Care e de fapt problema cu presa şi #RosiaMontana

Sau de ce “presa română e plină de minciună”, după cum spun pancartele ce se afişează prin Piaţa Universităţii la ceas de seară.

Ca să începem cu concluzia, de ceva timp încoace presa română a încetat să mai aibă o voce a ei, mulţumindu-se să devină o simplă gură pentru vocile altora. Chestia asta s-a întâmplat treptat şi pe nesimţite, pe stilul broaştei ce fierbe de vie, iar uitându-ne la situaţia de acum e imposibil să nu observăm multitudinea de disfuncţionalităţi din sistemul pe care îl reprezintă instituţia presei, posesoare (pe nedrept, în cazul de faţă) a titlului onorific de “a patra putere în stat”. Însă toate acestea se rezumă, în opinia mea, la o singură mare problemă centrală: presa şi-a pierdut vocea, dintr-o veritabilă putere devenind o simplă tribună, din când în când un ring, iar uneori un pluton de execuţie.

Am ajuns la concluzia asta urmărind mai cu atenţie de vreo două săptămâni emisiunile lui Moise Guran de la TVR, culminând cu excelenta ediţie specială de luni în care-a fost invitat Victor Ponta. Ca foarte mulţi alţii, şi eu am rămas impresionat de spiritul şi tenacitatea de care a dat dovadă – o impresionare complet nefondată, însă, după cum Moise însuşi a încercat să ne spună ulterior: el nu şi-a făcut decât meseria de jurnalist. Acea dezbatere live face de fapt parte dintr-o normalitate cu care noi nu mai suntem confruntaţi de foarte mult timp. Normalitatea în care presa are o voce, un caracter, o personalitate, investigând, scormonind, scotocind, întorcând faptele pe toate părţile în căutarea unui adevăr ce se cere demascat spre servirea interesului public.

“Presa română plină de minciună” s-a scandat atunci când în stradă erau mii de oameni iar televiziunile nu erau nicăieri. Însă marea problemă nu este asta, de fapt. Marea problemă este că nu ai cum, ca instituţie de presă, să spui că “ţi-ai făcut datoria” atunci când după un material cu cei care cer locuri de muncă la Roşia difuzezi un material cu interviuri luate din Piaţă, mulţumindu-te că “ai prezentat toate punctele de vedere” şi ai dat astfel dovadă de obiectivitate. Treaba asta e o capcană în care văd că extrem de multă lume a căzut zilele astea, de ambele părţi ale “condeiului”. Gata, i-am lăsat pe ăia pro să-şi exprime punctul de vedere, acum i-am arătat şi pe ăia care sunt contra, toată lumea e fericită iar noi suntem obiectivi. Nimic mai greşit.

Presa adevărată ar veni ea însăşi cu argumente contra, să zicem, a exploatării de la Roşia Montană, nu le-ar deduce pe baza interviurilor făcute cu “liderii” protestatarilor. Idem, presa adevărată ar veni ea însăşi cu argumente în favoarea exploatării, nu le-ar regurgita pe cele servite de către RMGC în campaniile lor de PR. Sunt atâtea bube în capul RMGC încât mi-e absolut imposibil să cred că o investigaţie jurnalistică temeinică, făcută de oameni cu resursele, cunoştinţele  şi pârghiile necesare, n-ar fi în stare să şteargă pe jos cu întreaga afacere şi să-i pună cruce odată pentru totdeauna. Însă pentru asta ai nevoie de oameni dispuşi să pună întrebări incomode şi să-şi facă nişte duşmani. Iar dacă să zicem că dintr-o facultate de jurnalism ai pleca cu pregătirea teoretică necesară (lucru, din păcate, extrem de departe de adevăr), coloana vertebrală dreaptă nu se învaţă la şcoală (în situaţia fericită în care şcoala s-ar abţine de la a încerca să ţi-o strâmbe).

