Scobitori de porţelan

Adică nah, post de inaugurare, cu tot cu întârzierea de o săptămână, ca să nu mă dezmint :)) Însă promisesem ultima dată că primul post din casă nouă avea să fie unul retrospectiv, iar până acum n-am prea fost în mood de aşa ceva. Bine, că nici acuma n-aş fi foarte tare, însă la naiba! menta nu mai poate fi frecată în asemenea hal.

Povestea începe acum aproape 3 ani (fără vreo 3 săptămâni) când, din naiba mai ştie ce impuls constructiv (sau distructiv, whichever you prefer), am deschis taraba pe “Scobitori de porţelan”. Aşa s-a chemat încă de la început, câţiva oameni ştiu şi povestea din spatele titlului însă trebuie să mărturisesc că nu e atât de fascinantă precum ar putea părea :) Aşa că n-am s-o mai detaliez aici, mai bine vă imaginaţi voi tot felul de chestii.
Ah, shit, iar am vorbit la persoana a II-a. Promit că nu mai fac.

In any case, început relativ modest, pe Blogger, cu nişte coordonate mai degrabă vagi referitoare la direcţie. Bine, coordonatele au rămas până în ziua de azi la fel de vagi (deşi lately am vorbit mai mult despre muzică şi concerte, că na), aşa că asta nu e neapărat relevant. O singură coordonată constantă am avut, cred, şi la aia ţin – no advertising. Pentru că deşi Scobitorile sunt, in the end, mai degrabă un blog de opinie decât unul super-personal, îmi sunt totuşi prea aproape pentru a avea detaşarea aia profesională care să-mi permită să bag reclame pe-aici. Pe lângă faptul că ar cam da cu bâta în balta designului, la care un pic, acolo, chiar am muncit.

Seismul major a venit după vreo opt luni (în care din câte se pare câştigasem ceva vizibilitate – yay for me), atunci când Eugen (the one, the only) mi-a propus să aplic pentru membership în comunitatea pe care-o păstorea alături de redecs şi, mai târziu, de nenea V – nimic.org.
Acuma despre istoria comunităţii ăsteia s-ar cuveni scrise mai multe rânduri, dar nu cred că ăsta e locul, la fel cum nici eu nu sunt cea mai potrivită persoană. Mai mult ca sigur, însă, că în Enciclopedia Internetului Românesc pe care cineva trebuie să o scrie, odată şi odată, nimic.org îşi are asigurat un capitol important, alături de alţi granzi precum nasparau.com, grigore.org sau gigel.org (care măcar mai e online). Să zicem doar, for my part, că aşa arăta comunitatea la ceva timp după ce am devenit membru:

Am dat peste oameni mişto pe care încă îi mai citesc, câţi dintre ei au mai rămas online (vezi lista cu nimicitorii) şi cu care încă mă mai văd pe la câte-o bere sau pe la vreun concert. Asta sigur, pe lângă tot ce-am învăţat pe parcurs despre cum să mă joc cu Wordpress – să ai locşorul tău unde să faci, mai mult sau mai puţin, ce te taie capul e cu siguranţă o chestie foarte faină şi o oportunitate pentru care le sunt recunoscător. Şi fără de care, probabil, n-aş fi prins gustul în aşa măsură încât să mă mut pe picioarele mele.
Deci cum spuneam, lots of love şi inimioare şi iepuraşi pufoşi.

It’s been fun, până acum. Dincolo de toate, cea mai importantă chestie e că am descoperit şi am luat contact cu foarte mulţi oameni faini (you know who you are), iar în comparaţie cu asta alte amănunte aproape că îşi pierd semnificaţia.
Ne auzim, aşadar, şi în continuare :)
You can’t stop the signal.

În finlandeză, “tenhi” este bătrânul satului, înţeleptul, şamanul. Cel care, prin harul cu care este înzestrat, face legătura dintre teluric şi transcendent spre beneficiul comunităţii sale. Cel care menţine contactul cu spiritele strămoşilor, asigurând armonia dintre lumea de aici şi cea de dincolo.
Când au pus bazele trupei Tenhi, în 1996, Tyko Saarikko şi Ilkka Salminen erau foarte conştienţi de semnificaţia pe care şi-o asumaseră. Astfel, încă de la primul demo cei doi se orientează către un sound acustic, mai degrabă minimalist, cu elemente ambientale şi versuri în finlandeză despre natură şi raportarea omului la aceasta. Înainte de lansarea albumului de debut componenţa de bază avea să fie întregită de Ilmari Issakainen. Neofolkul urma să se îmbogăţească, în curând, cu unii din cei mai de seamă reprezentanţi ai genului.

