Scobitori de porţelan

Îmi place la titlul ăsta că e foarte versatil, zilele ciudate ne sunt cunoscute tuturor până una alta, aşadar articolul ce urmează ar putea fi cam despre orice. Bonus points pentru empatia cu cititorul. Sau ascultătorul, după caz.
O zi ciudată e greu de definit, tocmai pentru că ar putea îmbrăca atâtea chipuri, dar este tare uşor de recunoscut atunci când o trăieşti live. Şi, invariabil, cu toţii am păţit asta măcar o dată în viaţă – câte-o zi sucită care iese din orice tipar, la finalul căreia să te bucuri că s-a terminat sau, de ce nu, să-i mulţumeşti că a trecut pe la tine. Probabil că aşa s-or fi gândit şi cei de la Strange Days când şi-au botezat trupa, cu sau fără legătură cu filmul din 1995 peste care vei da invariabil în search results când vei încerca să afli ceva despre ei. Cuvinte cheie: rock alternativ, post-rock, shoegaze, experiment, Norvegia.

Citește mai departe pe Ginger Group >>

Știu că mai am vreo 2 drafturi neterminate pe-aici, dar e amuzant că aparent nu-mi pot aminti despre ce era vorba în ele fără să mă uit :)) așa că le mai lăsăm.
Notabile în ultimele zile ar fi mai multe lucruri, printre altele faptul că mi-am pecetluit soarta pe la sfârșitul lunii trecute semnând un (nou) contract cu cei de la RCS-RDS. Nu știu ce-a fost în capul meu, dau vina pe a momentary lapse of reason, cert e că de la semnarea contractului mi s-a zis că “în maxim 2 săptămâni” vin băjeții să monteze tot ce e de montat – recte fir de teveu (nu pentru mine) și fir de net (pentru mine). Toate bune și frumoase, trece o săptămână, trec două, nimic neobișnuit la ritmul la care știam că se mișcă. Pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni mă trezesc pe la 8 dimineața cu un telefon că “vine o echipă”. Iar eu eram aproape surprins de cât de repede s-au mișcat și mă și întrebam oare ce avea să meargă prost.

Desigur.
Peste câteva ore sună la ușă doi tipi, simpatici de altfel. “Pentru cablu?”. Păi așa sper, zic. Scoate unu din ceva geantă un colac mare de cablu: “un scaun aveți?”. Dar sigur, pentru voi orice.
În timp ce unul din ei era cocoțat să taie cablul care intra în casă, celălalt se dusese la vecinul de scară să facă același lucru. Needless to say, nu-mi dau seama nici până acum cum a reușit ăla care meșterea la ușa mea să-mi dea jos vreo trei bucăți mari de tencuială de pe lângă tocul ușii, dar mă rog, i-or fi stat în drum.
Apoi se duce unul din ei să verifice “echipamentele”, ca să ne racordeze unde trebuie.

Și, desigur, stupoare :)
Nu sunt echipamentele. Păi cum așa? Păi nu e nimic montat, nu e infrastructură în bloc.
Cum nu e, bă? Păi și cu firele astea securizate ce-i?
Păi da, da astea nu duc nicăieri, vă racordăm în gol.
Firește :D
Păi și-atunci de ce-ați mai venit?
Păi așa ne-au trimis de la centru.
Telefoane. Înjurături. Între “periferie” și centru.
Ok, și noi acum ce facem?
Păi vă montăm firul vechi la loc. Și dați și dumneavoastră niște telefoane să le sesizați situația, că la centru apare că blocul e racordat.

Am început bine, cred că o să fim prieteni :D
Între timp cică sâmbăta asta chiar au venit să monteze echipamente and whatnot. Hai că poate într-o lună or so…

Alamaailman Vasarat sunt un grup finlandez care poate fi caracterizat în multe feluri. Singura certitudine despre ei este că nu sunt normali la cap. Iar acum imaginaţi-vă o trupă de prog-rockeri deranjaţi punând mâna pe nişte alămuri şi alte instrumente de suflat şi încercând să cânte muzică de inspiraţie est-europeană. Cam ăştia sunt Alamaailman Vasarat (“Hammers of the Underworld”, într-o traducere ceva mai accesibilă).
Se autocaracterizează ca “Kebab-kosher-jazz-film-traffic-punk-music”. Pe un fundal avangardist, de punk şi muzică progresivă, ei aşează strat peste strat de inspiraţie est-europeană. Şi nu atât pe filieră ţigănească sau slav-balcanică, cum v-aţi putea aştepta, cât pe filieră evreiască. Dacă n-ai şti mai bine, ai putea zice că sunt o trupă de klezmer scăpată de sub control, după ce membrii au fost torturaţi nopţi de-a rândul cu System of a Down la maxim.



