Scobitori de porţelan

…de fapt se cer, că-s mai multe lucruri.
Însă 1. cel mai important şi înainte de toate, se cere rupt cercul ăsta păcătos din care nu mai pot naibii să ies de vreo două săptămâni încoace şi care se manifestă prin incapacitate de a ataca tastatura de faţă cu o pagină goală de WordPress, sau de Word, sau chiar şi de Notepad.

Bun. Acum că am tăiat din nou copca (pentru că gheaţa era spartă demult, nu?) hai să facem şi o listă de priorităţi. Bine, priorităţi pe terenul ăsta de joacă, teren care el în sine n-ar trebui să se afle pe o poziţie foarte înaltă în ierarhia priorităţilor. Însă! celelalte nu prea sunt “de joacă”, iar cum ziceam, boala se cere tratată.
Mă rog, boala. Incapacitatea. Handicapul :))

Deci priorităţi, cum spuneam. Sunt restant cel puţin cu cronica unui concert, atât cât mi-oi mai aminti din el. În rest cel puţin alte două articole ale căror idei îmi zac de vreo două săptămâni pe desktop sub formă de sticky note – codenamed valorile, nostalgia, coolness, filme, stătut. N-ar fi exclus să fi ajuns deja la punctul în care să nu mai ştiu de fapt ce voiam să zic în fiecare şi să mă uit ca boul încercând să-mi dau seama la ce mă gândeam. Însă nu vreau să fac testul ăsta acum.
Apoi, trebuie gândită o strategie.

Unul din planurile mele de viitor apropiat este să fac o casă a lor pentru articolele legate de muzică. Adică să extind, să organizez şi să branduiesc tarlaua. Şi, de ce nu, să mă apuc să caut colaboratori (deja mă gândesc la câţiva and they have no idea about it, heheh). Site-ul e în mare parte construit într-o formă mai mult sau mai puţin preliminară – oricum funcţionalitatea e o chestie care se tweak-uieşte din mers. Ca să fiu a tease, există deja sub formă de subdomeniu de test g****d.kozminovici.ro şi va trece pe nume propriu în curând (nu zic cum îl cheamă acum pentru că oricum numai layout-ul e în lucru, restul e lorem ipsum). Cert e că I’m pretty excited about it (muuult mai excited decât de alte lucruri teoretic mai presante, gen l****ţă, ceea ce spune foarte multe, nu-i aşa, despre felul mai mult sau mai puţin anormal în care-mi funcţionează capul) şi cam abia aştept să get the ball rolling. Tot proiectul e pornit din pură ambiţie personală – pentru că pe netul românesc se scrie mult, mult prea puţin despre muzică. Şi în special despre muzica românească. Iar aici mă refer la “să se scrie” adică pe bune, generare de conţinut original, analize, opinii şi pornire de discuţii. Căci copy/paste după comunicate e uşor să faci, de atunci când cauţi un concert pe Google găseşti 5 pagini cu comunicatul de presă dar nici măcar o amărâtă de cronică.

Sigur, problema care se pune este dacă există şi oameni care să vrea să citească despre aşa ceva, pentru că în puţinele locuri în care se mai face pe bune o cronică de album, de concert sau chiar şi câte-un interviu feedback-ul este îngrijorător de aproape de zero. Nici un comentariu şi câteva like-uri răzleţe pe Facebook (care dacă e să fim sinceri nu prea pot fi trecute ca “feedback”). Dacă ar fi după mine nici n-aş implementa funcţionalităţi de Facebook pe site, că printr-un like se omoară şi bruma aia comentarii pe care-o mai primeai, dar din păcate alegerea asta ar însemna sinucidere din faşă.
Of, social media, ce faci tu din Internet şi din oameni. Am ajuns să ne modelăm noi după cum funcţionezi tu, ce absurd.

Apropo de absurd şi complet offtopic – de 5 minute sunt fascinat de absurditatea construcţiei “mult prea puţin” care, totuşi, e perfect validă în limba română. Ce mindfuck trebuie să fie pentru un străin.