Citeşte mai departe pe Ginger Group >>

Mbun, scot capul la iveală după încă o porţie de sesiune, mai mică dar mai a dracului. Sesiune care-a fost prilej de apelat la tainele flăcărilor violet, when all else seemed to fail. Sesiune care s-a soldat, printre altele, cu un referat la Semiotică despre Battlestar Galactica (io v-am zis că aveam de gând) pe care am luat chiar 10. Life is fuckin’ awesome sometimes. Pe bune că l-aş pune la liber, să se delecteze tot cetitoriul, însă e plin de spoilere masive aşa că nu-mi permit. Pentru că desigur, BSG, înainte de toate, se cere văzut. So watcha waitin’ for? :P

Aşa, am băgat şi preambul, să trecem acuma la the juicy stuff.
De nu foarte multă vreme sunt mândrul :)) proprietar al domeniului http://kozminovici.ro (io sincer l-aş fi luat pe http://scobitori.ro, dar s-au gândit alţii înaintea mea :( ). Momentan funcţionează doar ca bancul ăla cu recursivitatea, pentru că dacă dai clic tot aici te trimite. Deci cine vrea să se joace de-a bumerangul e invitatul meu. Situaţia asta n-o să mai dureze foaaarte mult, însă, aşa că puteţi deja, ăştia doi-trei care mă aveţi în favorites sau blogroll sau whatever, să băgaţi un update cu noua adresă. Feed-ul presupun că ar trebui să rămână relativ unharmed, aşa că no problems pentru cine funcţionează pe bază de reader sau, mai ştii, poate chiar e-mail. Mai multe detalii când se va produce efectiv mutarea, momentan nici eu nu ştiu precis (vorba aia – ceasul exact nu-l cunosc, nici eu, nici îngerii din ceruri), dar simţeam nevoia să dau aşa un preaviz :D Şi promit că primul post de după tranziţie o să fie unul retrospectiv, cu multă dragoste, pupicei şi iepuraşi roz la adresa comunităţii care va rămâne în inimile tuturor ca nimic.org.
No, really.

În altă dezordine de idei, poate v-aţi prins că de ceva mai multă vreme scriu şi pe Ginger Group. Luând cu ghilimele din “About”,

Ginger Group este un proiect pentru o cultură deschisă, înţeleasă ca o legătură strânsă între produsul/actul cultural şi interpretarea individuală a acestuia.
Dorim să aducem un plus de subiectivism pe scena socio-culturală, misiunea întregului proiect fiind de a promova oameni, idei şi acte culturale către publicul larg.

Aşadar fără critici totalitari care-şi împart dreptatea în stânga şi în dreapta, fără “oaaaa frate, stai puţin, aia e artă!“. Consumatori de cultură, în orice formă, ar trebui să fim cu toţii, nu numai nişte “chosen few” cu ochelari de cal care să-şi exercite monopolul.
Deci cum să refuzi aşa ceva? :)
Aşa că, până acum, pe Ginger Group am scris despre
- cât de tare mă enervează copiii de 5 ani care ajung tehnoredactori la site-uri şi edituri importante;
- cât de mult îmi place mie îndoctrinarea religioasă a copiilor;
- concertul de lansare al noului album byron, A Kind of Alchemy, într-un joint effort cu maestrul Andrei Zamfir;
- neofolkistul Kim Larsen, cu tot cu Of the Wand and the Moon şi Solanaceae şi cât de mult îmi plac ambele ipostaze ale muzicii lui;
- super meseriaşii de la Rome, pe care ulterior i-am văzut şi live la Dark Bombastic Evening;
- spectacolul Finnphonia no. 5.0 de la Green Hours, cu şi despre finlandeji, desigur;
- duteVINO, albumul lor de debut şi concertul la care l-au lansat;
- Joanna Rzeźnikowska, fotografă poloneză;
- Oana Cambrea, artist grafic de-al nostru;
- …şi, nu în ultimul rând, meseriaşii de la maudlin of the Well şi cum au scos ei anul trecut, post-mortem, unul din cele mai mişto albume ale deceniului.