De asta, oricât de atrăgătoare ar fi, nu cred în butada cu RMGC care a “cumpărat” presa prin bugetele de publicitate. Cred, în schimb, în oameni meschini, fricoşi şi servili, care se fac preş din proprie iniţiativă. Cred că există o auto-cenzură de teama de “a nu supăra pe cine nu trebuie” şi de a opri, poate, un robinet cu bani. Mă îndoiesc că există acorduri secrete semnate între RMGC şi vreo televiziune care, în schimbul cumpărării de spaţiu publicitar, să îi interzică acesteia din urmă să prezinte opinii documentate independent, clare şi intransigente. Iar dacă ar exista, orice instituţie media le-ar putea denunţa fără absolut nici o jenă. Explicaţia e mult mai tristă, în opinia mea – oamenii ăia nu sunt cumpăraţi, ci pur şi simplu se tem să nu iasă cumva de la căldurică. Avem o presă care, în covârşitoarea ei majoritate, nu vrea să deranjeze – şi reuşeşte să facă asta neavând o voce proprie, ci repetând la nesfârşit ce zic alţii. Nu te poţi supăra pe o portavoce, iar când ai şi dresat portavocea să pornească numai când vrei tu e perfect.

De asta am ajuns în situaţia absolut nefirească în care suntem acum cu Roşia Montană, când “jurnalismul cetăţenesc” a luat amploarea pe care a luat-o. Da, toată lumea cu blog şi cont de Facebook a devenit mai nou jurnalist, însă asta numai fiindcă nu avem altă soluţie. Toţi cei care ar fi trebuit să facă taman asta, şcoliţi fiind în acest sens, se mulţumesc să dea cu copy-paste de prin gurile altora, ignorând cu desăvârşire setea de adevăr care a cuprins pe toată lumea. Iar în atari condiţii, ce ne rămâne de făcut altceva decât s-o facem noi şi pe asta, aşa nătâng cum ne-om descurca? Aşa am ajuns cu toţii jurişti, economişti, geologi şi jurnalişti peste noapte – şi pentru prima oară în istoria “românului bun la toate” ăsta nu mi se pare un lucru de condamnat, întrucât alternativa nu există. E pur şi simplu o reacţie firească la un gol pregnant care există în societate.

De reflectat: toţi fotografii care s-au remarcat prin activitatea din timpul protestelor de la Bucureşti (au făcut cei de la Metropotam o trecere în revistă) sunt fie amatori, fie independenţi – prezenţi la proteste pentru că aşa au dorit. Nici unul dintre ei nu este fotoreporter acreditat de la vreo publicaţie trimis la proteste cu scopul de a le documenta.

Mai sunt, totuşi, câteva bastioane în care se cristalizează o “nouă” presă, simultan mai apropiată de “spiritul vremii” şi reluând acea căutare a adevărului abandonată de către presa mainstream. Menţionez aici Vice şi Casa Jurnalistului, veritabile guri de aer proaspăt prin demersurile lor relevante, chiar curajoase uneori, şi lipsite de compromisuri. De aceea un personaj precum Moise Guran, activ în presa mainstream cea cu care ne-am obişnuit să nu deranjeze, reuşeşte să facă atâtea valuri – pentru că are o voce, un caracter şi o personalitate, pentru că pune întrebări incomode şi, în ultimă înstanţă, e mânat în luptă de dorinţa de a descoperi adevărul şi de a-l arăta şi altora.

O reflexie a unei prese puternice, aşa cum nu este acum cea pe care-o avem.

#unitisalvam #adakaleh

Acum 50 de ani mai exista încă pe Dunăre, mai în amonte un pic de Turnu Severin, o frumoasă insulă pe numele său Ada Kaleh. Apoi n-a mai fost.