Well, în principiu cam asta e. Mai aveam eu multe idei, inclusiv o încheiere mişto, dar mi-au fugt din minte. Zilele de luni au efectul ăsta.
Ah, mai vreau să menţionez că am dat o fugă acum două săptămâni la târgul SF&F Final Frontier special ca să-mi iau antologia-eveniment Steampunk: A doua revoluţie, prima explorare românească a subgenului ăsta literar. O să vorbesc mai pe larg despre ea când o termin (mai am vreo patru povestiri şi prea puţin timp), însă pot să spun de pe-acum că volumul este un must have pentru orice cititor care-a cochetat măcar puţin cu ficţiunea speculativă. Un regal de istorie alternativă cu atât mai savuros cu cât acţiunile tuturor povestirilor se petrec în spaţiul românesc, prilej de subtilităţi şi de paralele grozave. Amazing stuff.

So long, then :) And not too long a long, hopefully.

Îmi place la titlul ăsta că e foarte versatil, zilele ciudate ne sunt cunoscute tuturor până una alta, aşadar articolul ce urmează ar putea fi cam despre orice. Bonus points pentru empatia cu cititorul. Sau ascultătorul, după caz.
O zi ciudată e greu de definit, tocmai pentru că ar putea îmbrăca atâtea chipuri, dar este tare uşor de recunoscut atunci când o trăieşti live. Şi, invariabil, cu toţii am păţit asta măcar o dată în viaţă – câte-o zi sucită care iese din orice tipar, la finalul căreia să te bucuri că s-a terminat sau, de ce nu, să-i mulţumeşti că a trecut pe la tine. Probabil că aşa s-or fi gândit şi cei de la Strange Days când şi-au botezat trupa, cu sau fără legătură cu filmul din 1995 peste care vei da invariabil în search results când vei încerca să afli ceva despre ei. Cuvinte cheie: rock alternativ, post-rock, shoegaze, experiment, Norvegia.

Citește mai departe pe Ginger Group >>

Știu că mai am vreo 2 drafturi neterminate pe-aici, dar e amuzant că aparent nu-mi pot aminti despre ce era vorba în ele fără să mă uit :)) așa că le mai lăsăm.
Notabile în ultimele zile ar fi mai multe lucruri, printre altele faptul că mi-am pecetluit soarta pe la sfârșitul lunii trecute semnând un (nou) contract cu cei de la RCS-RDS. Nu știu ce-a fost în capul meu, dau vina pe a momentary lapse of reason, cert e că de la semnarea contractului mi s-a zis că “în maxim 2 săptămâni” vin băjeții să monteze tot ce e de montat – recte fir de teveu (nu pentru mine) și fir de net (pentru mine). Toate bune și frumoase, trece o săptămână, trec două, nimic neobișnuit la ritmul la care știam că se mișcă. Pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni mă trezesc pe la 8 dimineața cu un telefon că “vine o echipă”. Iar eu eram aproape surprins de cât de repede s-au mișcat și mă și întrebam oare ce avea să meargă prost.

Desigur.
Peste câteva ore sună la ușă doi tipi, simpatici de altfel. “Pentru cablu?”. Păi așa sper, zic. Scoate unu din ceva geantă un colac mare de cablu: “un scaun aveți?”. Dar sigur, pentru voi orice.
În timp ce unul din ei era cocoțat să taie cablul care intra în casă, celălalt se dusese la vecinul de scară să facă același lucru. Needless to say, nu-mi dau seama nici până acum cum a reușit ăla care meșterea la ușa mea să-mi dea jos vreo trei bucăți mari de tencuială de pe lângă tocul ușii, dar mă rog, i-or fi stat în drum.
Apoi se duce unul din ei să verifice “echipamentele”, ca să ne racordeze unde trebuie.

Și, desigur, stupoare :)
Nu sunt echipamentele. Păi cum așa? Păi nu e nimic montat, nu e infrastructură în bloc.
Cum nu e, bă? Păi și cu firele astea securizate ce-i?
Păi da, da astea nu duc nicăieri, vă racordăm în gol.
Firește :D
Păi și-atunci de ce-ați mai venit?
Păi așa ne-au trimis de la centru.
Telefoane. Înjurături. Între “periferie” și centru.
Ok, și noi acum ce facem?
Păi vă montăm firul vechi la loc. Și dați și dumneavoastră niște telefoane să le sesizați situația, că la centru apare că blocul e racordat.

Am început bine, cred că o să fim prieteni :D
Între timp cică sâmbăta asta chiar au venit să monteze echipamente and whatnot. Hai că poate într-o lună or so…