauna e indicat să faci chestii de-astea cu câteva minute înainte de a trebui să ieşi pe uşă. În cazul meu, cu destinaţia Sibiu. Only for a little while.

Hmmm. Să vă dau măcar ceva de citit între timp. Uite, cel mai tare comic strip descoperit în ultima vreme: Romantically Apocalyptic. Luaţi-o frumuşel de la arhive. Un deliciu.

Altfel, zile de vară. Marginal caniculare, cu ceai, praf, verdeaţă şi explorat chestii that lie beneath.
And doing some pretty out of character stuff, too.

Clear!

Un om înţelept mi-a spus odată, referitor la organizarea de evenimente, că singurul lucru universal valabil în domeniul ăsta este apariţia problemelor. Axioma cu care trebuie mereu să pleci la drum este “shit WILL happen”; pornind de la ea, vei putea apoi identifica potenţialele surse de probleme şi îţi vei putea planifica din timp răspunsuri adecvate la acestea.

Aşa că problema mea nu este cu anularea în sine a concertului Opeth & Katatonia de duminica asta, deşi faptul că s-a ajuns la acest lucru este regretabil, de rău augur, şi reuşeşte să arunce un semn de întrebare pe reputaţia, altfel, destul de puţin şifonată a celor de la One Event. Au mai avut ei un fail acum vreo doi ani, când se anunţase prima dată un concert AC/DC la noi, dar atunci au scăpat (cât de cât) basma curată pe ideea că şi ei au fost cam la fel de ţepuiţi ca şi restul publicului. În rest portofoliul lor arată destul de mişto, cu multe evenimente organizate profesionist şi cu succes: Paradise Lost (2005), Apocalyptica (2006), Muse (2007), Negură Bunget & Paradise Lost (2008), Massive Attack (2008, 2010), Moonspell (2008), Editors (2009) to name just a few. Tocmai de asta mi-e relativ greu să accept rateul ăsta, pentru că nu vine, totuşi, de la nişte începători, dar îl înţeleg în virtutea lui “shit WILL happen” şi mă gândesc că probabil la ce probleme or fi apărut altă soluţie chiar nu mai era, că nimeni nu-i nebun să anuleze de bună voie un eveniment aflat pe aşa un trend ascendent de imagine şi de popularitate în rândul publicului.

Ce NU pot, însă, înţelege, este atitudinea mizerabilă care a răzbătut din partea One Event în tot acest timp.
Ieri dimineaţă, anularea concertului de la Bucureşti a fost anunţată unilateral pe site-urile şi canalele de social media ale celor două trupe. În timp ce ştirea era dezbătută pe site-urile de specialitate de la noi, toată lumea aştepta o reacţie din partea organizatorilor. De înţeles, lumea voia să afle ce s-a întâmplat de fapt şi cum îşi pot recupera banii. Timp de o zi, de ieri până azi, cei de la One Event n-au putut fi contactaţi, potrivit presei. Ok, oamenii nu răspund la telefoane. E neprofesionist, dar până şi asta pot înţelege. Să nu răspunzi la telefon e o chestie pasivă, şi in extremis poate fi raţionalizată – bă, suntem un pic cam în căcat acum, şi preferăm să ne canalizăm eforturile spre a ieşi din el decât să-ţi răspundem ţie la telefon. Sigur, cel mai indicat ar fi să scoţi capul un pic, fie şi cât să anunţi că vei da o declaraţie oficială în curând. E ok să încerci să câştigi puţin timp, câtă vreme cât îi asiguri pe oameni că eşti la curent cu dorinţele lor şi faci tot posibilul să le răspunzi cât mai repede. Plus că oamenii care “fac treaba” şi oamenii care comunică cu exteriorul n-ar trebui niciodată să fie aceiaşi.