Poveştile, că atât ne-a mai rămas, spun că locul era deosebit. Clima mediteraneană, curios rezultat al amplasării geografice, învăluia insula în parfum de măsline, iasomie şi smochine. La toate astea se adăugau miresmele de cafea, narghilea şi rahat turcesc, întrucât Ada Kaleh a rămas până în 1923 teritoriu turcesc, amintire a cuceririlor otomane din secolul XVII. Habsburgii şi otomanii s-au bătut pe ea mai bine de-un secol, lăsând în urmă o cetate-fortăreaţă şi, efect al confluenţei dintre civilizaţii, o cultură locală complet unică.

Familia mea a locuit o vreme în învecinata Orşovă, cea veche, scufundată şi ea. Din generaţie în generaţie au ajuns până la mine tot soiul de poveşti despre Ada Kaleh şi toate par a zugrăvi insula într-un mic colţ de paradis, cumva afară din prezentul timpului, un loc special unde curgerea secundelor avea altă însemnătate. Cu toate astea, istoria nu ţine minte zeci de mii de oameni care să protesteze împotriva construirii barajului de la Porţile de Fier I. Ar fi fost şi greu, prin natura vremurilor – erau anii ’60, iar România şi Iugoslavia, co-autoare a proiectului, erau în plină expansiune socialistă sub Dej respectiv Tito.

De pe malul românesc al Dunării au fost strămutate 11 localităţi, inclusiv Ada Kaleh şi Orşova, totalizând aproape 15,000 de locuitori. La început, locuitorilor insulei li s-a promis că întreaga comunitate, împreună cu cetatea, moscheea şi cimitirul, ar fi urmat să fie strămutată pe insula Şimian, câţiva kilometri mai în aval, lângă Turnu Severin. Autorităţile începuseră deja demontarea şi reasamblarea cetăţii în noul loc (nişte ziduri mai supravieţuiesc şi astăzi, anonime, pe insula Şimian), însă ulterior a devenit din ce în ce mai clar că întregul proiect era sortit eşecului, în mare parte datorită rezistenţei din partea locuitorilor – se pare că autenticitatea nu poate fi, totuşi, mimată, oricât ai încerca. Mulţi au preferat astfel să se mute fie în Constanţa sau în alte părţi din Dobrogea, fie în Turcia, la invitaţia premierului turc Suleyman Demirel care a făcut o vizită pe insulă în 1967. La final de tot, moscheea a ajuns să fie dinamitată pentru ca minaretele să nu încurce circulaţia navală.

Deşi insula a fost scufundată abia în 1971, Ada Kaleh murise de fapt cu aproape un deceniu mai devreme, odată ce oamenii care o locuiau au început să o părăsească sub apăsarea ameninţării care plana. Înainte de scufundarea ei definitivă, Ada Kaleh mai păstra doar o umbră din ceea ce fusese odinioară, tărâm de basm pentru care se luptaseră imperii. De pe urma sacrificiului făcut atunci ne revin astăzi cam 5,65 TWh de energie electrică pe an, plus câteva sute (probabil, n-am găsit un număr exact) de locuri de muncă la hidrocentrală. Dacă a meritat sau nu, e greu de spus chiar şi după 40 de ani.

Nimeni n-are de unde să ştie dacă Roşia Montană n-a murit şi ea, între timp, în toţi aceşti ani. Oameni ca Eugen David ne dau în continuare speranţa că nu, dar cu adevărat doar timpul va putea spune. Cert este că România nu ar trebui să-şi mai permită încă o distrugere de asemenea magnitudine. Cei patru munţi care vor fi scobiţi n-o să ni mai dea nimeni înapoi, oricâte sute de milioane de dolari ar depune Gabriel Resources în garanţii de mediu (lucru pe care nu îl fac). Iazul de decantare, în schimb, va rămâne moştenire generaţiilor viitoare care vor trebui să-l întreţină zeci de ani după finalul exploatării. Asta fără să aducem în discuţie nici un moment riscurile enorme de mediu pe care le presupune cea mai mare exploatare cu cianură la suprafaţă încercată vreodată în Europa. Peste 40 de ani, însă, doar cu munţii săpaţi şi cu cianura vom rămâne. Aurul va fi dispărut, la fel şi locurile de muncă şi banii rezultaţi din exploatare, oricât de mulţi ar fi – asta apropo de cei care se ceartă mai degrabă pe procente. în loc să vadă poza de ansamblu.