Citeşte mai departe pe Ginger Group >>

Ca un soi de iepuraș. Sau de Rufus, dacă ar țopăi.

În zilele astea care au trecut am realizat o chestie. Dacă merg la un concert și nu scriu despre el în aceeași noapte, sau cel târziu în ziua imediat următoare, șansele scad considerabil să mai scriu despre el vreodată. Ceea ce-mi amintește că am în drafts o seară de Dark Bombastic Evening 2 care-și așteaptă un deznodământ. Dar măcar povestea respectivă e pe jumătate scrisă. Lucru ce nu se poate spune despre altele, cum ar fi concertul tribut Nine Inch Nails.
Concertul tribut Nine Inch Nails a fost o chestie foarte mișto organizată de Viva Music (așa de tare mă bucur că mai apar, în sfârșit, nume noi în branșa de organizatori) și de o șleahtă de muzicieni țicniți în cel mai mișto mod cu putință. Pe 12 februarie, după o deschidere asigurată de post-rockerii de la Semiosis (văzuți a doua oară pentru mine, cool stuff), pe scena din Fabrica a urcat Covered in Nails, un proiect format din Ștefan “Fane” Zaharescu (Kistvaen – voce), Mihnea Ferezan (Luna Amară, Tep Zepi – chitară), Janin Pasniciuc (Dekadens – chitară), Victor Ferezan (Tep Zepi – bass) și Răzvan Ristea (Luna Amară – tobe).

Îmi plac foarte mult inițiativele de genul ăsta, în special pentru că mă asigură de o oarecare coeziune în cadrul scenei rock autohtone. În plus, putem vorbi de un “supergrup”, ceea ce înseamnă că activitatea fiecărui membru este deja notabilă în altă parte – semn al unei oarecare maturități a scenei. Și vorbim de membrii a patru trupe din spectre total diferite – depressive black metal, alternative metal, stoner și indie/post-punk – iar faptul că ei s-au regăsit în jurul muzicii Nine Inch Nails mi se pare, cumva, appropriate și foarte fain, dovadă a unei deschideri tare benefice de care publicul, în special, cam are nevoie. În rest, un eveniment făcut de fani pentru fani, iar asta s-a văzut cel mai mult în setlistul care a constat în hit după hit. Piese mai vechi, altele mai noi, mai mult vechi decât noi – lista de piese împreună cu cronica organizatorilor se găsește aici. Plus fotografii și filmări unde altundeva decât pe nin.ro, site-ul din jurul comunității românești de fani Nine Inch Nails.

Eu am descoperit muzica NIN relativ recent – liceul mi l-am petrecut mai mult cu Tool și cu altele. Văzând live “the real thing” (altă chestie despre care n-am scris), am prins o anumită aromă din direcția lor – o oarecare sofisticare, o oarecare clasă, o abordare artistică gândită; dincolo de pasiunea pentru muzică și profesionalismul desăvârșit. Acum în Fabrica am luat însă contact cu cealaltă față a NIN, debordând de energia aia brută, telurică, nesimțită, sexuală, “de frondă” pe care îmi imaginez că o avea trupa în primii săi ani și care răzbate din albume ca Pretty Hate Machine, Broken sau chiar și The Downward Spiral. În noaptea aia de Fabrica we met the animal. And it was damn entertaining.
În concluzie, aprob cu ambele mâini inițiativele astea care ne mai scot din rutina concertelor cu trupe mai mult sau mai puțin cunoscute. Uite că mai apar din când în când și asemenea evenimente, producții din pasiune ale unor oameni tare mișto, tare underappreciated, care mențin vie o flacără cam subnutrită de fel.
So go out, support them, pay your ticket and enjoy the show.

Și cam atât pentru azi, s-a terminat cafeaua și s-a făcut cam târziu. Considerați și voi că am scris chestia asta acu 10 zile or so :D