Să ştergi mesajele de pe Facebook ale celor care îţi cer lămuriri este, însă, o chestie activă pentru care nu pot găsi nici o scuză. Până şi să le ignori ar fi fost ok, pe ideea nerăspunsului la telefon. Dar apucându-te să ştergi mesajele unor oameni descumpăniţi care, pe un ton de altfel civilizat, nu încercau decât să afle care e, până la urmă, programul lor de week-end, denotă fie o lipsă incomensurabilă de respect faţă de proprii tăi clienţi, fie o înţelegere total anapoda a comunicării on-line şi a felului în care aceasta îţi afectează imaginea, fie un amestec fatal între cele două. Iar să te apuci să banezi de pe pagina ta de Facebook clienţi care până una alta au iniţiat un dialog cu tine (adică exact ăia cei mai importanţi, visul oricărui manager social media cu capul pe umeri), mi se pare pură inconştienţă. Practic One Event au confirmat că sunt la butoane, sunt pe fază, şi totuşi nici un mesaj nu venea din partea lor. Altul decât cel indirect că cei care comentează şi vor să afle informaţii sunt de fapt nişte fraieri care-şi pierd vremea.

Procedând în felul în care au făcut-o, cei de la One Event n-au făcut decât să-şi atragă antipatia celor care, altfel, poate ar fi fost dispuşi să le înţeleagă şi chiar să le accepte acest rateu. Pentru că, la urma urmei, “shit WILL happen”. Dar reducându-i la tăcere pe cei cărora chiar le păsa, pe cei care erau realmente interesaţi, n-au reuşit decât să creeze multe, multe resentimente care sunt convins că-i vor costa destul de mult, in the long run. Iar cu atât mai absurdă mi se pare situaţia cu cât nimeni nu voia mai mult decât un acknowledgement al situaţiei din partea lor şi perspectiva unei îndreptări a celor întâmplate. Un update de trei rânduri ar fi fost mai mult decât suficient pentru a-şi salva onoarea până la comunicatul oficial pe care l-au dat azi.

“Confirmăm cu regret anularea concertului de duminică. Lucrăm intens în vederea reprogramării acestuia şi vom reveni în curând cu un comunicat oficial în care vă vom da mai multe detalii.”

Atât. Era aşa de complicat? Nici măcar nu erau nevoiţi să răspundă fiecărui om în parte.

Dacă te uiţi acum pe pagina de Facebook a celor de la One Event, nu sunt semne că s-ar fi întâmplat ceva notabil în ultimele zile. Lucru ce dovedeşte că cineva, undeva, n-a înţeles care e de fapt toată treaba cu Facebook şi cu social media în general. Dacă eşti o organizaţie, n-are rost să fii prezentă în spaţiul ăsta decât dacă ai o deschidere reală către un dialog direct cu publicul tău. Dialog, da? Comunicare. Feedback. Mină de aur dacă ştii cum să-l faci şi cum să-l gestionezi.
Sau ai putea la fel de bine să stai să latri în gol, minţindu-te că ăia 400 şi ceva de “fani” chiar te ascultă. Numai că pe Internet nu prea se mai poartă ca oamenii să înghită tot ce le dai tu cu lingurica, şi apoi eventual să-ţi mai zică şi săru’mâna.

Dar uitându-mă mai atent la situaţie, aproape îmi pare rău că am pretenţii de maturitate în comunicarea online. Până una alta, username-ul de Facebook OneEvent este adjudecat de un profil personal al celui care este, cel mai probabil, managerul companiei.
Iar constatând asta, nici nu ştiu ce e mai greşit – ideea ca şeful cel mare să se asocieze în aşa măsură cu afacerea pe care o conduce, sau ideea că şeful cel mare se ocupă de comunicarea online a unei afaceri care totuşi nu e un magazin la parterul unui bloc din Drumul Taberei.

Oricum ar fi, chit că evenimentul “s-a amânat pentru toamnă” şi teoretic biletele luate acum vor fi valabile şi atunci, am să merg să-mi iau banii înapoi. Who knows what shit will happen again.