Nu ştiu cum să spun asta mai clar: absolut nici un beneficiu, oricât de mare, nu consider că justifică distrugerea totală şi ireversibilă.

În plus, istoria ne învaţă, fie şi dacă ne uităm doar la Ada Kaleh, că şi cele mai bune intenţii de la început nu ajung aproape niciodată să fie puse în practică întocmai. Există atât de multe necunoscute în întregul proces de aşa zisă “dezvoltare” propus de RMGC (inclusiv însăşi existenţa entităţii Gabriel Resources peste 20 de ani, pentru a putea fi măcar trasă la răspundere) încât certitudinile (nici măcar riscurile!) pentru România pur şi simplu nu au cum să acopere potenţialele beneficii.

Ieri, vreo 15,000 de oameni am mărşăluit prin Bucureşti pentru ca exploatarea propusă la Roşia Montană să nu se întâmple. Din punctul meu de vedere, am protestat împotriva unui viitor cu certitudine sumbru şi în favoarea unui viitor cu posibilităţi infinite – inclusiv de dezvoltare durabilă. Şi de data asta vom avea grijă ca istoria să ţină minte.

Yesterday was not the end – but quite the beginning.

Cam cum s-a văzut #RosiaMontana la Al Jazeera

Am petrecut o bună parte din ultima oră urmărind dezbaterea despre Roşia Montană din emisiunea The Stream de la Al Jazeera. Au vorbit Cătălin Hosu din partea RMGC, Ionel Blănculescu din partea guvernului, Alexandra Dodu din partea Fundaţiei Culturale Roşia Montană şi Mihnea Blidariu ca reprezentant al campaniei Salvaţi Roşia Montană. Pe lângă asta, au fost preluate mai multe observaţii trimise de către spectatori prin social media, preponderent pe Twitter (@AJStream si #AJStream).

Cum s-a văzut.

În primul rând, obişnuiţi cu dezbaterile interminabile de la televiziunile noastre, când 4, 5 invitaţi turuie ore în şir pe aceeaşi temă ce se repetă zile la rând, probabil succintitudinea (?!) emisiunii de la Al Jazeera a fost şocantă inclusiv pentru invitaţi. Transmisiunea TV propriu-zisă a durat fix jmătate de oră, discuţia mutându-se apoi pentru altă jumătate de oră pe stream-ul web al emisiunii. Cele două moderatoare, foarte apte de altfel, jonglau în permanenţă între punctele de vedere pro şi contra, atât ale invitaţilor cât şi ale celor de pe net, într-un limbaj în egală măsură elegant, scurt şi cuprinzător. Ai noştri în schimb se lansau în retorici prelungi şi n-ar fi avut nici o problemă să vorbească singuri neîntrerupţi o oră întreagă. Probabil şi asta a contribuit la impresia generală de “dialogul surzilor” – e clar că după un deceniu de dispute nu se va ajunge la un consens într-o emisiune TV de jumate oră, dar oamenii ăia nici nu prea dădeau semne că s-ar asculta unii pe ceilalţi; o veche meteahnă a abilităţilor conversaţionale autohtone, bag de seamă.