De-acum încolo, pentru fiecare articol nou de pe Ginger (în afară de Look What I Found, totuşi) am să bag un mic fragment şi-aici, aşa, de teaser. Deşi eu vă recomand să vă abonaţi la tot feed-ul, pen’că e aur curat ce se întâmplă acolo – cu recomandări şi chestii faine şi discuţii şi toate cele.

Şi, pentru a încheia în acelaşi spirit cult, vă recomand să trageţi o privire şi pe la prietenii de la Cultitudini – cu menţiunea că şi pe-acolo am să mai dau cu subsemnatul din când în când :D

Bun, incursiunea de astăzi se încheie aici. Ştiu că nu obişnuiesc să mă adresez direct cititorilor, aşa, la persoana a 2-a (la fel cum nu obişnuiesc nici să am paragrafe de 2-3 rânduri, dar na), şi promit să nu mai fac în viitorul apropiat. E awkward al naibii.

Buuun, păi dacă tot ne-am apucat odată hai să şi ducem la bun sfârşit toată povestea, shall we? Că parcă nu-i frumos să ne prindă februarie cu topul pe 2009 neterminat. Plus că el, săracu’, de fapt e terminat, doar publicat nu e încă. Tot.
Dar va fi, asta fac de fapt acum. Aşadar, ca o recapitulare, pe ultimele 5 poziţii am avut, în ordine, Giant Squid, Amorphis, My Dying Bride, Amesoeurs şi Isis. Ce va fi cu primele locuri? Am promis surprize. Iată-le.

5. Isole – Silent Ruins

Un album cinstit şi curat de doom metal. De doom metal “epic”, chiar – adică mai mult în stilul Candlemass de pe timpuri, doom-ul ăla care înclină mai mult spre heavy decât spre gothic sau death. Ori mie tocmai doom-ul ăla îmi place mai mult, însă e ceva teribil de mişto în albumul ăsta. Poate pentru că sună teribil de actual, de “de acum”, producţia e superbă şi se simt, totuşi, ceva hinturi de doom modern – ce se întâmplă aici n-are treabă cu alde MDB, no way. Mai degrabă să zicem că ar avea oareşce lucruri în comun cu alde Novembers Doom sau Swallow the Sun, dar cu un miez puternic de doom tradiţional. Atât de puternic că practic 99% din vocea de pe album e clean sau de tenor, la stilul ăla de “epic chanting”. Growlurile sunt atât de puţine că le ratezi dacă nu eşti pe fază :D
Delicios, oricum. Şi foarte omogen din punct de vedere calitativ. A se audia în continuare “From the Dark”, prima piesă, ceva mai lungă însă extrem de reprezentativă.

4. Absu – Absu

Cotim şi o dăm în răutăţuri. Absu vin cu un soi de blackened thrash, mai mult black decât thrash, cu ceva ezoterisme cică prin versuri dar honestly nu mă prea interesează, şi cu nişte titluri de piese de te cruceşti. Pe bune, “In the Name of Auebothiabathabaithobeuee” sounds like epic win to me. Lăsând gluma la o parte muzica este super închegată, graţie şi unei secţii ritmice ziditoare, producţia este curată (departe de murkiness-ul caracteristic black-ului) iar piesele sunt relativ scurte, contribuind la o audiţie antrenantă. Singurele momente pe care nu le înţeleg în totalitate sunt aşa-zisele “solo”-uri de chitară, dar presupun că au şi ele rolul lor :)) Când auziţi unul din ele o să ştiţi la ce mă refer.
Unele peste altele un sound îndrăzneţ, un album al naibii de energic şi nişte oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd live, că cică cam rup. Recomand şi celor care nu prea înghit “vocile rele”. Spre audiţie, piesa cu numărul trei, “Amy”.

