Scobitori de porţelan

Băi, nu sunt eu genul care pune un filmuleţ de pe Youtube cu două rânduri sub el, dar îmi mai permit să fac câte-o excepţie din când în când. Aşa că până-mi mai rumeg eu impresiile de după două seri consecutive de Agalloch şi mult nesomn vă rog să vă rupeţi patru minute ca să vă uitaţi la clipul de mai jos. Şi eventual să aruncaţi un ochi şi la versuri, că sunt cu dedicaţie specială (deşi – iar asta e cam paradoxal, că mie nu mi se întâmplă de obicei – la mine au percutat din audiţie).
Ştiam eu de ce-mi place de femeia asta. Şi de cum îi iese atât de bine să scrie versuri despre everyday stuff – profunde, dar cu o aparenţă de banalitate. Iar dacă Agua de Annique luată cu totul încă nu pot zice că m-a convins pe deplin, piesa asta e de milioane. Ca să nu mai zic de interpretare.

Agua de Annique – Witnesses

Profound creation, temptation is swept.

I hear knocking on my door.

I wonder how it’s possible – that I just sit here in my room, watching some TV, thinking of nothing and nothing…
…and I don’t know how does anybody have the nerve to come to my door and sell the world of God.

I wonder what’s the remedy.
And I can move on with my life before you people are through with the extinction of the universe.

You save the world from me.
I wonder who will be LEFT OVER!

Biciclete pentru că cei care merg cu ele prin Bucureşti poate sunt interesaţi de chestiuţa asta de la Metrorex:

Din dorinţa de a se adapta cerinţelor clienţilor fideli ai călătoriei cu metroul, şi care utilizează sau nu şi bicicleta în deplasările cu metroul, Administraţia Metrorex lansează o dezbatere publică pentru a determina părerea călătorilor pentru două idei:
Dacă este considerată utilă amplasarea în zona staţiilor de metrou a unor suporturi pentru parcarea bicicletelor pe durata utilizării metroului şi care sunt aceste staţii în opinia utilizatorilor.
Dacă există utilizatori ai metroului care în zilele de sfârşit de săptămână doresc să poată transporta bicicleta în interiorul trenurilor de metrou pentru a se deplasa spre diverse locuri de agrement.
Publicul călător este rugat să-şi exprime punctul de vedere pe adresa contact@metrorex.ro în perioada 15 martie-15 aprilie 2010.
Rezultatele vor fi făcute publice în jurul datei de 1 mai 2010.

Eu atât pot să vă zic: umpleţi-le inboxul nenorociţilor! :D Măcar să le daţi nişte teme de gândire. Serios, mi-ar plăcea să văd implementată treaba asta.

Şi metal pentru că peste destul de puţină vreme va începe povestea Elite Dark Metal Evening, un joint session la Braşov şi Bucureşti. And I’m so gonna be there!
Pentru când mă-ntorc, poate am în tolbă şi ceva poveşti de la Blazzaj.
Momentan am fugit din peisaj.

N-o să mai fie B’estfest, dar o să fie Sonisphere. Tot la Romexpo. Cum ar veni, trei zile de Aftershock :) 25-27 iunie.
N-am să mai zic şi eu, ca atâţia alţii, că vara asta o să fie criminală pentru buzunarul rockerului român. Eu pentru Sonisphere ăsta mă bucur enorm – atât ca simbol (adică în sfârşit am intrat şi noi pe harta festivalurilor de gen, nu mai tre să mergem la bulgari sau la unguri) cât şi ca, frate, trupe! Rammstein + Alice In Chains + Mastodon + The Big Four?! Dacă ziceam cuiva asta acu’ doi ani mă credea cu pluta pe Dâmboviţa.

A se remarca absenţa din enumerarea de mai sus a celor de la Manowar :)) Da, vin şi ei, but I really don’t give a shit. Ceea ce mă duce cumva la miezul acestui mic rant de sâmbătă după-amiază.
In my book, Manowar sunt, împreună cu AC/DC sau Guns n’ Roses, trupe de căcat, overhyped, overrated, pe care nu le-ascult pentru că nu-mi plac şi, din acest motiv, nu văd de ce m-aş duce să le văd live. “Pentru feelingu’ de concert bă, pentru dat din cap, hai că o să fie metaaaaaaal!!!!!!!! \m/\m/”? Mmmmnu, mersi.
Iar dacă de AC/DC mă doare fix în cot, am senzaţia că or să vină cândva prin mai în Piaţa Constituţiei, hahah (insert miştouri ieftine), cu Manowar ăştia durerea e umpic mai mare. Pentru căci:

Biletele la Sonisphere s-au pus deja în vânzare – pentru Normal Circle, acolo unde-şi iau ăia cu buget limitat (un fel de Gazon B, aşa), ar veni 120 de lei prima zi şi 185 de lei următoarele două zile (fiecare). Abonamentul pentru toate trei este 350 de lei – economia de 140 de lei nu-i deloc neglijabilă, deci asta-i în principiu o chestie mişto. Chestia naşpa, însă, e că programul pe zile e următorul – ziua 1: Volbeat & Manowar, ziua 2: Stone Sour (mai mişto decât Slipknot, alalaltă trupă a lu’ Taylor), Mastodon, Alice In Chains & Rammstein iar ziua 3: Heaven and Hell (ohohooo, Dio), Anthrax, Slayer, Megadeth & Metallica.
Şi deşi îmi vine să chicotesc la ideea că hahaha, Manowar sunt puşi de umplutură, acolo, la ieftineanu, unde le e locul, de fapt nu prea ştiu cum să iau chestia asta. Pentru că nu există şi un abonament numai pentru ultimele două zile la un preţ ok, să zicem 290-300 de lei, iar abonamentul full de 350 de lei e mai ieftin decât bilete separate pentru fiecare din ultimele două zile (370 de lei). Aşa că eu mă aflu într-o dilemă.

Să dau banii de vreo 5 beri numai ca să mă feresc de Manowar? Sau să m-apuc de ascultat Volbeat în speranţa că mi-or plăcea şi, in the grand scheme of things, ar merita sacrificiul de a mă retarda după aia la Manowar cu restul publicului?

Mă gândeam să încep articolul ăsta cu un joc de cuvinte în franceză, însă am ajuns la concluzia că până la urmă ar fi sub demnitatea mea – mai ales că respectivul joc de cuvinte ar fi implicat şi ceva referinţe meteorologice. Iar zilele astea subiectul “vremea” e unul destul de sensibil.

Ca orice scenă muzicală care se respectă, şi black metal-ul franţuzesc e într-o preschimbare continuă – cu trupe şi proiecte apărând şi dispărând rapid, cu muzicieni plecând de la o trupă la alta sau, dimpotrivă, activând în câte 4, 5 proiecte deodată. În felul ăsta, e ceva mai productiv să vorbim de muzicieni decât de formaţii, pentru că cele din urmă au o existenţă mai degrabă efemeră. Iar dacă vorbim de muzicieni, unul din cele mai rezonante nume în acest context este Neige (probabil acum v-aţi dat seama cam la ce soi de joc de cuvinte mă gândeam la început). Pentru a vă îndemna să citiţi în continuare (conştient fiind de prejudecăţile din jurul acestui gen muzical) trebuie să spun că pentru articolul ăsta black metal-ul nu e decât un pretext, cam în aceeaşi măsură în care pentru muzica lui Neige şi a trupei sale Alcest black metal-ul este, cel mult, un punct de plecare. Care ar fi punctele de sosire, atunci? Dintre cele mai neaşteptate.

Citeşte mai departe pe Ginger Group >>