Cu oarecare tristeţe, pot spune că Cătălin de la RMGC a fost cam cel mai articulat (şi cam cu cea mai bună engleză). Vorbea despre locuri de muncă, despre comunitate, despre cum barajul de la lacul de cianură va depăşi de jdemii de ori standardele internaţionale de securitate, despre cum pentru oamenii de-acolo mineritul e o tradiţie etc. Cu toate astea, cel mai tare m-a surprins atunci când, întrebat de moderatoare ce îl face să meargă înainte având în vedere că s-a mutat la Roşia de 10 ani pentru acest proiect iar acesta nici măcar n-a început încă, a dat un răspuns simplu, mişto, şi debordând de un entuziasm, cred, nedisimulat: va fi cel mai mare şi mai complex proiect de exploatare minieră din Europa. Băi, mândria aia autentică din glasul lui, de inginer care face o chestie super şmecheră despre care ar fi în stare să-ţi povestească la infinit, pot spune că m-a uimit. Nu-mi imaginam, dar m-a cuprins senzaţia că şi de partea cealaltă a baricadei sunt oameni (nu zic că toţi) care cred cu sinceritate în proiectul ăsta, în anvergura sa şi în faptul că va aduce beneficii zonei. Mi se pare tare important să luăm şi asta în calcul atunci când ne construim argumentaţiile împotriva proiectului.

Pe de altă parte, din partea Alexandrei m-a lovit în genere un aer uşor exaltat, culminând în declaraţia plină de patos că “Roşia Montană este un pământ sfânt al românilor”. Nu cred că de asta are nevoie retorica anti-proiect, cu toată stima. Nu naţionalismele vor salva Roşia de la soarta de ketchup, oricât de sincere ar putea fi ele în inimile noastre. În schimb, argumentele economice solide şi planurile alternative de dezvoltare ar putea face asta. Hai să crowd source-uim noi un draft de proiect de lege pe care să ne dăm apoi semnătura 100,000 de oameni sau câţi e nevoie şi să-l înaintăm noi în Parlament. Mi-ar plăcea să cred că suntem în stare şi de asta, dincolo de protestele în stradă care, desigur, au rostul lor.

Blănculescu a fost jalnic, deşi admit că avea o intonaţie care l-ar recomanda pentru un post de radio sau ceva voice acting. Musai în română, totuşi, pentru că engleza probabil a învăţat-o împreună cu Iliescu (mai chicoteau şi moderatoarele, din când în când). Dincolo de faptul că repeta obsesiv că el nu reprezintă RMGC (deşi nimeni nu zicea asta), mai repeta obsesiv şi faptul că “nu suntem în România” către ceilalţi invitaţi – “whatever that’s supposed to mean”, după cum remarcase Alexandra la un moment dat. Basically, “tăceţi voi din gură că ne faceţi de râs la străini” a fost principala idee din discursul lui; nici un răspuns coerent la faza cu Guvernul care mandatează o companie privată să exproprieze oameni în interes naţional.

Au fost şi câteva momente mişto de tot, din păcate insuficient exploatate. La un moment dat Alexandra a reuşit să-l încuie pe Cristian cu o întrebare simplă dar de efect – care sunt, pe scurt, riscurile exploatării? Tipul a dat-o cotită cu graţie, invocând că toată documentaţia de mediu a fost depusă şi că au primit avize şi că bla bla (deşi ţin minte, nu mai caut acum linkurile exacte, că citisem că documentaţia respectivă ar fi de fapt a load of bullshit). Apoi, a mai fost momentul când s-a adus în discuţie opoziţia Academiei Române şi a specialiştilor de la ASE – în situaţia asta, când retorica pro-exploatare îi reduce pe protestatari la hipioţi şi hipsteri dezorientaţi, nişte apel la autoritate pică bine şi cred că treaba asta ar trebui subliniată mai mult: sunt unele voci extrem de pertinente şi de importante care vorbesc împotriva exploatării, nu vorbim doar de o mână de activişti de mediu aşa cum se lasă de înţeles de multe ori.

Un alt moment mişto şi insuficient explorat din cauza gălăgiei de fond a fost intervenţia lui Mihnea în care zicea că minerii din Roşia au experienţă în galerii, ei având lucrat :) în subteran toată viaţa lor. În vreme ce exploatarea propusă de RMGC va fi în aer liber, cam toată expertiza lor e zero barat – în condiţiile astea, către cine vor merge mai exact sutele de locuri de muncă promise? Sau îi reconvertim pe minerii din Roşia în şoferi de camion?