3. Agathodaimon – Phoenix

Surpriza anului, as far as I’m concerned. Adică zău, nu mă aşteptam să-mi placă şi să mă prindă în halul în care-a făcut-o. L-am ascultat prima dată mai mult aşa, în ideea hai să vedem ce-i de capul lui că prea îl laudă lumea. Să nu fiu înţeles greşit – Agathodaimonul de pe timpuri, ăla cu Vlad Dracul şi versuri în română şi Eminescu şi cu Byron în turneu a murit demult, de pe la sfârşitul anilor ‘90. Făcusem însă greşeala să cred că a murit de tot. Şi uite băi, că mişcă! Şi încă ce bine.
Albumul ăsta, departe de blackărelile lirico-atmosferice (şi foarte reuşite, de altfel) de demult, ne serveşte o porţie de heavy metal pe care s-au aşezat o grămăjoară tare simpatică de influenţe – mai nişte extreme gothic, mai nişte power, mai umpic de chestii electronice (doar un strop, nu mai mult), mai nişte black, dar mai mult pe compartimentul vocii. Este şi destulă voce clean (şi executată foarte fain, chiar, deşi pe alocuri zău de n-ar fi mers vocea lui Byron!) şi câteva momente mai baladeşti aşa. Îmi place că albumul e, per ansamblu, foarte variat, iar varietatea asta e pusă în valoare la marele stil. Io-l lăsasem prima dată pe repeat şi nu m-am prins decât pe la a 3-a rotaţie.
Voila şi voi piesa “Winterchild”. Cine sesizează momentul care m-a dus fulger cu gândul la Byron are o bomboană.

2. Diablo Swing Orchestra – Sing-Along Songs for the Damned & Delirious

Deci vai, ‘mniezăule, ce-i aici! Au scăpat clovnii de la circ şi-au dat spargere la balamuc. Muzica de pe albumul ăsta e atât de sucită şi de fucked up încât de la un punct devine scandaloasă. Practic albumul e o continuare firească a debutului de acum 4 ani, The Butcher’s Ballroom, dar cu ceva mai mult metal, ceva mai mult swing şi ceva mai multă orchestră. Makes any sense? :D Trupa suedeză prestează un minunat avant-garde metal, cu influenţe de swing, flamenco, prog, jazz, operă sau muzică de cameră. Registrul vocal e variat, cu un tip şi-o tipă foarte capabili, iar piesele sunt una şi una. Adică sentimentul de “băi, am mai auzit asta pe undeva” e pur şi simplu exclus.
Tot albumul e scurtuţ, sub 50 de minute, se ascultă relativ greu dar dacă e să clicăie din prima, apăi nu mai e scăpare. Par example, piesa “A Rancid Romance”.

1. Katatonia – Night Is the New Day

O alegere oarecum surprinzătoare, având în vedere pe cele precedente. But it feels right.
Katatonia fac pe albumul ăsta ce se pricep ei mai bine – un metal modern, întunecat, nici chiar doom, nici chiar gothic, cu vagi tente progresive (dar vagi). În plus faţă de alte albume ar fi o atmosferă per ansamblu mult mai apăsătoare, o producţie mai “blurry” şi piese cu foarte multe straturi, foarte înghesuite. “Convoluted” a fost cuvântul la care m-am gândit prima dată când l-am ascultat. Pe-urmă l-am receptat din ce în ce mai clar, mi s-a deschis ca să zic aşa. Muzica aminteşte pe alocuri de Opeth, în pasajele mellow, lucru ajutat şi de vocea din ce în ce mai expresivă (cu fiecare album) a lui Jonas Renkse. Există şi segmente cu riffuri solide, inteligibile, aproape metalcore ar zice unii. Din când în când, în mixul pieselor mai apar şi nişte linii de clapă cu un sound electronic, to spice up things a bit. Ei bine şi când toate astea se suprapun, tre’ să ai o atenţie super distributivă ca să poţi recepta totul aşa cum trebuie. Pentru că pe bune, mi-a sunat a ciorbă la început. Am stat cu el în player cam o săptămână ca să-i dau de cap. Şi aparent am reuşit, că altfel n-apărea tocmai aici.
O gură de aer întunecat. Piesa “Forsaker”, primul single.

Şi asta a fost, oameni buni. Cele mai metal albume ale anului 2009, aşa cum le-am văzut şi auzit eu. Hopefully şi din 2010 vom avea de unde să alegem bunătăţi. Şi se pare că vom avea – mă gândesc doar la Negură Bunget, Dordeduh, Agalloch, Rotting Christ… şi poate or mişca şi Tool naibii ceva, că ar cam fi cazul.
Read the rest of this entry »