În concluzie, constat că taberei “Salvaţi Roşia Montană” îi cam lipseşte capacitatea de a dialoga clar, lucid şi coerent cu instituţiile media profesioniste şi nepărtinitoare din străinătate – exact lucrul de care avem nevoie şi care ar fi trebuit să fie avantajul nostru. Să ne batem cu pumnul în piept că murim pe baricade este nobil, dar nu ajută in the grand scheme of things, la fel cum nu ajută retorica naţionalistă. Însă am impresia că învăţăm, încet încet. La urma urmei este cam prima oară după ’90 când protestăm la o asemenea amploare şi avem un astfel de contact cu media internaţională. Avem multe de recuperat, but we’re getting there. Doar să nu fie prea târziu.

Propunere #1 – Ca plan pe termen mediu, continuu să cred că e o idee fezabilă să construim un proiect de lege alternativ prin crowd-sourcing. Zic prostii?
Propunere #2 – Cred că ar trebui să facem un efort cât de cât concentrat şi să traducem în engleză toate documentele oficiale care sunt împotriva exploatării şi/sau a proiectului de lege (de exemplu raportul Ministerului Justiţiei), pentru a fi cât mai accesibile presei internaţionale. Inclusiv însuşi proiectul de lege, plin de aberaţii cum o fi. S-a făcut asta?

Uniţi, salvăm

Nu cred în ideea de “salvare” şi nu cred că eu – fie şi ca parte a unui grup organizat de oameni care protestează – aş putea s-o înfăptuiesc. Cu toate astea, am strigat “uniţi, salvăm #RosiaMontana” (neapărat cu hashtag) câteva ore bune acum două nopţi şi intenţionez să o fac ori de câte ori voi putea în nopţile ce urmează. Între timp îmi place să cred că mâinile mele sunt două din multele care împing la vale bulgărele ăsta, informându-mă pe mine şi informându-i pe alţii despre ce se întâmplă atât în stradă cât şi în afara ei, unde se simt deja ecouri.

Deşi nu cred în salvare, cred în schimb în viitor. Citeam zilele trecute o analiză despre cum populaţia tânără şi educată de la oraş începe să se mute în număr din ce în ce mai mare la ţară, antrenând un fel de “urbanizare” a ruralului, aducând cu ei “beneficiile” de la oraş – de fapt, nimic mai mult decât condiţiile unui trai decent şi modern: gaz, apă curentă, canalizare, internet. Contrar concepţiei induse de către comunism, cu tot cu a sa urbanizare forţată (şi, deseori, strict pe hârtie), ruralul cred că va avea un rol extrem de important de jucat în viitorul dezvoltării acestei ţări. Nu trebuie să stăm cu toţii grămadă în cutii de beton şi claxonându-ne în ambuteiaje, şi încet încet se pare că ne dăm din ce în ce mai mulţi seama de asta. Se poate şi altfel, nu trebuie decât să facem un pas în spate şi să privim poza de ansamblu.

În strânsă legătură, deci, cred în dezvoltare durabilă. Cred în construirea a ceva frumos şi funcţional de la 0, cărămidă cu cărămidă, în timp şi cu răbdare. Visez la dezvoltarea satului românesc pe trei coordonate – istorie, agricultură şi turism. Acelaşi lucru l-am văzut în Franţa acum câţiva ani, unde am petrecut câteva săptămâni bune “la ţară” şi am rămas uimit de turismul masiv atras de istoria locală şi de agricultura înfloritoare. Lucruri de care nu ducem nici noi lipsă, trebuie doar să le (re)descoperim şi să le punem în valoare – construind, în acelaşi timp, un viitor pentru generaţiile următoare, care nu vor mai fi nevoite să părăsească satul pentru a trăi decent şi modern.

De aceea, nu cred că mineritul în forma propusă este o soluţie. Nu una pe termen lung, nu una pe care mi-aş dori-o. Să admitem că vor exista 900 de locuri de muncă pe durata exploatării – asta înseamnă 17 ani. Să admitem că 70% din ele vor reveni populaţiei locale, deşi mi se pare un procent optimist – vorbind de tehnologii avansate, vor trebui angajaţi specialişti “din afară” cu calificări mult peste cele ale localnicilor. Rămân 630 de locuri de muncă, pentru o perioadă de 17 ani. Ca orizont de timp, asta înseamnă în jur de anul 2035. În anul 2035 în Roşia Montană vor fi 4 munţi nivelaţi, halde de steril cât vezi cu ochii şi 630 de oameni fără locuri de muncă. Back to square one, numai că de data asta nu vom mai avea nici aur, nici munţi, nici sate. Unde-i câştigul pentru oamenii ăia?

Avem exemple în desfăşurare chiar în România: în caz că n-aţi auzit de mina de cupru Roşia Poieni şi satul îngropat Geamăna, citiţi reportajul ăsta şi uitaţi-vă la clipul de mai jos.



Ăla nu e decât un munte. La Roşia Montană se propune exploatarea a 4 munţi. Fără cale de întoarcere, fără a putea da timpul înapoi şi a încerca altceva. La fel ca la Geamăna, la fel ca la Ada Kaleh, la fel ca în toate locurile dispărute ireversibil în urma goanei cu orice preţ după bani şi energie. Ştim că se poate şi altfel, iar asta face ca tăcerea noastră să nu aibă nici o scuză.

În 2035, cu puţin noroc, voi avea 45 de ani. Suficient cât să-mi amintesc că a existat un moment când am avut ocazia să-mi fac vocea auzită. Chiar dacă va fi în zadar şi îmi va veni să plâng de ciudă, voi putea măcar să merg drept pe stradă fără să-mi fie ruşine.

Anul trecut la protestele din ianuarie ziceam că încă nu mi-am găsit o luptă în care să cred şi pentru care să ies în stradă. Treaba asta s-a schimbat între timp, şi nu de acum – au mai fost anul trecut în vară nişte proteste la Guvern şi la ICR împotriva lui Ponta, pe care nu şi le mai aminteşte nimeni. Însă acum mă uit în jur şi brusc parcă totul a căpătat o altă dimensiune. Aici nu mai salvăm atât Roşia Montană cât viitorul nostru ca oameni şi ca cetăţeni.

Pentru perspectivă, linkuri de dat clic pe ele. Le puneţi voi cap la cap.
– Roşia Montană a intrat în interesul internaţional cum n-a făcut-o niciodată în ultimii 9 ani, spune Google Trends;
– Acţiunile Gabriel Resources s-au cam dus în budă de când cu protestele (cumulate din câte înţeleg cu refuzul Allianz de a asigura operaţiunea, lucru grăitor pentru pespectivele acesteia);
– Protestele împotriva legii abuzive propuse de guvern au ajuns pe prima pagină reddit şi încă se ţin pe poziţii; discuţia iscată e, cum e de aşteptat, inteligentă şi amuzantă în acelaşi timp;
– Aflăm că RMGC a pompat în ultimii ani peste 5 milioane de euro doar în presa scrisă din România – în televiziuni probabil de două, trei ori pe atât;
– O serie de argumente economice împotriva exploatării propuse de RMGC sunt foarte fain sintetizate în articolul ăsta;
– VICE sunt mega meseriaşi şi transmit live de la proteste printr-un cont dedicat de Twitter;
– Similar de meseriaşi mai sunt Casa Jurnalistului cu al său Vlad Ursulean, precum şi ex-to’arăşul de facultă Cătălin Georgescu;
– Pe site-ul Avaaz a pornit o petiţie ce va fi înaintată ministrului mediului;
– Joi seara, 5 septembrie, de la ora 22:30 ora României, Roşia Montană va fi subiectul emisiunii The Stream de pe Al Jazeera English.